Cu un pas mai aproape de cer

Pământul – îşi ia cu regularitate înapoi –
tot ce din trupu-i a fost zămislit:
cocioabe, palate, zgârie nori –
şi nu în această ordine...
şi lutul celor care...
cu mână vrednica – le-au ridicat –
spre a fi cu un pas...
mai aproape de cer.

Naivă şi zadarnică trudă!
Cerul este atât de înşelător!
Undeva... la orizont – pare – că se uneşte
cu Pământul.
Acolo, toate visele prind aripi
şi pot zbura – spre slava împlinirii!

Darnic şi rodnic este Pământul
pe care-l strivim făra urmă de resentiment...
cu tot ce ne stă în putere şi putinţă:
piciorul încălţat cu opinci
sau pantofi de firmă...
căruţe şi cai de povară –
maşini luxoase aflate în mare vogă,
tractoare ce „ară“ faţa pământului,
aerisind-o din când în când...
tancuri cu şenile – ce netezesc
„zbârciturile“ bătrânei Terre –

....... Neobosita „Cale Lactee“ –
le îndură pe toate cu stoicism.
Prea multă durere însă
face ca rănile să-i sângereze –
ţâşnind din adâncul sufletului...
ca o lavă fierbinte, incandescentă – topită –
în plânsu-i ce-a clocotit atâta vreme – în tăcere!

Misterioasa „zestre“ oferită de inima largă
a Pământului...
Natura – logodnica pe vecie a omului –
cu dărnicie,
va hrăni şi adăposti pentru o vreme...
făpturile noastre, atât de vrednice –
şi-atât de...
Efemere!

poezie de Valery Becart
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conspiraţie de primăvară

s-a deschis pentru o clipă
pământul,
ca o rază de transcendenţă
spre un orizont purtat de vânt,
spre orizontul tot mai îndepărtat
la care nu ajungi niciodată
în viaţă,
nu în viaţa asta,
spre Fata Morgana,
spre fata în alb,
spre fata din vis,

s-a deschis lumina interioară a pământului
pentru o secundă spre
toate florile albe
spre toate zările albe,
spre toate păsările albe,
şi nopţile de mai,

speranţa,
ca o primăvară,
ca o mireasă
îmbrăcată conspirativ
în flori de cais.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantec

N-a fost să fie mai frumoasă pasăre decât omul
Inima lui cuib de nesfârşite iubiri
Cerul, corola albastră pe care se aşează norii să plângă
O imensitate pământul cu greieri cântând,
Lasă-ne Doamne mereu liberi
Azi şi mâine şi poimâine,
E-o vreme când vom zbura singuri spre Tine.

Dumnezeu din când în când
Obişnuieşte să ia câte o mână de stele
Blajin, le împrăştie peste pământ
Răsar atunci oameni lumină...
Ia uite-i cum aleargă mângâind ierburi,
Nu-i aşa Doamne că pământul e-o minge?

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Ildico Asandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă, cu ochii minţii, am privi Pământul începuturilor vieţii, sau am face o călătorie prin tunelul timpului cu 3,5 – 4 miliarde de ani în urmă, am avea în faţă o imagine cutreurătoare faţă de care imaginea Infernului lui Dante ar fi de-a dreptul ademenitoare. Fulgere şi trăsnete înfiorătoare se întreceau cu erupţiile vulcanice zguduitoare şi apocaliptice, aruncând în afară, din pântecele Pământului, râuri de lavă incandescentă ca nişte uriaşe limbi de foc, topind tot ce întâlneau în cale, urmate de valuri de pietre şi cenuşă vulcanică, într-un asurzitor şi halucinant dans al replămădirilor.

Lucian Gavrilă în Miracolul vieţii, miracolul eredităţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţa blândă, brăzdată de riduri fine, păstrează un zâmbet aflat acolo, în colţul gurii, parcă dintotdeauna. Bătrânica stă pe o bancă de fier rece şi ruginit, bancă obosită ca şi ea, şi-şi înalţă din când în când privirile spre cerul toamnei încărcat de nori cenuşii. Vântul adie şi o frunză se strecoară printre ramuri, căzând alene pe pământul umed. Deodată, în ochii ei încă luminoşi şi poznaşi îşi face loc o lacrimă ce coboară încet peste obrazul pste care au trecut deja, oh, Doamne, optzeci de toamne. Lacrima e îmbrăţişată şi ea de pământul pe care a căzut frunza ruginie şi acolo devine oglindă... Şi ca în multe alte dăţi, memoria ei afectivă aduce în oglinda de lacrimă clipe şi chipuri ce nu pot fi uitate, readuce viaţa, viaţa aşa cum a fost ea...

Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lied

Această primăvară se abzice
De toate naşterile dureroase
Ale pământului în flori frumoase,
De toate păsările venetice.

Şi înţeleg de ce atâta rouă
Acoperă pământul dimineaţa,
Văd lacrima din cer stropindu-i faţa,
Încât ne-a frânt iubirea pe din două.

Mie-mi rămân mirările culorii
Încremenite-n floarea de lavandă,
Căreia însuţi tu te-ai dat ofrandă,
Ultimul gest de taină al candorii.

Criptate versuri recompun lieduri
Pe clapele pianelor albastre,
Poveşti sub care se ascund dezastre,
Când trupul singur tremură sub pleduri.

Şi tot aşa, tot alte anotimpuri
Vor sta ca un portal deasupra noastră,
Cum tristă-n cer, o pasăre sihastră
Mă va striga pe nume la răstimpuri.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă

Când vara este-n amiază,
seceta se instalează.
Câmpia plânge cu dor
după ploaia unui nor.
E căldură-îngrozitoare.
Totul în natură moare.
N-a mai plouat de o lună.
A secat apa-n fântână.
Nici la izvorul din vale
apa nu-şi mai taie cale.
Peste tot pământul crapă,
că cerul nu-l mai adapă.
Ţăranii, genunchi îndoaie
şi se roagă Sfntului,
să dea o bură de ploaie
pe faţa pământului.
Ruga le-a fost ascultată
şi din cerul plin cu nori,
a-început să plouă-îndată
peste oameni, peste flori.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetele Pământului

Când Pământul începe a cânta,
ies flăcări, aruncând jucăuşe plete
ce se transformă-n cenuşă
şi dansează şi dansează
până la eliberarea trolilor
când se descarcă Pământul
făcându-şi muzica cunoscută.
Ca omenirea să o asculte,
muzica răsună şi zboară,
însoţită de flacăra vie
din adâncurile albastre ale pământului.
Fierb apele ce aruncă nor cenuşiu
care pătrunde în oasele
celor ce nu cunosc muzica Pământului
şi nu ascultă glasul divin
ce izvorăşte din inima Soarelui,
aşezându-se la picioarele omenirii
doar, doar, vor înţelege muzica planetei
şi glasul divin izvorât din adîncurile vieţii.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gandalf: Nu vei putea trece!
Frodo: Gandalf!
Gandalf: Sunt în slujba Marelui Foc, stăpânesc flacăra lui Anor. Întoarce-te în întunericul de unde ai venit. Focul negru nu îţi va fi de folos, flacără a lui Udun! Nu vei putea trece!
Galadriel: Puterea duşmanului a crescut. Sauron îşi va folosi marioneta, pe Saruman, pentru a distruge oamenii din Rohan. Forţele din Isengard s-au dezlănţuit. Ochiul lui Sauron este acum îndreptat spre Gondor, ultimul regat liber al oamenilor. Războiul asupra acestui ţinut se va instaura cu repeziciune. El simte că Inelul este aproape. Puterea celui ce poartă Inelul este pe sfârşite. În inima lui, Frodo începe să înţeleagă. Această misiune îl va costa viaţa. Tu ştii prea bine asta. Ai prevăzut că asta se va întâmpla. Este riscul pe care ni l-am asumat toţi. În întunericul ce ne ameninţă, voinţa Inelului prinde tot mai multă putere. Încearcă din răsputeri să-şi găsească o cale înapoi spre a fi din nou în posesia oamenilor. Oamenii, care sunt atât de uşor ademeniţi de puterea sa. Tânărul căpitan al armatei din Gondor trebuie doar să întindă mâna, să ia Inelul pentru el însuşi, iar lumea se va destrăma. Şi acum este aproape, atât de aproape de a-şi atinge scopul. Pentru ca Sauron să obţină dominaţia asupra tuturor fiinţelor de pe acest Pământ, chiar de va însemna sfârşitul lumii. Vremea elfilor a apus. Lăsăm Pământul de Mijloc în voia sorţii? Îi lăsăm singuri în luptă?

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru rodul pământului

hrăniţi orfanii şi păsările cerului
deopotrivă pe toţi cei care
poartă povara a aceea ce aţi fost
să nu vă fie frică
nu doare
pământul nu doare
ci doar din când în când
vi se va face frig
din ce în ce mai frig
tot mai frig
tot mai frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la capătul trenului, din ultimul vagon, resimţi cel mai acut senzaţia părăsirii. Acolo realmente îţi fuge pământul de sub picioare, traversele se succed atât de repede încât nu le mai poţi distinge, şinele lucesc până departe, înapoia ta, întreg peisajul pare să se mistuie într-un vârtej ameţitor, în vreme ce tu simţi cum te învăluie o tristeţe moleşitoare, lăsându-te cuprins de sentimente amestecate, ca şi când o mână nevăzută te-ar trage înainte iar alta te-ar împinge înapoi, spre locul pe care tocmai l-ai părăsit.

Mihail Mataringa (25 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a fost mai bun

Ce-a fost mai bun, darurile tale au fost,
toate aceste minuni, slava pământului -
gestul rece, neprihănit, de pământ, al izvorului,
luminoasele cupe-ale florilor pline de soare
şi primul surâs al copilului la glasul matern,
şi fericita privire în rugă extatică,
şi visul din cântecul păsării peste vecie -
nu mă pot izbăvi, când tu eşti departe.

poezie clasică de Emil Boyson din Din poezia de dragoste a lumii (1965), traducere de Maria Banuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de cer şi pământ există o esenţă Absolută, o fiinţă fără formă. Este un calm profund, imaterial ce emană din ea. Ea singură există şi rămâne fără schimbări. Pătrunde pretutindeni şi este liberă de orice mărginire. Din puterea sa îşi trag obârşia Cerul şi Pământul. Nu-i ştiu numele; i se spune Suprema Cărare: Tao. Nevoit să-i atribui însuşiri, l-aş numi mare. Mare fiind, l-aş numi de neînchipuit. De neînchipuit fiind, l-aş numi inaccesibil. Inaccesibil fiind, l-aş numi omniprezent. Astfel Tao e mare, Cerul e mare, Pământul e mare, regele, de asemenea, e mare. În lume sunt patru mari autorităţi, dintre care cea a regelui e una. Regele trebuie să se supună Pământului. Pământul se supune Cerului. Cerul se supune Cărării (Tao). Tao se supune propriei sale firi esenţiale, inefabile.

Lao Tse în Tao Te King, 25
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâs de tăcere

Tăcerea veghează precum un Sfinx –
Copac cu ramuri reumatice, distorsionate,
În drumul spre moarte...
Simbolic, îi spunem singurătate.
Musteşte în el atâta durere!
E drumul ce duce spre necunoscut,
Un drum abia început.
Se scutură frunzele cu aromă de lacrimi...
Cenuşa de pe frunte se rătăceşte
În pliurile adâncite-ale vieţii.
Oh, om, poposeşte!
Priveşte şi nu te mira
De trecerea ta!
Scutură amintirea şi hrăneşte cu ea
Privirea-ţi înfometată de lumina divină!
Din carnea ultimei stele fă pat
Pe care să-ţi întinzi gândul!
Te cheamă pământul!
Aprinde o torţă din sufletul tău
Şi arde lutul stricat
Din care te-ai întrupat.
Liber spre cer sufletul tău va zbura...
Transcendent...
Nu te sfii!
Moartea este un surâs al tăcerii,
Tu ştii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idilă

De-atâtea zile plânge Cerul!
Chiar şi-n această dimineaţă
Pământul şi-a-nălţat reverul,
La gât şi-a pus fular de ceaţă.

Şi toate văile-şi îmbracă
În voaluri umede, lăptoase
Şi roagă Cerul să mai tacă,
Destul cu toanele-i ţâvnoase!

Dar Cerul stă posomorât,
Cu norii traşi vârtos pe frunte,
Priveşte spre Pământ urât,
Trimite Ploaia să-l înfrunte.

A pus sechestru peste Soare,
Nu-l lasă-o clipă să se-arate,
Nu ştiu ce supărare are,
Că doar Pământu-i este frate.

La stele şi la Doamna Lună
A pus de strajă nori şi vântul,
Le-a pedepsit de-o vreme bună
Să nu se vadă cu Pământul.

Plutea în aer dezolarea,
Insuportabilă-aşteptare,
Toţi munţii, apele şi marea
Puneau aceeaşi întrebare.

Frumoasa Lună bănuia
De ce plângea atâta cerul,
Chiar foarte sigură era
Pe unde şade adevărul.

S-a hotărât să îi vorbească,
Să ia sfârşit această stare,
Nu mai dorea să-l chinuiască,
De-ajuns cu-atâta supărare!

"Pământul, eu l-am mângâiat
Cu raza mea de la distanţă,
A fost un gest nevinovat
Ce n-are nicio relevanţă.

Nu fi gelos! Doar ştii prea bine
Că-n veci eu nu te părăsesc,
Voi sta mereu aici cu tine,
La tine-n braţe eu trăiesc."

Măreţul Cer s-a luminat,
În patru zări trimise Vântul,
Toţi norii negri-a alungat
Şi Soarele-a umplut Pământul.

poezie de Mariana Dobrin din Raiul cuvintelor (9 august 2005)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu toate le-aşează

Când verdele planetei dispare,
Dispare şi viaţa pe pământ.
Soarele nu mai răsare,
Nu mai e ploaie, nici vânt.

Când apocalipsa vine,
Pământul se face scrum.
Din el nimic nu mai rămâne.
Totul e negru şi fum.

Universul nu ne reciclează.
Clonă, nu ne poate face.
Dumnezeu toate le-aşează,
În faţa lui, lumea tace.
Nimic nu ne luminează,
Moartea viaţă, nu se face.

Chiar dacă pământul moare,
Galaxia nu dispare.
Altă stea pe cer apare,
Cu timpul şi ea dispare
Fiindcă e tot căzătoare.

poezie de Dumitru Delcă (15 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere, se moare

înainte de toate se moare

nimeni nu vrea să moară chiar dacă
măinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea
ce duce
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare

tăcere

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!