Cinci strofe

Treceau pe drum femei cu chipul alb,
Era un şir de dame şi copile;
Treceau în bustiere şi cu plânsul alb-
Acelea erau femeile fertile.

Priveau şiret pe unde trec alene,
Mergeau în şoaptă ca umbrele când mor
Precum nişte feline mânate rău de lene
Sau berzile graţioase conduse-n zborul lor.

Dar printre nimfele gingaşe şi păgâne
Am oservat şi biata mea copilă
Mult prea frumoasă şi pură-ntre bătrâne,
Prea suferindă şi tristă ca să vină.

Cu părul lung şi des şi drept privea
Cu ochii roşii, goi... o lacrimă amară,
Şi lacrimi triste de pe obraz, ea le-nghiţea
Visând un soare de speranţă c-o să apară.

Nu mă vedea, căci eu sunt mult prea blând
Iar ea vedea acum doar rătăcirea,
Dar o priveam şi am început să plâng
Văzând ce tristă este nemurirea.

poezie de Gabriel Andone
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea...

Prea-ntuneric, prea lumină,
Prea curată, prea sordidă,
Prea domoală, prea rapidă,
Prea codalbă, prea... hermină!

Prea înaltă şi prea scundă,
Prea tăcută, prea vocală,
Mult prea fină, prea imundă,
Prea proverb şi prea... zicală.

Prea dulce şi prea amară,
Prea calmă şi prea nervoasă,
Prea de râs şi prea şucară,
Prea tristă şi prea... haioasă!

Prea stinsă şi prea aprinsă,
Prea confuză, prea lucidă,
Prea sumbră şi prea distinsă,
Prea plouată, prea... aridă!

Prea şuie şi prea frumoasă,
Prea pe dungă, prea pe lat,
Prea departe, prea acasă,
Prea Arghezi, prea... Pillat!

Mândro, doru-mi să te poarte,
Prea curând sau prea târziu,
Când prea prea, când foarte foarte,
Când prin Rai, când prin... Pustiu!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem nedesluşit

Încerc să nu-mi pese
Când lumea-mi spune
Că nu înţelege poemul meu.

Încerc să-i ignor
Când mă critică şi-mi spun
Că versul nu-I de mine.
Cu greu mă abţin să nu zbier
Şi să nu plâng.

Dar ei nu ştiu că versul e viaţa mea;
Şi nici nu vor şti, nu le vor păsa...

Aud adesea: "Tu poţi mai mult!".
Ce vor să zică?
Şi renunţ, mult prea istovită, să le explic
Că versul nu-I al meu,
Şi nici al minţii mele.

Dar ce-aş putea să spun?
"Critică-mi creatorul!"
Sau "Critică-mi sufletul!"?

Ei nu-nţeleg,
Lor nu le pasă.
Şi ce păcat...
Căci sunt mult prea orbi
Şi mult prea surzi
Să înţeleagă poezia mea frumoasă.

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

O minunată veste

Văd privirea voastră, atârnă-n jos, prea tristă
Nu rupe-ţi voi tăcerea, când liniştea persistă?
Şi totul pare acum, cum ziua plouă în ceaţă
Cum totul ar fi uscat şi fără de verdeaţă.

Oamenii azi sunt aşa de mohorâţi!
Par aşa schimbaţi, sunt trişti şi par urâţi!
Şi bucuros să fiu, căci răul nu există?
Să par eu fericit, în lumea atât de tristă?

Ce tare ochii plâng, când inima te doare?
Atunci nimic nu pare c-ar mai avea valoare
Şi plâng aşa de mult, căci sufletul ţi-a rupt!
Cu suferinţa-n lacrimi şi sângele ţi-a supt!

Vântul să îţi spună, ce larg şi lung e cerul!
Cum cerul plin de soare încălzeşte gerul
Şi tu să te încălzeşti, tristeţea îţi topeşte!
Câci dintr-o parte vine o minunată veste!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile sunt doar ca ele

Femeile sunt ca vulcanul,
Care erupe când vrea dânsul;
Când râd prea mult, le-apucă plânsul,
Când plâng prea mult, îşi pierd aleanul;
De-atâta plâns, le umflă râsul,
De-atât alean, golesc oceanul.

Dar ele-s forţa lor lumească
Şi fac ce vor cu ce vor ele,
Nu au nici ţărmuri nici zăbrele,
Nici ceas de-l rău, nici gânduri rele,
Ci doar o poală de surcele
S-aprindă-un foc să se-încălzească.

Un rug cu ochi de semanteme,
Sau doar o singură scânteie,
În vechi palate şi-n bordeie
Ca o mirabilă idee
Din focul sacru de femeie,
Aprins pe-acelaşi vechi dileme.

Şi ard cu jar cum ard tăciunii,
Se coc ca strugurii din vie,
Sunt tot mereu ce vor să fie:
Un râu frumos cu apă vie
În zori, la prânz şi la chindie
În soare sau în umbra lunii.

Dar sunt frumoase, luare-ar luna,
N-ai vrea să vezi pe rug niciuna.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia din mine

Pe sub pielea-mi de copilă, ţin ascunsă o femeie,
Cu privirea de felină şi cu-n ruj ciudat pe buze.
Pregătită să atace viaţa când va fii nedreaptă,
Să ucidă şi să moară, să renască-n a mea şoaptă.

E atât de rafinată că aproape nu exista,
Uneori îi sunt nedreaptă, şi devine atât de tristă.
O lipsesc de mângâiere, de amor, şi ochii căprui,
Şi o-ngheţ cumva în mine pentru moartea nu ştiu cui.

E un vis erotic parcă când în mine se arată,
Nu mai ştiu de sunt copilă, de-s soţie sau amantă.
Mă tot ceartă ca o mamă, dar mă-ndeamnă la păcat,
E un demon într-o rană, ori sunt eu cu-adevarat?

Mă ucid în orice clipă, dar revin cu ea la viaţă,
O tot ţin înlănţuită şi lipsită de speranţă.
Prea puternică-i femeia ce o ţin ascunsă-n mine,
Totodată prea firavă, să o las liberă-n lume!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea era soare sau prea ploua, prea erau copacii verzi sau prea exploda aerul între noi când stăteam unul lângă altul. Prea ne doream, prea nu puteam.

Zully Mustafa în Nopţi orientale 2
Adăugat de Dana Carastoian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu acum

ar fi trebuit să plâng
dar nu acum
căci nu am lacrimi

ar fi trebuit să beau
dar nu acum
căci n-am de unde

ar fi trebui s-aştep
dar nu acum
căci nu am loc

ar fi trebuit să-ţi fiu
dar nu acum
căci nu sunt eu

ar fi trebuit mai mult
dar nu acum
căci e puţin

ar fi trebuit un zâmbet
dar nu acum
căci sunt doar ploi

ar fi trebuit o zi
dar nu acum
căci este noapte

ar fi trebuit să stai
dar nu acum
căci ai plecat

ar fi trebuit să plec
dar nu acum
căci stau pe loc

ar fi trebuit odihnă
dar nu acum
căci sunt grăbit

ar fi trebuit ceva
dar nu acum
căci n-am nimic.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea Ianuarie

E prea iarnă şi parcă prea gheaţă
Şi foarte trist că te privesc în faţă,
A trecut Decembrie parcă prea mut,
E Ianurie, dar noi n-avem început.

E prea ger şi prea tare bate vântu,
Când buzele tale îşi rostesc cuvântu'
E rece inima crăpându-se ca gheaţa,
Când lacrimi reci şi grele îţi zgârie faţa.

Deşii ţi-ai dorii să fie prea la început,
Când miciuna loveşte fără să fi durut,
Eşti mult prea albă ca zăpada,
Păcat, caci din orice pată îţi gust otrava.

Te-aş reface cu puterea mâinii mele,
Din zăpada curată şi câteva nuiele,
Dar ai dispărea la primele raze de soare,
Sau ştii să pleci doar când soarele dispare?

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (6 ianuarie 2019)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai crede...?

Dacă ţi-aş spune azi copile
Că eram mic şi mă duceam cu vaca,
Iar haina ruptă de pe mine,
Era prea mare şi-o călcam cu talpa?

M-ai crede sau m-ai lua în râs,
Sau ţi-ai întoarce privirea de la mine?
Pentru că ştii copile cât am plâns,
Si cât de greu a fost ca să te cresc pe tine.

Eu n-am avut copilărie, am muncit de mic,
Bunicii tăi nu m-au lăsat la şcoală,
Eu astăzi nu îţi cer ţie nimic,
Doar te aştept, azi curtea mi-e prea goală.

Imi amitesc că tremuram în luncă
Când pica brumă peste iarba ofilită,
Iar vita noastră începea să plângă
Si mă privea parcă cu milă şi obidă.

-Ehei copile, astăzi plâng,
Sunt amintiri ce dor mai rău ca boala,
Nu pot în braţe să te strâng,
Si cel mai mult mă doare depărtarea!

Că de-ai fi fost aici cu mine
Te-aş fi rugat ca să mă duci pe câmp,
Mi-au mai rămas puţine zile
Si nu am lacrimi să mai plâng.

Mi-aş fi dorit să văd ultima oară
Malul izvorului unde plângeam,
Să simti şi tu cum este să te doară
Când alţii râd de tine că tatal tau este ţăran.

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alter-ego

De dimineaţa până seara vedea tatuajul
pe mătasea propriului piept: o femeie roşcată,
goală, întinsă-n câmpul de păr. Sub locul acela
unde uneori era haos a apărut, de nicăieri, ea.

Zilele treceau printre blesteme şi-ndelungi tăceri.
Dacă femeia ar fi fost vie, nu doar un tatuaj,
s-ar fi urcat pe pieptul lui păros, iar el ar fi
ţipat mult mai puternic în celula aceea minusculă.

Cu ochii larg deschişi, în tăcere, stă lungit pe pat.
Un oftat adânc, precum suspinul mării, îi cutremură
oasele solide-ale corpului: este întins parcă
pe puntea unei corăbii. Încordat, ca şi cum,
simţind pericolul, odată trezit, trebuie să sară-n picioare.

Trupul, acoperit de-o transpiraţie sărată, revărsa
o lumină solară. Celula era prea mică
chiar şi pentru o singură privire de-a lui.
Mâinile erau dovada că se gândea la o femeie.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înmormăntarea dragostei fidele

Am cunoscut în viaţa mea un îngeraş
Cu glas fermecător de clopoţel,
Era zurdalnic ca un fluturaş,
Mă ataşasem foarte mult de el.

Era un îngeraş – mândru fecior,
Avea nişte ochi negri, dar senini,
Cu mersul lui zglobiu de căprior
Privindu-l, puteai dorul să-ţi alini.

Am îndrăgit prea mult acea fiinţă,
Căci inima din piept mi-era răpită.
Zburam cu el de mână cu credinţă
Şi-n suflet eram foarte fericită.

Aveam păr lung, figură mlădioasă...
Noi ne iubeam în doi la nesfârşit,
O dragoste fidelă mai frumoasă
În viaţă încă nu am întâlnit.

Dar tristă e povestea mai departe:
Am înţeles că mă-amăgeşti profund,
Şi negreaţa nopţii astăzi ne desparte
Când te aud aproape însă nu răspund.

Cu lacrimi am săpat tăcuţi mormântul
Şi-am îngropat iubirea ce ne însoţea.
Eu însă mi-am jurat să uit trecutul
Ce fără de dorinţă te-aduce-n viaţa mea.

Cu vocea tristă, plină de durere,
Mai rătăcesc adesea-n amintiri...
Şi nu-i permit la inimă să spere
La existenţa unei noi iubiri.

Lui aş vrea să-i spun prin poezie:
- Îţi mulţumesc de-aceea că exişti,
Chiar de ai plecta şi-acum plâng pustie
Vărsând mii de lacrimi ochii mei cei trişti.

Dar atunci când vei rămâne singurel,
Când nu te va-nsoţi nici o fiinţă,
Voi fi atunci cu tine, Ionel,
Şi-ţi voi răpi cu drag din suferinţă.

poezie de Diana Enachii (5 aprilie 2008)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei lacrimi

Pe-o vreme tristă şi ploioasă
Furat de-un gând afar' priveam
Trei stropi s-au furişat în casă
Şi s-au prelins, încet, pe geam.

Păreau că-s lacrimi cristaline
Şi că s-au scurs din ochii mei
Purtând trei doruri cu suspine
Şi dragostea unei femei.

O lacrimă era curată
Prelinsă ca şi-un fir de tort
Sclipind ca piatra nestemată
Ca semn al dragostei ce-ţi port.

O lacrimă era amară
Ca despărţirea ce-am trăit-o!
De-atunci, de mult, din acea seară
Când tu m-ai părăsit, iubito.

O lacrimă tulburătoare
Părea atunci că poartă-n ea
O stare grea şi-apăsătoare,
Ca şi singurătatea mea.

Mi-adun un gând de-o noapte albă
În care n-am putut să scriu
Când am prins lacrimile-n salbă
Şi-apoi am adormit târziu.

poezie de Petre Gigea-Gorun din Căldura vieţii (1978)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori cerul e prea luminos

Uneori cerul e prea luminos
Sau are prea mulţi nori sau păsări,
Iar în depărtare-i un soare prea strălucitor
Care te face să te gândeşti la el.
De ce-i mâna mea prea tocită
Pentru a tăia propriile-mi imagini,
Mie însumi oribile,
Cu zâmbetele lor prea rodnice,
Aş vrea să cunosc
Imponderabila atingere-a buzelor
Pe care nu le pot ridica, dar pot;
Creatura cu chip de înger
Care-mi spune că doare
Şi care vede cum trupul meu
Se pierde-n nemernicie?
Nu există nicio pauză. Pune surâsul
Acolo unde s-au uscat lacrimile.
A rămas durerea îngerului;
Cuvintele lui ard.

Uneori inima unei femei este sărată
Sau are prea mult sânge;
Îi sfâşii sânul –
Şi văd că-i sângele meu,
Curgând din ea, dar al meu,
Şi-atunci mă gândesc
Că poate cerul e prea luminos;
Şi-mi privesc mâna,
Dar n-o urmez,
Şi-i simt suferinţa,
Dar nu mă doare.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge alb, iubita mea...

Ninge alb, iubita mea, din cer,
cu lacrimi îngheţate, uneori pufoase,
şi norii plâng, iubita mea, dar sper,
c-o să le treacă starea lacrimilor stoarse

e-atât de alb pe jos şi împrejur,
nu văd nimic de strălucirea albă a iernii,
până şi pomii fură albul, mult, prea pur,
se-ascund sub mantia de pufuri a zăpezii

privesc tăcut spre cerul plini de nori,
şi mă gândesc cu dragoste la tine,
de-ai fi aici ţi-aş prinde multe zări,
te-aş îmbrăca în braţe, te-aş reţine

ninge şi fulgii în căderea lor dansează,
un dans nebun de vrajă, ameţitor,
ţi-aş face flori din ei, iubita mea cea dragă,
să ţi le-aştern în faţa ta ca un covor

e-atât de alb şi albul fură noaptea,
pe jos albeaţa caută, surdă paşii tăi,
din negura de noapte fuge tristă moartea,
de-atâta alb de stele o dor ochii săi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, pâinea era chiar în faţa mea, dar mi-a fost prea lene să mă întind după ea, aşa că am fost cât pe ce să mor de foame! Mai mult decât atât, înaintea mea era o cană cu apă, însă era atât de mare şi grea încât nu m-am obosit să o ridic, preferând, mai curând, să mă las stăpânit de sete. Chiar să mă întorc pe o parte a fost prea mult pentru mine şi am lenevit toată ziua ca un câine.

Fraţii Grimm în Cei doisprezece servitori leneşi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar petrecerea se prelungi, pentru că era week-end, continuând şi duminică, 1 martie 2093, până luni. Şi parcă tot nu era de ajuns pentru dragul lor comandant; merita mai mult, oricât de mult... Dar, deşi Sonya Kelso îi categorisise, fără răutate, drept nişte "petrecăreţi incurabili", iată că nu erau chiar aşa; aveau şi ei limitele lor, pe care nu le depăşeau. Ar fi fost prea de tot s-o ţină astfel în continuu. Nu neplăcut, dar exagerat...

citat din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi bărbaţii ştiu să plângă

Când plâng cu lacrimi de femeie,
Devin cumva şi mai bărbat,
Aprind în suflet o scânteie
Cu care iert orice păcat

Deschid spre ceruri porţi, speranţă,
În val de lacrimi mă scufund
Şi mă botez cu toleranţă,
Devin mai blând şi mai profund

Ademenesc gânduri iertare,
În mângâiere mă transform,
Accept că viaţa mă mai doare,
N-am ce să fac... sunt doar un om

Şi plâng... şiroaie curg în versuri,
În matca lor mă scald tăcut,
Găsind printre cuvinte sensuri,
Ce-n zâmbete nu am putut...

Nu prea admit că sunt sensibil,
Gândesc că poate mi-e ruşine,
Bărbat să plângi... pare penibil,
Dar plânsul este o minune

Mă limpezeşte sufleteşte
Şi vindecă tot ce-a durut,
Când plâng, un înger mă iubeşte,
Chiar dacă poate nu am vrut...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor

Trec anii, şi pân-acuma tot trecură,
Se trec părinţii ce mereu tăcură.
Iar eu plâng fugind prin cruda viaţă
Având în inimă a nemuririi speranţă...
Deplâng scurgerea neoprită a timpului
Înălţând "Rugă pentru părinţi" Tatălui...

Sărmana mamă, cât voit-a,
Să-nece-n mir acea durere,
Să lumineze masa, casa
Mereu cuprinsă de tăcere....

Mereu muncid, mama zâmbea
Căci chipu-mi trist şi lacrimi pe obraz,
Era ei inimii mâhnirea
Şi neoprită grijă de necaz...

Zâmbea, să cred că-i împlinită,
Să nu-mi fac griji de inimă a sa,
Dar sufletu-mi simţea că-i necăjită,
Că mult, prea mult munceşte ea,
Sărmana mamă...

Dar tata, neobositele lui braţe...
Munceau din greu tot spre-al meu bine,
Iar eu acum, fugind prin cruda viaţă,
Câteodată, îl văd pe tatăl meu în mine...

Cum griji îşi face de copii ai săi,
Păzindu-i de păcate lumii
Ca ei să crească, inimă bucurându-i,
Să-i fie bătrâneţea, o sor-a fericirii...

Ah, de câte ori voit-am,
Să opresc timpul în loc
Să nu mai văd ce tot văzut-am
Să nu văd lacrimi părinteşti
Durerea să o dau pe foc!...

Plânge sufletu-mi de nemurire
Cu gândul la rădăcini – ale lui,
Cu gândul acasă, la fericire
În faţa casei, la umbra nucului...

De ce dat-ai Doamne Sfinte,
Aripi imense timpului,
Să treacă suflet de Părinte
Intransigent zburând în calea lui???

De ce luat-ai Doamne,
Tinereţea, sfânta tinereţe-a lor?
De ce încărunţit-ai părul?
Când îngerii cântă în cor
Despre-a lor frânte inimi
Ce vor mereu să bată,
De dorul dragostei, a fiilor,
Ce prea puţin prin depărtări s-arată...

Trece viaţa-mi mult prea scurtă,
Eu fug prin ea, printre străini,
Pe frunte obosita mamei mâini
Mă-ntoarce-acasă, la casa-mbătrânită...

Întors acasă prea arare
Din depărtatul drum al sorţii,
Văd nucul de la poartă, şi-o cărare
Spre prispa casei, unde aşteaptă sfinţii...

Multe grele întâlni-voi
Peste multe mări zbura-voi,
Dar gândul, inimei îi pasă,
Că toate drumurile duc acasă,
La părinţi...

poezie de Paladi Anatolie din Poezii (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Paladi Anatolie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;

Ci singur el, mereu
Se puse să-l cârpească.

Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au tăiat ca o a patra parte

Şi antereul l-au gătit

Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.

Văzând aceasta el, au zis în gândul său:
"Lăsaţi, că doar nu sunt aşa de nătărău,

Vreun lucru mare nu-i
Să-mi tai eu poalele de pe la antereu
Şi mânecile să le pui
Mai lungi decât era".
Au zis şi au făcut.
Dar lumea se mira

Că antereul lui era acum prea scurt,
Şi nu asemăna nici cu un bun mintean.

Se-ntâmplă şi boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeaşi minte,
Să o îndrepte vor
Şi fac ca şi Arvinte.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!