După mitul Zburătorului

Cum îndreaptă fata văzul către-o piatră preţioasă
A lui vlagă izbucneşte: pe-a ei mână mătăsoasă
Făurit-a-se inelul ce-are rostul lui să poarte
Şi-ntr-un gând imaginară toate cele ce se poate.
Căci voinic din cale-afară şi prigonitor în şoapte,
El propune ca pe dânsa într-o mină să o-ngroape:
"Te-oi scălda în diamante!; mai puţin... ş-apoi, copilă,
Ţi-oi pleca Alexandritul, visului de te închină;
Şi jertfindu-ţi mie trupul te-oi vedea fără păcate,
Ca un cer fără de stele, străbătut de nestemate."

Sufocată de amorul ce-l stârni pe mândrul june
Dă de veste-n tot alaiul a lor tainică uniune
Şi cu crez zburdă senină într-un văl spre admiraţie
Când flăcăul o descrie strălucind la destinaţie;
Iar când pofta-i fără margini, de-o văpaie fără pas,
Se foieşte şi suspină pe cearşaful de mătas':
"Stai şi scaldă-mă-ntru totul, sub un cer fără de stele,
Doar cu noi lucind aievea; tu, smaraldul vieţii mele."
O cuprinde-n adevăruri; iar cum e, sărac în toate,
Suge sângele fierbinte de pe buzele-i crăpate.

Pân' să plece spre-a destinde alte suflete, în prag
Se întoarce către fata dezvelită de şirag:
"Tu de năzuiai palate sub coroană te năşteam,
Ori de chibzuiai monede într-o clipă-ţi aşterneam.
Pribegesc de-a lung pe bolte şi privesc surâse gânduri,
Iară mă prefac în ele, de-or fi regi sau de-or fi scânduri;
Chiar de v-aş slăvi de-a pururi, într-o mare de voinţă,
Ale voastre vagi dorinţe nu sunt demne de credinţă
Şi dispar, pierdute-n timpuri sau în locuri ce-au să piară,
Apoi nasc în alte visuri, sub alt trup de diafană."

poezie de Silviu-Gabriel Obreja (3 aprilie 2017)
Adăugat de untimidsijumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb

mă întreb mereu
fără sens, fără rost
într-o clipă obosită, tare chinuită
băusem mâhnirea pînă la fund
într-o seară chioară
într-o cârciumă goală
doar eu şi ea...
nu mi-a păsat de mine, de lume, de toate
sunt beat într-o lume beată
şi ce... sunt beat, nu vezi...
pe cer, stele inegale
cad în cale
a mai căzut azi una
se şterg una câte una
stau şi mă întreb
desigur fără rost
cum o să fie chipul lumii noi
când totul e clădit
din rugină, nămol şi gunoi.

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrast fără contrast

Mare albastră, cer senin
Intre ele, apus sublim
Nori de lebădă pe val
Albastru sau contrast

Splendoare de apă şi aer
Cerul adevărat, unde e?
Sus sau jos, jos sau sus?
Comparaţie cum să faci..

Contrast fără contrast
Stele sus, jos stele
Luna pe mare, lună pe cer
Nedumerit mă scald...

Stele plutesc pe mare
Inot, nu le pot prinde
Stele pe valuri de cer
Incerc să zbor la ele

Se depărtează cele din mare..
Sunt oare o fantă?
Poarta e in mine spre albastru?
Despart albastrul.. eu?

Răsar, apun şi eu
Astru nu pot fii, cine sunt..
Praf de cer botezat cu apă
Contrast de bine şi rău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În alt timp

Firul ierbii se usucă,
La fel ca sufletul de om
Pământul o să rămână,
Fără stele sau vre-un pom.

Si privim alienatici,
Timpul ăsta de gherilă
Aşteptând ca şi copii,
Să mai vină Moş Gerilă.

Totul putrezeşte-n cale,
Paşii noştrii nici n-au fost
Vor rămâne doar victorii,
Inutile, fără rost.

Când alţii o să petreacă
Pe planete-ndepărtate,
Noi v-om fi tot la colibe,
Ascunşi într-un colţ în noapte.

Iar urmaşii o să vadă,
Vremurile astea vechi
Şi pe noi în alte poze,
Fără creier sau urechi.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul (I)

Ni-i viaţa dublă: somnul îşi are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greşit
Viaţă şi moarte. Somnul îşi are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii şi lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică,
Răstălmăceşte timpul şi-asemeni c-un trimis
Al veşniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii şi a suferinţei. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, şi ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Şi visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli fiinţe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrăţişat de somn,
E-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege
O viaţă, în fugarul răstimp al unui ceas.

poezie celebră de Byron
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe efemere...

Îmi plimb privirea sus pe cer,
Prin lanul stelelor ochioase,
Policandre luminoase,
Şi mă întreb, ca-n multe dăţi:
Unde eşti iubirea mea?
Unde îţi faci culcuş şi case?
Cât timp, să mai trag speranţă?
Că într-o zi vei fi a mea,
Soaţa bună, până la moarte,
În îmbrăţişări de stea.

Lunii pline nici nu-i pasă,
De-a mea crudă frământare
Şi îşi face încet cărare,
Printre stele vechi şi caste,
Ale nopţilor astrale.

Timpul toarce roluri multe...
Şi ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit că eşti un Ulise.
Ce-ar fi cerul fără stele?
Ce-ar fi omul fără vise?
Ce-ar fi munca fără sporuri,
Şi viaţa fără onoruri?
Ce-ar fi Terra fără oameni?
Şi Geneza fără valuri?
Ce-ar fi viaţa, fără moarte?
Ce e dincolo de toate?
Ce eşti Tu Divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul, plin de toate?
Univers prea plin de şoapte,
Printre stele înflorate,
Când, îmi dai răspuns la toate?
Până atunci, clipe efemere,
Pace, în eternitate
Şi iubire pân la stele!

poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe efemere...

Îmi plimb privirea sus pe cer,
Prin lanul stelelor ochioase,
Policandre luminoase,
Şi mă întreb, ca-n multe dăţi:
Unde eşti iubirea mea?
Unde îţi faci culcuş şi case?
Cât timp, să mai trag speranţă?
Că într-o zi vei fi a mea,
Soaţa bună, până la moarte,
În îmbrăţişări de stea.

Lunii pline nici nu-i pasă,
De-a mea crudă frământare
Şi îşi face încet cărare,
Printre stele vechi şi caste,
Ale nopţilor astrale.

Timpul toarce roluri multe...
Şi ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit că eşti departe.

Ce-ar fi cerul fără stele?
Ce-ar fi omul fără vise?
Ce-ar fi munca fără sporuri,
Şi viaţa fără onoruri?
Ce-ar fi Terra fără oameni?
Şi Geneza fără valuri?
Ce-ar fi viaţa, fără moarte?
Ce e dincolo de toate?
Ce eşti Tu Divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul, plin de toate?
Univers prea plin de şoapte,
Printre stele înflorate,
Când, îmi dai răspuns la toate?
Până atunci, clipe efemere,
Pace, în eternitate
Şi iubire pân*la stele!

poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţie

Creată-i lumea din nimic
Şi-n numai şapte zile,
Fără cafea, fără ibric,
Doar suflete fragile.

Cu-n soare blând şi iubitor,
Cu stele... căzătoare,
Amestecându-le cu dor,
În drumul lor spre mare.

Cer şi pământ... cu ape reci
Şi omul şi scânteia,
Nu vei pleca de-aici în veci,
Când vei vedea... Femeia.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peştişorul Betta

Dintr-un univers creeat de o minte visătoare
"soarele răsărea, mult mai frumos din mare"
Dar peştişorul Betta citea în continuare
Având şi multe întrebări pentru marea desfăşurare,
Despre acel roman scris de străinul caracatiţă
Ce niciodată în viaţa lui nu a facut alianţă,
Cu captivitatea, în care se nascuse peştisorul
Ce studia la şcoală poveştile de-a zborul.
Notele lui scădeau pe zi ce trece tot mai mult
Din pricina întrebărilor ce-l lăsau pe profesor mut.
Exmatricularea era pedeapsa finala
Pentru a învăţa cum să se poarte la şcoala!
Şi într-o seară pe neaşteptate se vede luat pe la spate
Şi băgat cu mare grijă, în punguţa cu apă şi apoi într-o valiză.
Pe semne că avea mulţi colegi exmatriculaţi
Ce-l priveau din alte pungi, nevinovaţi
- Dar voi ce faceti? cum ati ajuns aici?
Întrebă peştişorul fără a primi replici,
Căci răspunsul era mut, nu se vedea decat mima,
El săracul nu a priceput de ce se schimba clima
Şi o izbitură stranie brusc il trece
Aruncat tot cu pungă pe nisipul rece
Punga spartă de un val este luată
Şi alungată în nestirea din marea moartă.
Intră în adâncuri din reflexul fricii
Dar nu înainte de a vedea pe cer licuricii
Ce doar în basmele lui caracatiţă le citea
Iar acum devenise un personaj din cartea sa.

fabulă de Cristian Harhătă
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peştişorul Betta

Dintr-un univers creeat de o minte visătoare
"soarele răsărea, mult mai frumos din mare"
Dar peştişorul Betta citea în continuare
Având şi multe întrebări pentru marea desfăşurare,
Despre acel roman scris de străinul caracatiţă
Ce niciodată în viaţa lui nu a facut alianţă,
Cu captivitatea, în care se nascuse peştisorul
Ce studia la şcoală poveştile de-a zborul.
Notele lui scădeau pe zi ce trece tot mai mult
Din pricina întrebărilor ce-l lăsau pe profesor mut.
Exmatricularea era pedeapsa finala
Pentru a învăţa cum să se poarte la şcoala!
Şi într-o seară pe neaşteptate se vede luat pe la spate
Şi băgat cu mare grijă, în punguţa cu apă şi apoi într-o valiză.
Pe semne că avea mulţi colegi exmatriculaţi
Ce-l priveau din alte pungi, nevinovaţi
- Dar voi ce faceti? cum ati ajuns aici?
Întrebă peştişorul fără a primi replici,
Căci răspunsul era mut, nu se vedea decat mima,
El săracul nu a priceput de ce se schimba clima
Şi o izbitură stranie brusc il trece
Aruncat tot cu pungă pe nisipul rece
Punga spartă de un val este luată
Şi alungată în nestirea din marea moartă.
Intră în adâncuri din reflexul fricii
Dar nu înainte de a vedea pe cer licuricii
Ce doar în basmele lui caracatiţă le citea
Iar acum devenise un personaj din cartea sa.

fabulă de Cristian Harhătă
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrăbiile mamii

Plouă pe voi, în arbori adunate...
V-aş apăra şi nu ştiu cum se poate.
Strigaţi cu toate către cer să stea
Că nu puteţi zbura,
Şi vă e frig şi foame,
Căci în april nu sunt ţânţari, nici poame.
Unde-aş găsi, vai mie, vai de ele,
O mie de mantale de-o palma şi umbrele?
Când le-a făcut cin' le-a făcut
S-a dovedit croitor nepriceput.
Uituc de timpuri, fără de-ndoială,
Le-a pus să zboare aproape-n pielea goală.

poezie celebră de Tudor Arghezi (10 mai 1967)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suprema mreajă

... tocmai am stat cu Dumnezeu de vorbă, aşa la o şuetă
şi m-a-ntrebat cum mă mai simt, ce vânt m-aduce, de mai e planetă,
cu de-alde ai mei; dacă se mai ocupă cu onoare, cinste, cu iubirea
de semeni, de alţii... altfel, dacă mai dau fără să ceară, mai crează fericirea,
iar bunătatea, ce-au primit-o-n dar, dacă o răspândesc, OM mai există
şi gândul nu-i doar scop de-a fi mai mult de sine... de suflet mai persistă,
să nască pururi puri urmaşi... să-i îngrijească precum şoimul mesager,
să ducă crez că LUMEA-i mică rău de tot, ca să-şi mai facă rău, e-un punct pe cer...
că-i este greu şi lui, cu atât neant, să ne mai poarte atâta grijă, deja ne-am făcut mari
şi nici pericol nu ne Paşte, căci ne-a dat El un fiu martir, să n-avem adversari...
şi-ntr-un final mi-a spus că pot să-l cred, să nu mă îndoiesc că ne vrea bine
sincer, nerăstălmăcit, iar dacă ură vrem, ne lasă-n plata sa şi nu mai intervine,
fiindcă aşa se spune; "nu poţi lumina ce-i clar, căci nu se vede raza, doar se simte
de o laşi să treacă, să dezgheţe frost, că întunericul se învinge doar cu... minte!"...
... aşa că i-am răspuns că-i totul precum vrea, că-s numai eu greşeala,
că nu credeam de fel c-ar fi totul perfect, mă închinând numai doar când boala,
sau nenorocul meu, în egoismul de-a fi cel ce reuşeşte, cere, chiar cerşeşte,
uitând că spirit spune; "dacă vrei să ai, nu cere, lasă-te pe tine, dăruieşte!"...
... şi-am rămas singur, pe neaşteptate, în noaptea lunei pline, stând pe plajă
cu ochi lucind spre apa ce se varsă-n cer... ce i se spune orizont... A fost o vrajă!...

... iară pe lanţul de la gât, în loc de cruciuliţă am un cuvânt, lucind ca diamantul... "mreajă"!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 noiembrie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici una din afirmaţiile pe care le găsim într-un roman nu poate fi luată izolat, fiecare dintre ele se află prinsă într-o confruntare complexă şi contradictorie cu alte afirmaţii, alte situaţii, alte gesturi, alte idei, alte evenimente. Doar o lectură lentă, de două ori, de mai multe ori repetată, va pune în evidenţă toate raporturile ironice din interiorul romanului, fără de care romanul va rămâne de neînţeles.

Milan Kundera în Testamente trădate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astrologie

În noi ar putea
fi ceva celest
se poate vedea asta
la orizontul aşteptărilor
se poate simţi
in articulaţii mobile
sau în terminaţii nervoase
cu siguranţă sau fără
în noi este ceva astral
ezoteric şi sideral
asta pentru că
însăşi planeta se află în cer
şi noi o dată cu dânsa
ne rotim ca un vârtej
cu stele şi alte planete
într-un univers elastic.

poezie de David Boia (10 iunie 2020)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul şi prinţesa

Dinspre miazăzi apare
Un voinic grăbit, călare,
La castelul din pădure
A lui prinţesă s-o fure.

Un castel mare, păzit
De dragonul cel mâhnit...
Stă voinicul, se gândeşte
Cum dragonul păcăleşte.

Dragonu' avea pumnal de foc
Şi vreo şapte alte arme,
Dar cu puţin de noroc
Atunci când acesta doarme,
Voinicul viteaz din fire
Le va lua într-o clipire.
- Şi atunci dragonul mare
Va rămâne mic sub soare!

Armele, ca prin magie,
Îl fac mare ca să fie,
Fără ele e mic, mic,
N-are putere nici-un pic.

Un voinic cum nu e altul
Într-o clipă face saltul,
Pe dragon să-l păcălească,
Cu prinţesa lui să se unească.

Dă ocol castelului,
Ia armele dragonului,
Ş-apoi fără pic de teamă
Pe prinţesa lui o cheamă.

- Dulce floare de cireş
La balcon te rog să ieşi,
Într-a mele braţe sari
Să fugim ca doi hoinari.

Astfel, cum zise voinicul,
Sare fără a ştii bunicul,
Rege ce-mpărţea teroare
În ţinutul 'cela mare.

Şi-amândoi gonesc la vale,
Nimic nu le stă în cale,
Plecară spre miazăzi,
De unde voinicul veni.

Se bucură natura toată,
Voinicul reuşi să scoată,
Pe prinţesă din castel
Să fie mereu cu el.

Cei doi îşi trăiesc iubirea,
Vor afla ce-i nemurirea,
Voinicul şi prinţesa lui,
Dragostea Universului.

poezie de Răzvan Isac (19 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Libertatea lacrimilor mele te atrage
Nu mai cere nimic, eu am închis telefonul
Fără internet sunt mai liberă în simgurătatea mea
Cu netul ascult alte poveşti triste
Alte vieţii pierdute
Sau alte compromisuri într-o lumea reală şi fără vis
Unde nu poţi zbura sau rămâne atins de iubirea nelimitată
Eu aleg libertatea mea,.. Tu pe-a ta.
Stelele au Apus de mult..
Iubirea s-a scris... Speranţa s-a risipit
Iubire...

poezie de Ilena Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire de-o iarnă

Credeam şi mai cred în iubirea de-o iarnă
Şi-aş vrea să trăim câte-o noapte pe zi
Şi-aş vrea ca din ceruri cu stele să cearnă,
Vreo sută de ani ca într-un joc de copii
Şi noapte să fie, dar una polară.

Să avem înainte o mare de timp
În spaţiu pierduţi pe o stea glaciară,
Şi iarna să nu fie doar biet anotimp,
Ci veacuri de veci în distanţă stelară
Ori ceas de sublim suspendat în netimp.

Cuvinte devin noţiune abstractă,
Topindu-şi pe gheaţa fierbinte din noi,
Mesaje mulţimi într-o singură şoaptă,
Doar eu şi cu tine şi potopul apoi,
Să ningă din cer pân' la Sfântul Aşteaptă.

Iubiri de o iarnă purtăm pe retină,
Acum şi de-a pururi în stele cu noi.
Străine de tumultul vieţii şi vină,
Curate şi albe ca neaua divină
Şi vii mărturii pentru vieţi de apoi.

Voi crede mereu în iubirea de-o iarnă,
Atunci când trăiam câte-o noapte pe zi,
Visând că din cer cu steluţe-o să cearnă,
O sută de ani ca într-un joc de copii
Lângă foc ghemuiţi la o cină de taină.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vasiliscul

Se spune c-a fost cândva, într-o ţară depărtată,
Vasilisc cu traiul singur şi privirea blestemată,
Sub ai cărui ochi năprasnici, totul împietrea pe veci,
Astfel că, în orice clipă, el vedea doar lespezi reci
Şi o lume ferecată în cristale adormite:
Din cer făurea o grotă, dintr-o ploaie – stalactite,
Din castele somptuoase – muşuroaie cariate,
Şi cariatide slute din fecioare preacurate,
Iar din soare – discul neted ce-l asvârle discobolul,
Iată ce făcea privirea-i, fără a-i cunoaşte rolul,
Fără-a şti că ochii înşişi pentru toate poartă vină,
Mult s-ar fi mâhnit să afle că-i în beznă, nu-n lumină,
Căci de fapt iubea frumosul şi-avea suflet de artist:
"Cum să cred în mântuire, când în juru-mi totu-i trist?
Totu-i piatră, da!" îşi zise. "Şi moloz şi zidărie!
Unde este al lor Meşter? Se mai află în trezie?"
A chemat atunci la sine pe un înger fără corp,
Ce-n privire nu-i apare, ca lumina în ochi orb,
Iară îngerul îi spuse: "Ia şi cată înăuntru-ţi!
Dacă universu-i rece, este semn că-n tine însuţi
S-a ascuns a lui suflare! Cearcă-acolo de-o găseşte!
Doar cunoaşterea de sine e cea care mântuieşte!"
Şi-a plecat îngeru-n stele, a rămas doar vasiliscul,
Cântărind a lui cuvinte, ciocănindu-le cu pliscul,
Sensul căutând să-l scoată din ciudata glăsuire,
Rătăcea căzut pe gânduri prin pădurea de menhire,
Şi, precum cameleonul, ochii-n sine îşi întoarse
Ca să vadă ce natura din trufie-i refuzase.
În piept roş atunci găsit-a inima, plămânii gemeni,
Pentr-o clipă, căci pe dată s-au şi prefăcut în cremeni,
Şi-mpietrit de-a sa privire, mort rămas-a vasilisc,
Mântuirea-i fiind deci stânca ce de-a pururi l-a închis

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când lutu-acesta suferind îngheaţă

I

Când lutu-acesta suferind îngheaţă,
Ce drum ia duhul lui nepieritor?
Nu poate nici muri, nici fi în viaţă,
Când scapă de veşmântu-i trecător.
Neîntrupat fiind, oare purcede
Pe-al fiecărei stele crug ceresc?
Sau umple-ndată spaţiul, de-l vede
Pe boltă ochiul nostru omenesc?

II

Un gând etern şi fără de hotare,
Ce vede tot în cer şi pe pământ,
Ca o privire largă, păstrătoare
A toate câte-au fost şi câte sunt:
Orice-amintire, fie cât de vagă,
Se-arată-n zarea sufletului nostʼ,
Încât cuprinde-ntr-însa lumea-ntreagă,
Cu tot ce este şi cu tot ce-a fost.

III

În haosul ce stăpânea-naintea
Creaţiei pământul, ochiul lui
Se va întoarce, căutând sorgintea
Celei mai ʼnalte bolţi a cerului.
Privirea lui, fixată-n veşnicie,
Se va lăţi spre viitorul, când
Se va fi frânt întreaga galaxie,
Iar soarele se va fi stins, arzând.

IV

Lipsit de patimi, pururi va petrece,
De uri şi de iubiri neprihănit;
Ca anii noştri erele vor trece,
Iar anul ca o clipă... Slobozit
În zboru-i fără aripi, peste lume
Se va întinde gândul lui curat-
Un lucru veşnic şi fără de nume,
Care de moartea însăşi a uitat.

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nu-mă-uita...

Uitării nu te-oi da nicicând
Îmi eşti în suflet dulce floare
Ce-mi mângâie tăcerea blând
Acoperind-o cu petale.
Şi de ţi-oi curge-n ploi mărunte
Într-o fântână mă adună
Lipeşte-ţi tâmplele cărunte
De gura mea sub clar de Lună.
Te-oi săruta. Sărut-poveste
Făptura ta să se-nfioare
Iar floarea aceea după creste
Să se înalţe– vâlvătaie.
Apoi, topiţi, vom fi culoare
De catifea va fi pictura.
Şi-om povesti că dorul doare
De nu-i cunoşti căutătura.
Uitării nu mă da nicicând
Chiar de m-oi pierde printre stele
Te-oi lumina în vis şi-n gând
Floare cu suflet, a vieţii mele.

poezie de Diana Olteanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!