Fluturi in stomac

Dimineaţa,
încă ne ţine legaţi
de rouă
cu sforile viguroase
ale viselor
de cu noaptea;
au noduri groase,
imposibil de dezlegat cu sărutări.

Peste două ore,
am reuşit să te trezesc,
gâdilându-ţi
coapsele,
necoapte,
cu puful de pe râsetele
a trei copii
şi cu aroma amăruie,
a unui fluture
de noapte
beat (de lumina dimineţii).

Apoi,
m-am aşezat la oglindă
şi am început
să-mi pieptăn genele,
încercând să le dezlipesc,
fir,
cu fir,
de pe marginile umede,
ale dimineţii;
şi
printre lacrimi verzi,
am încercat să nu te văd
cum mănânci,
lacom,
bucăţi de prăjituri,
făcute din făina roz
lăsată-n aer,
de visele noastre.
Toate.
După micul dejun
îndestulat,
mi-am legat în mănunchiuri violete,
cinci,
câte cinci
(ca să nu-mi poarte ghinion),
ţipătul de spaimă
când am văzut
cum
turma de oi,
până atunci creţe,
din părul tău
decolorat de soare,
îţi lingeau
lacome,
cu limbi lungi şi fremătătoare,
ultimele firimituri de vise,
din colţul drept
al
ochiului tău stâng.

Tot atunci,
tu,
te-ai hotărât
să stăm în pat
şi să râdem până seara.

poezie de Raluca Turliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea eşti tu

În ochii tăi văd strălucirea soarelui
în primele ore ale dimineţii,
chiar dacă afară e viscol şi ninge, totul e-ngheţat.
Găsesc căldura ta şi o adiere de vânt uşoară ca o briză marină,
iar în părul tău simt răcoarea valurilor înspumate,
şi trupul tău emană un miros plăcut de flori...
Lumina puternică vine de la tine
şi se propagă peste tot către apus
ca şi cum ai creea un univers în jurul tău
ca şi cum tu eşti toată lumea mea.

poezie de Eugenia Calancea (23 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Treasure chest

Pieptul tău este un cer înnorat
peste care moartea
îşi înalţă corbii ca pe zmeie.

Firele nu se văd.
Firele sunt ascunse
şi roşii.

Se împletesc după avântul tău nebunesc:
din nimic... avem unul,
apoi încă unul,
după aceea două, chiar trei,
până la cinci, opt
către infinit.

Omule,
din pieptul tău
au evadat umbrele
acoperind gropile care te-au aruncat
spre nicăieri.

Ca meteoriţii se învârteau
în atmosferă şi lăsau în urma lor
sechele.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă

de fiecare dată când mă trezesc îmi repet
nicio zi nu se termină aşa cum începe
şi niciun om nu moare după cum a trăit
aşa cum s-ar cuveni

uneori ziua începe
când întunericul înţarcă lumina
în parc un bătrân mă roagă îngrijorat
să mă uit la părul lui
a simţit o atingere
poate o pasăre-n zbor şi-a făcut nevoile
poate o picătură de apă
are programare la medic şi n-ar vrea să se facă de râs
zâmbesc mă uit la el şi-i spun
doar o picătură de apă
printre hidrobicicletele trase la mal
bătrânul dispare ca un cărăbuş
scăpat din morişcă

seara trec pe lângă zidul meu preferat
alma 1999-2014 scris cu fum de lumânare
şi un fel de mormânt din bucăţi de şindrilă şi cărămizi
o lumânare aprinsă mereu
de crăciun un brăduţ
mi-am imaginat-o pe alma în fel şi chip
o adolescentă care s-a sinucis ori s-a înecat sau
a murit dând naştere unui prunc
uneori m-am gândit să las o scrisoare pentru cei care au grijă de ea
dar tocmai citisem despre pisica lui schrödinger
şi-mi spuneam că-i mai bine să nu ştiu nimic
seara tristeţea vine tiptil când lângă zidul meu preferat
dau peste un tânăr care verifică lumânarea
şi-mi spune că alma a fost
un shar pei

noaptea las capul în pernă
ca şi cum l-aş lăsa între coapsele tale
respir peste pubisul tău
şi pubisul tău o ia razna
ca puful de plop

alteori ziua începe
când lumina alungă întunericul
ca pe zarafii din templu
în staţia de autobuz văd un mic animal căţărat pe bordură
la început cred că-i un şobolan
când mă apropii îmi dau seama că-i un arici
brusc mi se face bine
existenţa lui îmi face bine
de când locuiesc în acest oraş n-am mai văzut
alte vieţuitoare în afară de oameni

seara tristeţea vine şoptit
când îmi spun că moartea ar trebui să însemne ceva
nu ştiu ce
să ne schimbe felul în care vom arăta
ca atunci când se schimbă sângele după ce faci sex prima oară
dar tot ce văd sunt numai oameni care-şi duc morţii pe buze
cum duce în cioc pentru cuib
pasărea soarelui fire de iarbă

noaptea laşi capul în pernă
ca şi cum l-ai lăsa între coapsele mele
respiri uşor peste pubisul meu
şi pubisul meu o ia razna
ca o coloană de alevini
hăituiţi de ciclide

poezie de Emilian Valeriu Pal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magia permanenţei

Dormeai ca aerul ce mă îmbrăţişează fugind,
visai ca râul ce se odihneşte curgând
şi-am început deodată să te creez din sărutări.
Bucuria nupţială a surâsului tău dăruia
alte profunzimi stolurilor de vise...
Printre genele tale am văzut
corbi care ziua îşi furau noaptea.
Pe neaşteptate, ne-am refuzat
pomana timpului dintr-o fereastră deschisă;
furată ne fu ziua însă răul curgea
şi încă mai era numele tău,
păsările zburau şi încă mai erai seara.
Ne-am tot despuiat, pradându-ne mângâieri...
Cu toate astea, n-au putut să ne ia sărutările,
încă mai încăpeam în mica arenă a unui inel.
Eram goi: eram înveşmântaţi în eternitate.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te sorb

seara până la jumătatea
cealaltă jumătate o sărut
o oră cu folos
te zbaţi în ochii mei
luna pe pat de revarsă
mai mult pe sâni tăi
ne privim noapte de noapte
suntem din aceeaşi dragoste
inima ta se zbate în tâmpla mea
seara sunt tot al tău
ziua mă împart cu tine
poemul meu e ayahuasca
zâmbetul dăruit după sărut
e ketamină şi nu mă doare
mă ofer să mă fumezi
până la ultimul os
toată noaptea ne scăldăm în rouă
şi scriu poeme pe pielea ta
cu buzele muiate în sărutul tău
te sorb cu flori de gheaţă
mă sorbi până zorile se revarsă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sinceră dorinţă

Aş vrea în munţi să mă aştepţi
ascunsă după-o stâncă,
iubirea este un tezaur
să o păstrezi, că-i sfântă.

Când am să revin la tine,
să-mi sari în braţe, aşa, deodată,
tu să te laşi purtată
până la izvor în vale
şi lungi sărutări să-mi dai
până pe înserare.

Când noaptea-şi aşterne vălul
din crengi de tei, un pat să fac,
iar din licheni saltea,
perna să fie din flori,
şi împreună să dormim
până în zori.

Sub ştergarul de stele
din bolta cerului albastru,
luna zâmbind să ne trimită
raza ei de astru,
dorind să ne-nvelească.

Treziţi de roua dimineţii
luaţi de mână să plecăm,
să alergăm pe câmpul întins,
prin focul roşului de maci,
din loc în loc să ne oprim
să-ţi sărut ochii tăi dragi.

Seara peste noi să vină
şi să o luăm de la început,
viaţa e atât de scurtă,
timpul nostru a trecut,
iar când în părul auriu
vei avea suviţă albă
aceste clipe să nu uiţi,
tu să ştii, că mi-ai fost dragă.

poezie de Ion Răduţ din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci picioare

Toate animalele cu cinci picioare
erau aduse la eşafodul
patrupedelor.
Şchiopătau. Pe steaguri fluturau
patru picioare
cu patru mersuri diferite
cu patru călcâie bătătorite.
Toate animalele cu cinci picioare
somnolente şi aburind
erau aduse la eşafod. Patru grauri păzeau
la intrare în scorbura
din cei patru
paltini cu patru intrări diferite
în scorbură. Atunci au leşinat
aracii...
*
Toate animalele cu cinci picioare
treceau printr-o despicătură de umăr
trasată orizontal pe verticală
în sensul
acelor de cusut oase.
În rest nu mai ştiu
fiindcă a venit leşinul
din unghiul scuturat de patrulaterul
patrupedelor.
**
În noaptea următoare am dormit în patru poduri
supraetajate
de frică inundaţiei
cu dinţi.
Se zvonea în patru megafoane
pe patru voci pe patru limbi
acelaşi sâsâit
în patru feluri. Luna era în pătrar
iar animalele cu cinci picioare
împleteau
din oasele lor un fular
de teracotă.
***
A doua noapte!
Un înger cu patru aripi
a căzut la patru cincimi
de sursa noastră de lumină.
Patru ore am rămas într-o beznă anonimă
în care ne imaginam
fără unul dintre cele cinci picioare.
Ne amorţeau picioarele.
Doamne! Să fi avut patru
sau trei sau două sau unul
sau cinci minus unul
sau cinci şi ceva cu patru la mijloc...
Am adormit pe patru paturi
de armă
cu patru perne sub picioare.
****
A treia noapte am plâns
patru lacrimi
*****
A patra noapte am desenat cu patru pensoane
pe gamba piciorului stâng
gamba piciorului drept.
Celelalte picioare construiau
o cangrenă.
******
În a cincea noapte
ne-am trezit amputaţi.
Pe steaguri fluturau patru picioare.
Ne-am ridicat şi am alergat
antrenaţi.
Ne-am înmormântat picioarele.
Nimeni nu a mers la înmormântare.
Patrupedele ne îmbrăţişau
şi ne ziceau de cinci ori
că le suntem confraţi.

Eşafodul se prelingea în duhoare.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu stii...

Nu vreau să mă trezesc
într-o zi bătrână cu toată pleiada de
spaime că vei rămâne atârnat de fotografia
cu care adorm şi-mi alung îngerul
să te sărute în fiecare noapte,

mi-am dat voie să alerg desculţă
după paşii tăi hai hui
printre străzi fără nume,
trebuie să-i aduc în lumină
fără să-i persecut că lipsesc de lângă mine,

tu ştii,
nu mi-aş lua rămas bun de la fructele necoapte
pe care de altfel
le-am aştepta sfioşi să se coacă,
apoi ne-am împletici cu gustul lor
până ne-am transforma într-un copac
ce sprijină cerul.

aşa,
până nu devin o senilă incurabilă
de amabilităţi banale,
am să te caut în aceeaşi mare
în care mi-ai sedus mâinile şi gleznele,
ştiu că te voi găsi,
mi-am agăţat un umăr de aripa
unui fluture din care ţi-ai luat culoarea

stiu sigur că eşti,
mi-a fost de ajuns să mă încolăcesc peste gândurile tale,
te aud cum mă strigi peste ape,
peste frunze,
ca pe femeia din sângele tău,
din inima ta,
din copacul crescut până-n cer,
din fluturi,
din cuvinte.

Tu ştii că nu mori niciodată.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaiul de la cinci fără cinci

avem feţe frumoase: nu ştim niciodată
ce să facem cu ele! e plin
coşul de gunoi cu clişee făţoase şi e
de o adâncime aparte, ah, e
un portal din rafie împletită ca părul
tău bălai către lumile de
dincolo de feţele noastre (?!) stinghere şi plutind
în infuzii atât
de rele purtătoare ale
trăsăturilor de-o armonie aparte, cum şi
ale geloziilor cuvenite, cuminţi –
bem ceai şi simţim
strecurătoarea, petală în dinţi

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiu

De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
Cel greu şi alb ca un nămete,
Scos de sub rochii pe-ndelete
Şi tăvălit pe largi divane
Ca-n basmele aliotmane.

De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
Cum să-i gust tainica dulceaţă,
Când o să-l iau, pios, în braţe,
Iluminat, ca pe-o icoană,
Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană.

De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
Lin răsfoind şi monoton:
Baudelaire, Verlaine, Lautreamont,
Rimbaud, Nouveau, Apollinaire;
Ei n-au văzut ce tu-mi oferi!

De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
În casa noastră de chirpice
Din balige de pitulice
Blând frământate-n brume groase
De-un serafim cu-aripi stufoase.

De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
Cărând senin găleţi cu apă
Din care căni adinei se-adapă,
Băgând surcele sfinte-n plită
Linse de flăcări ce excită.

De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
Precum elevul profesoara
Şi-o-nchipuie-n vacanţe, vara,
De dimineaţă până seara...

poezie de Emil Brumaru din Commedia dell'Arte (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La colţul drumului, în zori

Zorii îşi scoteau spinii,
Schiţând în aer un tufiş de trandafiri căţărători.
Caprele trecuseră pe-acolo lăsând în urma lor cinci flori.

Înfiorată de aşchiile luminii
Apa se scurgea la vale remaind un drum în roz. Stânci
Roz străjuiau pe stânga. Cerneală curgea-n rigole-adânci.

Am simţit în cap mărăcinii
Nopţii, ca pe unii din afara ei, căzând în tăcerea sumbră
Până când ultima nălucă şi-a înghiţit ultima umbră.

Iar în regatul imaginii
Din ochiul interior şi din cel exterior variate
Forme prindeau formă, culorile deveneau adevărate.

Îmbrătişând tot ce, dorind, nu-împlinii
Şi pentru-a pierde fiecare-îmbrăţişare, am început să văd
Ceea ce n-am reuşit o viaţă-întreagă să prevăd.

Privesc pe cer: fantasmele luminii,
Alb pe fond albastru – cinci sori. Şi-am scris acest poem-justificare
Sub constelaţia numită Capricorn, Capra de Mare.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roua dimineţii

Când am să fiu un bob de rouă
Căzând pe negrele-ţi sprîncene
Împrăştie-mă usor în două
Opreste-mă să curg din gene

Cu mâna ta să mă ridici
Să-ti curg pe buzele setoase
Si nici un strop tu sa nu pici
Pe nările umflate groase

Tu să mă sorbi drept apă vie
Si unge sufletul ce l-am iubit
Si dor mi-a fost de tine mie
Am plecat eu nu te-am părăsit

Tu să te scalzi în roua dimineţii
Când soarele nu este încă sus
Te îmbraci cu haina tinereţi
Atunci când roua nu s-a dus

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce pot să-ţi spun

Ce pot să-ţi spun?
adie pădurea cu mirosul tău
în păr se joacă fluturi albi şi bleu
iar pe călcâie ai urme de rouă
rămase de pe ţărmuri mângâiate-n ape verzi
uitate în palma unui zeu

De undeva se aude mierla
cu dimineaţa zâmbind pe trupu-mi somnoros
ca ramura îţi apleci braţul
şi mă înveleşti cu privirea ta
cum frunza de tei îşi caută culcuş umbros

Din al tău sărut se naşte ziua
când mă culegi ca să reînviu
căci tu mă ştii
că încă eu
mă joc cu vise la margine de curcubeu

Ce pot să-ţi spun?
Îţi simt parfumul
miroase a flori de câmp
pe-o creangă zâmbeşte un lăstun
iar eu te beau şi te respir
precum lumina ce iubeşte un verde fir

Tac mută de uimire neştiind ce să-ţi mai spun
mă las s-alunec în caldă reverie
şi uit fir-ar să fie
ce-aveam sau dacă voiam ceva să-ţi spun...

Ah, mi-am amintit printre adormite gânduri
că azi
mai am de împărţit la lume... fluturi

poezie de Marieta Căprăruşi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să-mi aud din moarte copiii mestecând un bogdaproste

mă pusei să fac o cocă din stele verzi
am cernut din făina timpului clipă cu clipă
prin sita ochilor înlăcrimaţi de apocalipse
peste maiaua din lapte de noapte şi dospeală de gând
am pus şapte ouă de pasărea focului
şi tot frământ dragă până oi crăpa
cu pumnii goi din cer în cer
un pic rotund că mi-am cam zdrelit toate visele
din colţ în colţ într-o postavă din lemn de plop
să-mi crească măcar trei cozonaci uriaşi
un pic mai mentolaţi

tu să nu uiţi să-i bagi în cuptorul de pământ
şi să-i împarţi creştineşte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştergarul în care mi-am uitat copilăria

locul din care nu fug niciodată -
copilăria

m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
cerul lăcrima pe la margini
mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte...

calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
înainte de război...

aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica

m-am simţit bine până am rămas singur...
mama s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
separându-i trupul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el...
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors...

o fi vrând
să se întâlnească cu mama
la capătul de drum
unde se opresc sufletele...

aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine
şi că mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
sub care bunicul trăgea cu sete
dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de noapte bună...

sunt singur acum

ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
tată – mamă

noapte bună!

poezie de Teodor Dume din carte:exil în durerile altora
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependentă de fluturi

Bună ziua.
Mă numesc Issabella
şi sunt dependentă
de fluturi...

da sunt dependentă
de fâlfâitul aripilor...

De câte ori te văd,
înghit câte unul,
nu am preferinţe,
pot fi şi de noapte,
doar că mă gâdilă
mai tare... sunt pufoşi.

Prizez
de pe aripile lor
vise...
de câte ori te văd...

am înghiţit
atât de mulţi
din ziua aceea de ianuarie,
încât,
mi-au fâlfâit întreaga fiinţă,
până am zburat
şi nu am mai văzut...

poezie de Raluca Turliu
Adăugat de Florina Obreja
Comentează! | Votează! | Copiază!

O nouă zi

Când dimineaţa mă trezesc şi privesc la cer.
Văd soare, nori şi cum cad stropi reci din el.
Văd copaci şi câmpii înverzite,
Văd oameni harnici, cu suflete înflorite.

Când dimineaţa mă trezesc
Şi privesc în ochii tăi, mamă,
Văd atâta bunătate, văd un sfârşit de iarnă,
Care şi în sufletul meu încet se destramă.

Când dimineaţa mă trezesc şi deschid ochii încet
Şi văd cum o zi nouă se naşte, dispare orice regret.
Atunci mă simt ca Iisus în zi de Paşte.

poezie de Vladimir Potlog (29 martie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisip peste tot

când mă trezesc în fiecare
dimineaţă o iau de la început
scot capul din nisipul
care este în patul meu
în fiecare zi tot mai mult
tot mai sufocant
o aştept să vină în cameră
şi să mă salveze
l-am tras pe nas cu o foiţă
făcută sul cum am văzut
în filmele de duzină
apoi merg alături de ea
îmi spune că a vrut să fie
cântăreaţă şi să cânte pentru noi
stăm la malul apei
sau în jurul unui foc
ne sărutăm în paturi diferite
la baie-mi trag palme
să mă trezesc şi să scap
de nisipul din pat
i-am spus să vină în fiecare dimineaţă
să-mi scoată capul din nisip
să mă salveze şi să mă iubească
cum mă iubeşte în fiecare zi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala râsului

S-a născut dintr-un hohot de râs.

Când părinţii au trebuit să îi arate lumea
El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,
Până la soare.
Şi a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.

La şapte ani încă nu se oprise din râs
Şi doctorii l-au trimis la şcoală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniştii.
Cum să vă spun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viaţă
Şi după aceea câte o linguriţă
Din trei în trei veşnicii.

Dar şi în mormânt
El tot mai continuă, şi azi, să râdă.

Până acum a fost mutat în vreo
Şapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaţilor.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!