Elefantul se-împerechează fără grabă

Elefantul, sălbăticiune mare, străveche şi deşteaptă,
se-împerechează fără grabă;
îşi găseşte mai întâi femela, apoi aşteaptă
– nu trece imediat la treabă –

un sentiment în inima lor mare şi sfioasă,
încet, încetişor să crească,
în timp ce lenevesc în albie de râu mâloasă
unde pot bea şi pot să pască,

şi de unde, panicaţi, se năpustesc în baraj viu
de pădure cu întreaga turmă;
şi dorm în liniştea compactă, şi se trezesc târziu
alături, colos lângă huidumă.

Astfel, molcom, marile inimi fierbinţi de elefant
se umplu de patima iubirii
şi marile sălbăticiuni se împerechează rezonant,
şi-ascund focul lor secret privirii.

Străvechi e elefantul, din animale cel mai înţelept,
el ştie cu răbdare cum să-aştepte
clipa celei mai tandre intimităţi pentru banchet –
şi-atunci sărbătoreşte pe-îndelete.

Elefanţii nu smulg, nu rup, nici nu se pierd în mici agape;
masiv, sângele lor se mişcă-n valuri plate,
aidoma mareelor lunare, din aproape-n mai aproape,
până se-ating la ora apelor înalte.

poezie de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu iubi niciodată o sălbăticiune... Întotdeauna aducea sălbăticiuni acasă. Un şoim cu o aripă rănită. Odată era un râs adult, cu un picior rupt. Dar nu-ţi poţi încredinţa inima unei sălbăticiuni: cu cât dai mai mult, cu atât devin mai puternice. Până sunt destul de puternice să fugă în pădure. Sau să zboare într-un copac. Apoi în alt copac, mai înalt. Apoi către cer. Aşa sfârşeşti... Dacă îţi permiţi să iubeşti o sălbăticiune. Sfârşeşti prin a căuta către cer.

Truman Capote în Mic dejun la Tiffany (1958)
Adăugat de Andreea Banciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poker [Unde e elefantul?]

Distribuţie: Horaţiu Mălăele, Mircea Diaconu, Alexandru Bindea

secvenţă din Poker, regia Sergiu Nicolaescu, scenariu de Adrian Lustig (2010)
Adăugat de Alcibiade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima poetului

inima poetului vibrează ca un clopot
şi e frumoasă ca o ie de sărbătoare
şi dragostea e fără de hotar în inima lui
nu ştiu cine tot face
experimente păgubitoare
cu inima poetului?
mai are cineva timp de el
să-i înţeleagă marile drame
născute din biruinţa sinelui
asupra anotimpurilor trecătoare?
marile drame născute din rotirile inverse
ale iubirilor şi ale pământului?
mai află cineva timp să-l privească
când trece împleticindu-se ca o nălucă?
ce nedumeriri mai are poetul?
-mă întreb eu-
de parcă n-ar trece în fiecare dimineaţă
pe lângă tăiuşul coasei ascunsă
în tufa de roze sălbatice sau
în landurile mov de lavandă mistică
doar eu îi sunt lui rană adâncă
şi mirare şi ultima mare stâncă.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este o mare plăcere să primeşti ceva pe gratis. Dar unde sunt marile inimi caritabile?

aforism de Harry Ross (26 mai 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Vrei să faci un lucru mare?
Fă-te mic, stai liniştit.
Leul, oricât e de mare,
Când atacă elefantul,
Stă întâi şi-ntâi pitit!

poezie din Mahabharata, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi apă

Tata Noe avea fermă de struţi şi de alte păsări, în stil mare,
El mânca oul cu polonicul dintr-o cupă cât o căldare;
Supa lui era Supă de Elefant, iar la cină peştele, un caşalot,
Dar oricum toate erau mici comparate cu coteţele din arca lui, socot;
Noe mai mereu spunea nevestei când se aşezau la masă,
"Câtă vreme nu intră-n vin, unde se duce apa chiar nu-mi pasă."
S-au rupt zăgazurile slavei şi apele au năvălit, căzând cum cade un perete,
Iar stelele de pe cer au dispărut ca bulele de aer din chiuvete,
Oceanele s-au umflat până în gâtul iadului, să-l astâmpere de sete.
Iar Noe, privind în sus: " Se pare că iarăşi plouă zdravăn, pe-îndelete,
Varful Matterhon o fi acum pe fundul mării, o biată creastă joasă;
Mie, cât timp nu intră-n vin, unde se duce apa chiar nu-mi pasă."
Dar tata Noe a păcătuit, ca şi noi, de altfel; a umblat pilit pe drum
Până când, drept pedeapsă, a început o secetă cumplită – cum, necum,
Nu se găsea strop de vin prin crâşme ori biserici, nici măcar de-împărtăşit,
Pentru ca Blestemul Apelor a secat toată seva fructului oprit:
Se afla apă numai pe altarul Celui Prea Înalt şi pe-a Episcopului masă,
Dar mie, câtă vreme nu intră-n vin, unde se duce apa chiar nu-mi pasă.

poezie celebră de G.K. Chesterton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai aproape

Mai aproape de casă
într-o inimă
incandescenţi suntem
şi ne creştem sângele peste ochi
peste zboruri fără aripi
şi ne doare ţărâna cu doruri
de unde se nasc
inimi
de unde ne chiamă
străbunii...
Mai aproape de inima unui om
când ne doare chemarea
sângelui...

poezie de Sofia Dobre din Albumul cenaclului buzoian prin corenspodenţă "Prietenia" (1977)
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimi şi stele

lângă mare mă aşez..
văd plutind pe valuri stele
si uitându-mă atent
sunt doar inimi... cam rebele!

aruncate.... sau uitate...
intr-o vară ce-a trecut
au rămas plutind pe valuri
cu speranţe de-nceput

si pierdute-n spuma mării
inimi.... stele se prefac
urmărindu-ne in noapte
când... si unde am plecat

ne tot strigă... ne tot cheamă
-vino inapoi la mine
-e târziu... si este toamnă
briza rece-ncet adie

paşii mei pe plaja udă
nu se mai intorc curând
te sărut fierbinte vară
repede ai dispărut

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clepsidra vârtejului negru

Lawrence Anthony respiră rouă din urma elefanţilor,
Le descoase rănile din alicele braconierilor.
Nici un elefant nu a împăiat un om deşi
Generaţii de elefanţi s-au supus tristeţii.
În habitate, Lawrence Anthony, a netezit durerea trompelor,
A şlefuit fildeşii timpului cu inima şi
A căzut împlinit cu spatele la lumină.
Elefanţii de pretutindeni i-au stat de veghe
Până când umbra lui s-a strecurat ca o lacrimă în pământ.

Stelele lor ticăie, mulţumindu-i, din clepsidra vârtejului negru.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi de astă dată, pentru prima oară în existenţa ei, pasiunea prinse viaţă în ea... Brusc, minuscule unde şi fiori delicioşi îi inundară măruntaiele, acolo unde până atunci fusese vid şi se înălţau în întreaga-i făptură dangăte de clopot vibrând în trupul ei, din ce în ce mai frenetic, până ce vibraţiile îi cuprinseră toată fiinţa şi îşi auzi, fără să le audă, propriile-i mici ţipete de plăcere sălbatică, pe măsură ce fiorii minunaţi îi tălăzuiau în pântec cutremurând-o, pentru ca deodată să se retragă în plinătatea refluxului, stingându-se ca ecourile unui mare clopot de bronz.

citat din D.H. Lawrence
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisoiul şi elefantul (fabulă)

Într-o zi se întâlni
Un elefant – gigant –
Animal foarte înalt,
Cu un motănaş, gingaş,
Mic şi tare drăgălaş,
Ce era puţin la stat,
Însă... foarte îngâmfat.
Dintr-o simplă întâmplare,
Animalu' acela mare,
Fiindcă tot privi în jos,
Îl văzu pe mustăcios.
Iar pentru că tot îl zări,
Elefantul astfel gândi:
"Şi aşa eu mă plictisesc,
Ia! Mai bine să vorbesc
Cu acest motănaş
Aşa mic şi drăgălaş."

Astfel în minte-şi propuse
Şi-n cele din urmă-i spuse:

- Ascultă, motănaşule,
Dragă pisoiaşule,
Hai aici să discutăm,
Două vorbe să schimbăm!
Fiindcă eu m-am plictisit
De când cu nimeni n-am mai vorbit.

Dar motanul înfumurat
Îl privi cam supărat
Şi crezându-se isteţ
Îi răspunse îndrăzneţ,
Înfruntându-l cu dispreţ:

- I-auzi, bre, ce îndrăzneală,
Să-mi ceri mie socoteală,
Poţi să mori de plictiseală,
Dar să vorbeşti cu mine, nici pomeneală!
Eşti un elefant gigant,
Dar pe cât eşti de înalt,
Pe atâta eşti de prost,
Să vorbim nu are rost!
Trompa-ţi-e aşa de lungă,
De-n pământ stă să-ţi ajungă!
Iar pielea ta cea cenuşie
Nu prea îmi convine mie:
E mereu foarte pătată,
Nu-i curată niciodată!
Este, fie prea zbârcită,
Fie deloc curăţită!
'Geaba în apă ore stai,
De mizerie scăpare n-ai!
Mereu cu praf te stropeşti
Şi-n noroi te bălăceşti.
Şi pământ porţi pe spinare,
Eşti murdar nevoie mare!
Şi mai ai şi un miros,
Aşa că... Ce mai folos!
Şi apoi uită-te la mine,
Nu-s deloc aşa ca tine!
Nu-s un animal ciudat
Şi sunt potrivit la stat,
Deşi tu, de eşti înalt,
Mă vezi atât de mic,
Încât socoţi că-s pitic.
Dar chiar de-aş fi mic de statură,
Admiră a mea alură!
Eu sunt bine îngrijit
Şi sunt veşnic curăţit.
Blăniţa mea e vărgată
Şi pe spate e dungată.
Este bine pieptenată,
De aceea-i mereu curată.
Şi-n ale mele lăbuţe
Eu am nişte mici gheruţe
Ce le ţin în perinuţe,
Exact ca la pisicuţe.
Şi am mersul delicat
Păşesc frumos neîncetat,
Torc frumos de-s mângâiat
Şi am un dulce mieunat.
De aceea spun aşa,
Nu avem ce discuta!

Cu acestea fiind spuse,
Motănaşul îngâmfat
Se puse pe alergat.
Şi alergă înaintea gigantului,
Oprindu-se drept în faţa elefantului.
Elefantul nu-l zări
Şi-l călcă de îl strivi;
Deşi nu vru să-l strivească,
Ci numai să-i vorbească.

Apoi el privi mirat
Spre ceea ce rămase din motanul îngâmfat
Şi gândindu-se mai bine,
Elefantul zise către sine:
"Lauda de sine
Nu miroase a bine!"

fabulă de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balenele nu plâng

Ei spun că marea-i rece, dar marea conţine
cel mai fierbinte sânge, cel mai sălbatic şi mai imperativ.
Toate balenele din străfundurile abisale sunt fierbinţi, în vreme ce
se-avântă fără contenire spre spaţii noi şi se scufundă sub aisberguri.
Balene-albastre, caşaloţi, rechini ciocan, ucigaşii acolo lovesc,
acolo aruncă la suprafaţa mării respiraţia lor năvalnică şi fierbinte!
Ei şi ele se leagănă, se leagănă, prin senzuale ere lipsite de vârstă,
în adâncurile celor şapte mări –
pendulează prin apa salină într-o beţie desfătătoare,
iar la tropice se-înfioară-n talazuri de dragoste
şi se răsucesc în masive şi intense dorinţe asemeni zeilor.
Apoi, în patul din adâncurile mării albastre
marele taur se lipeşte de mireasa lui,
un munte presând alt munte,-n bucuria vieţii:
şi, izbucnind din înlăuntrul fremătător al oceanului roşu de sângele balenei,
o protuberanţă lungă, violentă, un vârtej marin vine şi se-înşurubează
în cheutoarea moale, neîmblânzită, a celuilalt trup imens.
Şi peste podul care-i uneşte-n minunea-încleştării lor clocotitoare
trec arhangheli în flăcări prin pânze de ape, încoace şi încolo,
fără contenire, arhanghelii fericirii,
dinspre el spre ea, dinspre ea spre el, marele Heruvim
aşteaptă balenele-n mijlocul oceanului, suspendat pe valurile mării,
acolo în marele paradis al cetaceelor din străfunduri, al vechilor ierarhii.
Şi enormele mame se odihnesc visând cum puii le sug laptele,
cu minunaţii lor ochi de balenă deschişi în apele-începutului şi-ale sfârşitului.
Iar când se-apropie un pericol, masculii
adună femelele şi tineretul în cerc, deasupra mareei celei fără de odihnă,
aliniindu-se ca nişte Serafimi uriaşi şi feroce în faţa primejdiei,
înconjurând continuu adunătura aceea de monştri ai iubirii.
Iar toate acestea se petrec în mare, în sarea
unde Dumnezeu este de asemenea iubire, dar fără cuvinte:
şi Afrodita este fericita, prea fericita,
soţie a caşeloţilor!
Iar Venus se zbenguie printre peştii mării şi este femela delfin,
este voioasa, pitoreasca balenă alintându-se-n mare şi-n iubire,
este femela ton albacora, rotundă şi radioasă printre masculi,
plină de sânge fericit, curcubeu întunecat în extaz, fulgerând în mare.

NB
In anul 1922 D. H. Lawrence şi soţia lui Fried erau în Wellington, Noua Zeelandă, de unde Mansfield au trimis Katherinei o carte poştală cu doi aborigeni maori într-un tufiş, amintindu-i de locurile ei de baştină. " Aici fiind, ne gândim foarte mult la tine!". In timpul acestei vizite în emisfera australă, DHL a văzut migraţia balenelor în cursa lor anuală la nord de Antarctica, respectiv înapoi spre sud, călătorii pe care marile cetacee le fac pentru hrană şi pentru împerechere. Noua Zeelandă este periodic vizitată de toate tipurile de balene ( albastră, roz, albă, cu cocoaşă etc), iar depresiunea din Oceanul Pacific localizată între Noua Zeelandă şi Tonga, cu adâncimi de peste 3000 metri, este casa caşelotilor burlaci, mereu la pândă în întuneric, hrănindu-se îndeobşte cu calamari uriaşi. Exemplare de calamari de peste 20 metri lungime au fost găsite de pescarii din zona Kaikoura – Christchurch.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tucanul, urangutanul şi elefantul

O pasăre -un tucan-
C-un primat urangutan
Şi c-un elefant greoi
(niciunul de pe la noi),
În urmă cu generaţii,
S-au apucat de plantaţii.
A adus în cioc sămânţa
Pasărea, apoi maimuţa
În pământ a îngropat-o,
Elefantul a udat-o,
Iar azi, sub pomul rotat
Şi cu poame încărcat,
Strănepoţii stau la sfat.
Ar face şi ei la fel,
Însă la elefănţel
Trompiţa n-are supapă
Şi nu poate pompa apă,
Poamele sunt delicioase,
Seminţele uleioase,
Tocmai bune de mâncat.
- Dă-l încolo de plantat
(a conchis urangutanul)
Vom planta mai mult la anul!

Morala:
Şi-n a oamenilor fire -
Foarte des aşa gândire!

fabulă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai mare secret în găsirea căii celei mai bune constă nu în rezolvarea problemelor, ci în identificarea lor.

citat din Lawrence A. Appleby
Adăugat de elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotirile mâinii

... se-ntorc trăirile ierbii
se rumenesc la focul mocnit
şi-adorm în poala uitării
şi visează că dorm
şi se trezesc
când râzând
când vuind
tu măsoară arămitele gânduri
de când până când
tulburare
de când până unde
îndemn
cum urcă treptele cerului, dorul
zilei de ieri şi de mâine
aşa drumuri bune şi rele
în ploile albe rămân
tu măsoară prundişul cu pasul
de când până când
fără seamăn
de când până unde
zidirea de viu
cresc rotirile mâinii în valuri
şi Luna mijeşte a taină
cum iarba
cineva macină
tăcerile şi chemările lumii
şi altcineva
încarcă la Jiu
tu măsoară odată cu ziua
de când până când
roată
de când până unde
uimiri
şi vremuie uitările-n poală
şi vântu-şi scutură floarea
asemeni
şi necuprinsul de suflet măsoară
parfumul
şi ochiul plămădeşte cascade
şi numai acorduri afabile curg
în praful şi pulberea mării
măsurându-ne multul
de când până când
ţintuirile mâinii
de când până unde
lumini...

poezie de Maria Pirlogea (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe multe drumuri

Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă
gândul spre tine. O, sfârşitul acela de zi,
peste care căzură grabnice brume!
În grădina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tânjind
mai invocă şi-acum
lumina ta fără de nume.
Unde dormi astăzi - nu ştiu. Nici un cântec
nu te găseşte. Astăzi
tu eşti unde eşti. Iar eu aci. Depărtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,
şi pe pământ a pus anemone şi patimi
cărora ziua nu le prieşte.
Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate
vămile, vămile.

poezie celebră de Lucian Blaga din Nebănuitele trepte (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La animale, aura e şi mai bogată pentru că ele au deja un corp astral, corpul dorinţelor. În general, ele nu au început să-şi dezvolte corpul mental, în timp ce la unele animale, cum ar fi câinele, calul, elefantul, maimuţa, biologii găsesc un început al facultăţii de a gândi. E o gândire rudimentară, desigur, dar în vecinătatea oamenilor, corpul lor mental începe să se dezvolte, pentru că oamenii, ocupându-se de animale, iubindu-le, îngrijindu-le, contribuie mult la evoluţia lor.

Omraam Mikhael Aivanhov în Centrii şi corpuri subtile
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mulţi şobolani, încât să echivaleze în greutate un elefant, doboară elefantul.

aforism de Grigore Rotaru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Şi adevărul e, că nimeni nu ştie să descrie exact ce s-a întâmplat, deşi mulţi au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Şi aşa de la înălţime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... şi din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O amintire

Aş vrea să cred că-ntineresc,
Şi amintirile în gând cresc,
Ajung să cred că sunt la mare,
Dar totul imediat dispare.
Mă plimb pe plajă strălucind în mare
Şi-i văd pe alţii cum se ard la soare.
Gândesc cum dragostea e totul,
Ca şi când îţi mângâie briza focul.
Tot ce-i frumos eu închid în carte,
Că valul de tristeţe mă cuprinde-n noapte,
Inima mea curată tresare mai târziu
Şi mă trezesc în versul pe care-l scriu.

poezie de Eugenia Calancea (27 iulie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!