Frunzele si radacina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de Sweet Flory
Comentează! | Votează! | Copiază!

Continuitate

Vine iarna, ger şi viscol
Doarme rădăcina-n sol,

Frunzele ca un covor
Peste rădăcină mor.

Primăvara se arată
Rădăcina se deşteaptă,

Soare tare dogoreşte
Rădăcina încolţeşte.

Cântec cald sub soare
Rădăcina este-n floare,

Vară lungă de cuptor
Trupul rădăcine-i roditor.

Vine toamna ruginie
Rădăcina-i fumurie,

Roduri pline de lumini
Rădăcina naşte rădăcini.

poezie de Sorin George Vidoe din Stele de ceară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde trei smicele

Frunză verde trei smicele,
Am trei mândre, ca trei stele.
Una-n deal şi alta-n vale,
Alta, la şoseaua mare.
Cea de la şoseaua mare,
Îmi cerea mereu parale.
Eu parale nu i-am dat-,
S-a dus şi s-a măritat.
Cea din deal s-a supărat,
Cea din vale m-a uitat.

folclor românesc, din comuna Brăeşti, judeţul Buzău
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mulţimii

Mai întâi frunzele decapitate de crengi.
Mulţimea aclamă!
După aceea crengile decapitate de trunchi!
Mulţimea aclamă!
Aclamă!
Apoi tot trunchiul este decapitat de rădăcină!
Mulţimea aclamă!
Aclamă!
Aclamă mulţimea!
Nu la urmă rădăcina e decapitată de pământ!
Morţii aclamă!
Vii aclamă!
Mulţimea aclamă!
Aclamă mulţimea!
Frunzele, crengile, trunchiul, rădăcina
aclamă!
În final pământul este decapitat de pământ!
Un copil aruncă cu frunze spre mamă!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arbor

Când mâna ta pe fruntea mea e floare
Şi-nfrigurat cealaltă mână-ţi caut,
Mi-e sufletul ca lanul verde-n soare
Şi cugetul ca zvonul unui flaut,

Dar când departe paşii tăi îmi sunt
Şi sânul cu miros de busuioc,
Mă simt un arbor greu către pământ,
Încins între perdele largi, de foc.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu chitara albastră (extras I, VI)

I
Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaş ca atâţia alţii. Ziua era verde.

Ei au spus: "N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânţi faptele cum sunt".

Omul a răspuns, " Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt."

I-au mai spus," Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de noi, dar, totuşi,

Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viaţă noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră."

VI

O melodie de dincolo de lumea noastră,
Dar în care să fim noi, neschimbaţi de chitara ta albastră;

Prezenţi în melodie, dar într-un spaţiu cu-alte legi,
Diferit, dar noi aceeaşi – locul altul, înţelegi?

Un teritoriu unde lucrurile sunt cum se văd,
Doar teritoriul e schimbat de chitara ta albastră

Şi plasat astfel încât, dincolo de-orice schimbare,
Este perceput în atmosfera lui finală

Şi în momentul lui final, în felul-n care
Conştiinţa artei se îndreaptă spre final când

Gândirea zeului este rouă-înfrigurată,
Iar spaţiul însuşi îi devine melodie. Chitara-albastră

Se transformă în locul lucrurilor cum sunt ele-n viaţa noastră,
Creaţia-înţelesurilor din chitara cea albastră.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre prostie

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: - Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: - Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
- Iacă cum, - altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: - Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă,
O-ntreb: - Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine?
Ea, gândind puţin în sine,
Le răspunse: - Nu ştiu bine
Dar la Paşti îmi par' şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.

poezie celebră de Anton Pann
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare zi murim câte puţin...

Cu fiecare zi murim câte puţin,
dar noi de asta nu avem habar,
ne străduim din ce în ce mai mult
să strângem de-ale gurii în hambar.

Nu mai privim un răsărit de soare
şi nici o frunză legănată-n vânt,
uitând că viaţa aceasta-i trecătoare
şi suntem doar o umbră pe pământ.

Şi trece timpul, aşa, pe nesimţite
cum trece ploaia-n zilele de vară
şi ne trezim, deodată, Doamne,
că-n viaţa noastră ni se face seară.

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare zi murim câte puţin...

Cu fiecare zi murim câte puţin
dar noi de asta nu avem habar
ne străduim din ce în ce mai mult
să strângem de-ale gurii în hambar.

Nu mai privim un răsărit de soare
şi nici o frunză legănată-n vânt
uitând că viaţa aceasta-i trecătoare
şi suntem doar o umbră pe pământ.

Si trece timpul, aşa, pe nesimţite
cum trece ploaia-n zilele de vară
şi ne trezim, deodată, Doamne,
că-n viaţa noastră ni se face seară.

poezie de Titina Nică Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu limba noastră

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea popor,
cum stelele
din cer
sunt stele
cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea pământ,
cum marea mare
este mare
cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră
şi soartă noi suntem cu ea,
cum este codru verde soartă
cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră
noi am crescut şi creştem, demn,
cum creşte pomul din ţărână
suită-n frunză şi în lemn.
Ci noi cu ea, cu
limba noastră,
nemuritori vom fi oricând,
nemuritori cum e Pământul
cu Soarele mereu arzând.

poezie de Dumitru Matcovschi (1 ianuarie 2000)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minibiografie I.P. (colaborator la ziarul israelian de limbă română "Viaţa Noastră")

S-a născut pe la Suliţa,
A tras toată viaţa cu ea,
Dar în loc de a răni,
A ştiut doar a gâdili;
A fost legat de Viaţa Noastră,
Când tricoloră, când alb-albastră...
La 86 de-ani s-a dus
Să-i gâdile pe cei de sus,
Iar azi lipseşte-n tot meleagu'
Al tuturora: Ion Pribeagu.

madrigal de Alex Finkelstein (10 septembrie 2011)
Adăugat de Alex Finkelstein
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoia noastră de verde

Nimeni nu scrie
despre nevoia noastră de verde
ce ne face curat prin sertare,
despre cum se pun flori pe răni
despre sufletul ce devine foare repede fruct
nimeni nu scrie
despre cum se opreşte fiinţa din plâns
când înveţi să frămânţi vindecare...
cu gândul acesta din viaţă mă-nfrupt
despre primăvară mai pot scrie
dar până-ntr-o zi, într-o singură zi/ când
nevoia noastră de verde/devine
mormânt
pentru un fir de iarbă subţire...

27.02.2021

poezie de Daniela Pârvu Dorin din VOLUM IN PREGATIRE, Amprente (27 februarie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad frunzele, a venit toamna

Cad frunzele plutind ca nişte pene
adiate uşor de pulsul aerului
mai rece de toamnă.
Şi noi cu ele vom cădea
dar, oare, cine ştie când?

Uitându-mă pe geamul aburit
de gândurile ce-mi rătăcesc aiurea,
văd alergând din calea ploilor
o doamnă.

Îmbrobodită pe cap cu o pungă,
să o ferească de stropii
ameninţători şi reci, hotărâţi să-i
strice coafura.

Nu i-am observat nici faţa,
nici gura.
Parcă-i cunoşteam
de undeva făptura.
Vroiam s-o dojenesc
că nu şi-a luat umbrela.
Dar cu ce drept?

Când s-a mai apropiat
am zâmbit, iertător, dar cu
un pic de umor.
Era soţia, udă,
ca o paparudă.
Când m-a văzut,
s-a răstit către mine
şi cu o mare ciudă
m-a dojenit:

- Stai acasă toată ziua
ca un trântor.

Priveşti pe geam cum cad frunzele.
Nu vezi că de frig
îmi tremură buzele?
Nu te mai saturi de
televizor.
Eu vin tocmai din obor!
Cu greutate, şi… Toate mă dor.

- Lasă nevastă că mâine,
îţi iau eu carne şi pâine.

Hai în braţe să te strâng,
că începe să-mi fie dor.
Să-ţi încălzesc buzele,
apoi…. tot ce ai în tine.
Vino dragă lângă mine,
că sunt cald şi ţi-o fi bine.

Te rog, nu mai ofta!
Vrei un ceai sau o cafea?

Frunze cad şi-au mai căzut
şi, cine ştie câte-or să mai cadă.
Un an clepsidra s-a mai scurs,
cu ea şi noi am mai trecut
ca niciodată.

Părul în cap a mai albit,
cu-n an a mai îmbătrânit,
iar faţa mea a mai zbârcit.

A Ta?
Nu prea se vede,
este prea mult fardată.

Aşa-i viaţa trecătoare,
uneori chiar plutitoare.
Precum frunzele ce cad,
aşa cădem şi noi.
Pe când?

Cad frunzele
cu freamătul lor de toamnă.
Şi frunza noastră
o să cadă, dar...
Aş vrea… Nu prea curând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa noastră e ca mierea

Tot pământu'acest întreg seamănă cu-n mare stup
Chiar de albinuţa noastră, e mai zvelta în al său trup
Viaţa simplă omenească este dulce ca şi mierea
Şi de asemeni când o guşti preste tot lasă tăcerea

Căci prin gustul bun şi mireasma mult prea dulce
Viaţa şi mierea nehazaritsită, tot mai des vă vor seduce
Pre, voi omenii slabi şi cruzi ce nu sunteţi iniţiaţi
Şi o-ţi rămâne în răstimpuri mierea ca să admiraţi

Chiar de avem şi noi regine şi de avem acei trântori
Pe astă lume, mai hidoasa ei nu-s prea folositori
Ca-ntro matcă şi într-un stup unde-şi fac mai mereu munca
Nu ca-n viaţa omenească, când uităm să brazdăm lunca

De asta îmi fuse povaţă că-i folositoare munca de apicultor
Căci munceşti cu o albina, mai des şi cu mult mai mare spor
Dacă nu credem întocmai că-I atât de scumpă, apicultura
Ar fi bine să studiem omul nostru când il prea cuprinde ura.

poezie de Adrian Dumitru
Adăugat de Adrian Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vânt călduţ de primăvară

Un vânt călduţ de primăvară
Mă cheamă să ies afară,
S-aud muguri cum plesnesc,
Cum pe crengi frunzele cresc.
Cum aspiră spre lumină
Frunze verzi, flori de hermină.
A-nverzit din nou câmpia,
Mieii zburdă pe tăpşan,
Cântă iarăşi ciocârlia
Alături de-un ciocârlan.
Fluturi frumos coloraţi
Zboară-acum din floare-n floare.
Bucuroşi că-s parfumaţi,
Mai cu poftă vor să zboare.
O buburuză pictată
Pe mâna mea s-a aşezat.
I-am cântat ceva şi-ndată,
În văzduh s-a avântat.
Ca o ploaie, albinuţe
Se aşează pe floricele,
Şi cum sunt de hărnicuţe
Adună mierea din ele.
Colo-n vale, în zăvoi
Cucul cântă ani de viaţă.
Sus pe crengi, un piţigoi
Cântă de azi dimineaţă.
Pe copacii înfrunziţi,
Pupăza noastră roşcată
Te-ndeamnă ca s-o asculţi,
Cum făcea Nică odată.
Toate păsările cântă
De răsună-ntreaga glie.
Copiii cu drag ascultă
Şi saltă de bucurie.
Din cerul lipsit de nori
Soarele-şi trimite raze
În grădinile cu flori,
Ale vieţii mândre oaze.
Un vânt călduţ de primăvară
Obrajii-mi mângâie uşor.
Rândunelele iar zboară
Să-şi hrănească puii lor.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măsurători

am descoperit am
des...
coperit, abia acum îmi dau seama: un
teodolit
la marginea pădurii verzi – cum ai privi
spre ghiroda – acolo
stă în grădina lucrată naşul meu de căsătorie (?!) mistreţ al
primei îndrăgostiri de-o femeie
cu aripi atât de prăfoase de cartier
la
milimetru foarte
verde şi viu
am
descoperit o unealtă de măsurat
fericirea arbor cu arbor
cu
toate insectele bine
ştiute din inventare cu pat
de polistiren

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot să ating zise el

Pot să ating zise el
(o să ţip zise ea
numai o dată zise el)
e plăcut zise ea

(pot să mângâi zise el
cât timp zise ea
mult timp zise el)
de ce nu zise ea

(hai s-o facem zise el
nu prea aproape zise ea
cât de aproape zise el
unde eşti acum zise ea)

pot să mă aşez zise el
(pe care parte zise ea
pe partea asta zise el
dacă săruţi zise ea

pot să mă mişc zise el
aşa-i dragostea zise ea)
mai vrei zise el
(dar o sa mor zise ea

aşa-i viaţa zise el
dar soţia ta zise ea
acum zise el)
ah zise ea

(super zise el
nu te opri zise ea
oh nu zise el)
mai lent zise ea

(gggata? zise el
îmmm zise ea)
ai fost grozavă! zise el
(eşti al Meu zise ea)

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!