De rădăcini

Când am plecat, nu m-am uitat în urmă,
Oricum, nu mai vedeam nimic,
Aveam ceaţă în ochi, să mă ridic
Speram prea mult, orbit după căldură...

Lăsam iubiri, regrete îngropate,
Prieteni, vecini, fraţi, câţiva duşmani,
Atunci, eu nu ştiam că peste ani
Îi voi iubi, de-acolo, de departe.

Plecam, un El Dorado căutând
Către comoara ce-o doream demult,
Dar n-am putut al inimii tumult
Să mi-l opresc, de al meu drag pământ.

Iar noaptea, când adorm, un rai visez,
Cu munţi şi dealuri, râuri, câmpuri, mare,
Când mă trezesc, febril privesc în zare
Spre ce-am lăsat în urmă, şi-al meu crez

Se revelează brusc, din nonculoare:
Acolo-i curcubeul meu, lângă izvoare...!

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada renunţării

Lăsatu-m-am de stăpâni
Şi de flori şi de ciulini
Şi am trecut între bătrâni –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de iarba verde
M-am lăsat de ce n-ai crede
Şi am stins în ochi lumini –
Ca să tai frunză la câini.

Am lăsat speranţe vagi,
Am urât pe toţi cei dragi
Şi m-am ascuns de vecini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de mine-n mine
Am uitat ce-i rău, ce-i bine
Şi mi-am pus lanţuri la mâini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de ce-i plăcere –
Chiar de of şi de durere
Şi tot număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

M-am lăsat de calea bună
Şi-am trăit mult în minciună
Şi-mi socot anii străini –
C-am tăiat frunză la câini.

M-am lăsat de noaptea grea
Şi de deal şi de vâlcea
Şi-am plecat printre străini –
Ca să tai frunză la câini.

De din zori şi până-n noapte
M-am lăsat de-ascultat şoapte
Şi m-am smuls din rădăcini –
Ca să tai frunză la câini.

Lăsatu-m-am de iubit
De frumos şi de urât
De dureri şi-amărăciuni –
Ca să tai frunză la câini.

Ce am sperat şi ce-am voit
Ce-am dorit şi-am plănuit
Am lăsat de azi pe mâni –
Ca să tai frunză la câini.

Am trecut între bătrâni
Şi am stins în ochi lumini
Şi m-am ascuns de vecini
Şi mi-am pus lanţuri la mâini
Şi m-am smuls din rădăcini
Am plecat printre străini
Ca să număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce citeşte

Citeam de mult. Din după-masa ceea
când ploaia la ferestre fremăta.
Vântul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.
Priveam în carte cum te uiţi în oameni,
în oamenii întunecaţi de gânduri,
alături timpul se zgâia la rânduri.
Brusc paginile-au răsărit senine
şi-n locul bâiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frâng
din rândurile lor împrăştiate...
Acuma ştiu că peste încărcate
grădini, sclipind, sunt bolţile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.
Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pâlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte
nimicul întâmplat se desluşeşte.
Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc şi mai adânc în linii
când ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;
atunci încet pământul se revarsă.
Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:
întâia stea e cea din urmă casă.

poezie celebră de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mergem prin ceaţă

E ceaţă în gânduri şi dorul mă-ncearcă
Plutesc pe valuri cu tine-ntr-o barcă
Se aud tumulturi de ape înfundat
Prea multe maluri în urmă am lăsat

Mă uit la ape, la ceaţa care vine
Mi-e teamă să nu pleci de lângă mine
Pe râuri aburinde de vrei să mai plutim
Cu dragostea în inimi putem să... reuşim

Hai să-nnoptăm pe malul ce s-arată-n faţă
Să nu te temi chiar de se lasă ceaţă
Vâslesc din răsputeri să mai trăiesc o viaţă
În noaptea asta, te rog, rămâi la mine-n braţe

În astă lume e şi soare, dar mai şi plouă uneori
Suntem forţaţi să trecem chiar prin nori
Când reuşim să ne întoarcem iar la viaţă
Să nu uităm să ne iubim şi atunci
Când... mergem prin ceaţă

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transfigurare

Pe aripi străvezii de zbor
Spre-nalt tu te ridici uşor
Mai sus, mai sus s-atingi un nor
Iar de banal să nu simţi dor.

Arunci privirea-ncet în jos
Şi vezi tot ce-ai lăsat în urmă,
Iar peste-o mare de-amintiri
Se-aşterne acum un strat de brumă.

În zborul tău înalt spre cer
Pe ochi îti cade-un văl de ceaţă,
Iar amintirile îţi pier
Lăsându-ţi trupul fără viaţă.

Dar uite ai zburat prea sus,
Mai sus de-atât nu se mai poate
Oare acuma n-ai ajuns
Mult prea aproape chiar de moarte?

E mult prea greu să rămâi sus,
Când viaţa-ntreagă ţi-e departe
Te afli între poli opuşi
Păşeşti spre viaţă sau spre moarte?

poezie de Teodora Todea (aprilie 2009)
Adăugat de Teodora Todea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi pământ

Nu mă-ntreba dacă mă tem
În viaţa asta de ceva
O moarte am şi nu mai mult
De ce să mă mai tem de ea?

Cât timp mai sunt cu tine-aici
De vrei, mă poţi privi de "sus"
Şi mă poţi critica acum
Pentru ce-am scris sau ce am spus

Nu face asta-n ziua când
Eu, înarmată, până-n dinţi
Doar cu nimic din ce-am avut
Voi căuta drum către sfinţi

Am îndrăznit să nu accept
Ce alţii au tot vrut să fiu
Venind, plecam spre nică ieri
Când prea devreme-a fost târziu

Tot ce-am iubit şi am visat
Lăsat-am în al meu cuvânt
Suflet şi trup am fost cândva
Sub pasul tău voi fi pământ...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult prea îndrăgostită...

Au fost şi vremuri când fredonam iubirea...
Au fost şi clipe când mult o blestemam!
Lacrimi s-au unit din despărţirea
Unei iubiri la care tot speram.

Au fost şi timpuri când am atins un soare,
A cărui lumină m-a orbit...
Şi m-am lăsat purtată de chemare,
Cu tot ce am avut, am dăruit!

Au fost momente când te uram în şoaptă,
Când mă uitai în colţ şi te plimbai,
Prin colţuri de lume fără plată,
Parcă uitând de mine că m-aveai!

Au fost şi ceasuri cu prea multe oftaturi,
Din multe file ce-am rupt din calendar...
Şi-am studiat din foarte multe laturi
Ce-mi eşti, ce-ţi sunt... într-un orar.

Şi la final, din ecuaţie reiese,
Că nimeni şi nimic nu poate şti...
Ce lucruri sunt cernute şi alese
Ce le-ntregeşte, sau a le risipi.

Mult prea uimită şi aşteptând răspunsul,
Mă otrăvisem cu prea multe speranţe...
Prieten aliat mi-era doar plânsul,
Şi inima străpunsă doar de gloanţe...

Vor fi şi vremuri când voi cânta iubirea...
Şi va veni şi ceasul să zâmbesc!
Sunt ce am fost şi nu mă pierd cu firea,
Eu ştiu numai să strălucesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţăndările

Mi-ai zis să nu spun nimic
şi-am înghesuit cuvintele tale în mine
îndesând deasupra lor dopul.
În agonie am ţipat către tine zile întregi
simţind că mă sufoc…
dar m-ai lăsat să hoinăresc sub nemilosul soare
şi ai tăcut.
Ai fugit de mine şi te’ai ascuns;
m-am clătinat ca un om beat,
m-am agitat,
am combinat ceea ce ai pus în mine
cu tot ce am putut stoarce minţii mele,
şi când mi-am încătuşat tâmplele în palme ca să mă odihnesc
m-ai luat şi m-ai trântit de pământ
de mi-a sărit dopul;
şi vasul de lut s-a făcut ţăndări.
Durerea din urmă a fost incomparabilă, dar…
Cum altfel ai fi putut scoate afară comoara pe care ai ascuns-o înlăuntru?

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă din întâmplare

Ţi-am scris demult
într-o scrisoare
ce mult iubirea ta
mă doare
simţeam că totu-n jur
dispare
în mine se usca
floare de floare...
trecut-au luni
fără de soare
când nu vedeam
lumina-n zare
iar azi privind în urmă
mi se pare
ca preţul ce-am plătit
a fost prea mare
zile pierdute,
lacrimi amare,
pierdutele clipe
de sărbătoare
si viaţa mea era
doar clipe de-tristare,
iar dacă azi
când iar e soare
mi-e dor de tine
într-o clipă de uitare,
de scap o lacrimă
din întâmplare
să nu crezi că mai simt
acea iubire mare
e doar o amintire
de-un zâmbet trist
o-mbrăţisare
că azi când te-am zărit
în gara mare
în ochii tăi
a răsărit o floare

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trâmbiţa judecăţii din urmă sune când va vroi; eu am să vin, cu această carte în mână, spre a mă înfăţişa înaintea judecătorului suprem. Voi striga cu glas tare: Iată ce am făcut, ce-am gândit, ce am fost. Am spus binele şi răul cu aceeaşi nepărtinire. N-am trecut sub tăcere nimic urât, n-am adăugat nimic frumos, iar dacă s-a întâmplat să pun vreo înfloritură fără importanţă, asta este numai pentru a umple un gol prilejuit de cusururile memoriei mele; se poate să fi luat ca adevăr ceva ce ştiam că ar fi putut fi devăr, niciodată ceva ce ştiam că era fals.

Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

În timp ce munţii hoinăresc cu un rucsac în spate,
Îmi vin idei şi mă gândesc: de-ar fi să le cuprind pe toate...
Să-mpart cu cei ce îi iubesc tot ce îmi vede ochiul
Pe unde trec şi ce-ntâlnesc, aşa... să-mi treacă focul.

Să încep atunci să aştern pe bucăţi de hârtie,
Tot ce-am văzut din frumuseţi şi sufletul îmi ştie.
Şi-n timp ce munţii hoinăresc, păduri şi lacuri şi poteci,
Din când în când să mă opresc, în urmă să privesc.

De m-oi opri din când în când, n-aş vrea să calc pe frunze
Şi nici pe ramuri nici pe muşchi, fiindcă îmi sunt muze,
Iar de mă aşez să privesc în timp ce-adie vântul
Tot trupul mi-l va încălzi, cu forţa lui, pământul.

Atunci, să mulţumesc voi încerca, cu gesturi mici şi blânde,
Închizând ochii voi zâmbi că soarele-mi surâde...
Acum mă voi opri din scris, la drum din nou pornesc
Cu un rucsac, foaie, un pix şi frunza ce-o iubesc.

Şi mă gândesc că mult mi-ar place-alături să îmi fie,
Doar cei ce cred în lumea mea, în vis şi POEZIE...

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog imaginar

- De ce române-ai plecat,
casa-n urmă ţi-ai lăsat
şi te-ai mutat în alt stat?
Nu ţi-e milă şi păcat,
nici nu te simţi vinovat
de lacrimile ce-au vărsat
cei rămaşi la tine-n sat?
Iar pe unde-ai colindat
ai văzut loc mai bogat,
mai frumos, mai luminat
dar... pe care l-ai uitat?
- Dar de ce eu l-aş uita,
dacă-acolo-i casa mea?
Aici mă usuc de dor
de-al meu sat, de-al meu obor,
de-a mea casă, de-ai mei toţi,
mamă, tată, fraţi, nepoţi,
de prieteni, de vecini,
aici sunt ca floarea-n spini,
ca român printre străini,
aici, dacă îmi e foame,
privesc sus, la Doamne-Doamne,
aici, dacă îmi e sete,
parc-aş vorbi la perete,
nu e nimeni să-nţeleagă
vorba mea puţin beteagă,
n-am cu cine să m-ajut,
mă simt ca un surdo-mut,
nimeni nu mă bagă-n seamă
parc-aş fi ciumat, li-e teamă,
s-a dus vestea de români
că sunt răi, c-ar fi păgâni,
eu, însă, lucrez cinstit
şi-aş vrea să fiu preţuit,
munca mea o fac cu spor
doar în beneficiul lor,
lucru trainic, de durată
cu conştiinţa curată
şi inima împăcată.
La voi mă întorc mereu
că acolo-i cuibul meu,
prietenii-mi sunt acolo,
umblu-aici de colo-colo,
locul nu mi-l mai găsesc,
vin la voi să mă-odihnesc
când oi vrea şi oi putea
ca să-mi găsesc liniştea,
cred că este bine-aşa!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei

... când ai plecat mijea de zori
şi orizontul sângeriu la răsărit
împrăştia rafale de fiori
peste pământ de noapte ostenit

eu am ieşit afară pe furiş
şi văd că tata plânge lângă prag
zgârcit şi ţărăneşte şi pieziş
şi sprijinit pe-o coajă de toiag

s-a prăbuşit tot cerul peste tot
şi cerul meu intern s-a prăbuşit
şi tu acolo, undeva, pe eşafod
te mai luptai în gândul meu cu: "N-ai murit"

şi brusc am încetat să te mai simt
şi brusc m-am resemnat cu: "Nu mai eşti"
la fel de brusc în spaţiu şi în timp
s-a stins un Soare mic şi omenesc

şi altul s-a aprins în eu-l meu
şi de atunci suntem un tot întreg
şi de atunci mă are-n pază Dumnezeu
şi de atunci spre tine merg şi merg

când voi ajunge nu mi-i dat să ştiu
cum voi ajunge încă nu mi-i dat
e pregătit internul meu sicriu
şi testamentul meu, needitat

oricum, aşi vrea să plec ca tine-n zori
şi orizontul auriu la răsărit
sărute cununiţă ta de flori
pe fruntea altui suflet mistuit...

poezie de Iurie Osoianu (3 ianuarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O veşnicie a trecut, măicuţă

E mult prea mult mamă de când,
de lângă mine ai plecat.
Mai lăsat mamă, plângând,
un râu de lacrimi am vărsat.
O veşnicie a trecut.
De tine eu n-am uitat.
Mi-e dor de tine atât de mult,
că zi de zi am tot oftat.
Seara, târziu, măicuţă,
gândul la tine mă poartă.
Mă aşez trist pe băncuţă,
unde vegheai tu altădată.
Întunericul mă înfioară,
amintiri mă năpădesc.
Plânge a mea inimioară
când Înaltul îl privesc.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

De câte ori am încercat,
Atâtea şanse-am spulberat.
Încerc mereu, sunt disperat
Să-i amintesc ce a uitat.

N-a mai vrut şi a plecat,
Într-un minut ea m-a lăsat.
Nimic frumos n-a mai durat
Şi-am rămas îndurerat.

După ea să fug am ezitat,
N-am putut, am îngheţat,
Oricat de mult m-aş fi luptat,
N-am putut, eram blocat.

"Ce să fac?" m-am întrebat,
Ce am vrut n-am realizat,
Am rămas neajutorat
Şi de durere torturat.

De câte ori am încercat
Să ma ierte, m-am rugat,
Dar n-a vrut, nu m-a iertat,
Nici măcar nu i-a păsat.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, sp-i spun – "rochia ta"
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – "abia
acum văd, ai o rochie violetă". (acele dâre

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) "ai o rochie
violetă", îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mp târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

poezie clasică de Mircea Ivănescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga de destin II

Epuizantă aşteptare spre Neant;
Slavă celor orbi, fără de lumină...
Mă curăţ de ispite şi de păcat
Când Moartea rănile mi le alină!

Şi, plânge, plânge preotul din sat!
De taine nedesluşite viaţa e plină...
Mă uit în urmă, la tot ceea ce-am lăsat
Prietenii în duşmani vor să devină?!

N-am vrut la nimeni niciodată
Să fac vreun rău sau să trădez...
Las lacrimile-n miez de piatră
Ca îngerii trăiesc, plutesc, visez!

În fuga mea spre un alt destin
Se răscolesc cuvinte însângerate...
Spre Mănăstiri merg şi mă-nchin:
Doamne, iartă-mă de singurătate?!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înălţare? Întrebare

Fără tine sunt nimic,
Nici să mai respir nu pot
Şi de-aceea cred şi zic:
Tu eşti pentru mine tot.

Noaptea nu adorm decât
Să visez că te-ntâlnesc
Şi să prind puteri, încât
Plin de zor să mă trezesc.

Azi e Sfânta Înălţare,
Mă ridic din pat şi sper
Să am aripi în picioare,
Ca să pot zbura la cer.

După ce m-ai înviat,
Cerul meu, cu disperare
Văd că te-ai îndepărtat.
Ai uitat de Înălţare?

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ardealul - Bijuteria României

Cetatea aceasta dintre munţi
Ne spune poveşti cu izvoare
Oricine ai fi să poţi să asculţi
Istoria sacră din depărtare

Ardealul aici e o cetate
Cu râuri şi dealuri cu munţi şi poveşti
Cu schimburi de ochi până departe
Cu şoapte şi raze atent de priveşti

Pe râuri de ochi aleargă maşini
Şi totul aici e un picur de rouă
De chipuri senine oamenii-s plini
Când soarele arde când ninge ori plouă

Văzut de Bălcescu Ardealul e-un zid
De munţi şi miresme de şoapte şi dor
O uşă pe care cei de aici o deschid
Cetate şi perlă pentru popor

Clujul aici e-un zbor înspre stele
Un salt peste piscuri- un glas în izvor
Braşovul aduce unghiul de perle
Şi Sighişoara surâde gingaşă-n zbor

Taine şi munţi ziduri palate
Îşi deapănă firul aici în Ardeal
Şi case si râuri iubirii i-s date
Să zburde în voie ca apa la mal

România aici urcă pe stânci
Şi bate poteci cu ochii spre soare
Luându-şi pe palme sensuri adânci
Mişcată uşor de foc şi savoare

Ardealul i-un zâmbet spre cer
Istorie scrisă pe frunze şi ochi
Cu oameni şi fapte ce umblă şi pier
Cum viaţa e dată pe stânci şi în gropi

Sunt lunci şi miresme— dealuri cărări
Cascade cu paşi voioşi în cădere
Şi râuri senine se varsă-n cântări
Pe palme de aer clădind giuvaiere

Seninul şi norii aici se-ntâlnesc
Pe vârfuri de munte pe dealuri pe ape
Pe muchia umbrei ideile cresc
Şi mai ca oriunde ceru-i aproape

Nu-i joc de cuvinte ci este real
Pasul ce umblă descuţ în tăcere
Aici este omul— omul real
O vino şi tu- azi la vedere

poezie de Ioan Daniel Bălan (5 octombrie 2012)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!