La miezul nopţii

A venit vremea-n sfârşit să înţeleg ce-i viaţa,
Nimic n-are sfârşit şi totul începe de fiecare dată,
Iar marile victorii ce păreau atât de minunate
N-au fost, de fapt, câştigate niciodată.

Chiar iubirea, căreia-n mintea-mi casă i-am clădit,
E doar un oaspete prolific, întârziat confuz în drum,
Iar muzica, laudele prietenilor şi râsul lor zglobiu
Nu-s cu nimic mai bune decât odihna mea de-acum.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scurtcircuit

Şi uite, plouă, plouă în sfârşit!
De-atâtea zile calde, sictirit,
Mă bucur şi mă duc, grăbit, grăbit,
La o ţigară, bine-adăpostit
De ploaia care-n ropot s-a pornit.
Fumez, fumez acolo, chinuit,
Căci Ziua Râsului s-a isprăvit
Şi eu... nimic! Nimic nu mi-a trăznit,
Prin neuroni nimic n-a bubuit,
Deşi i-am odihnit, i-am ocrotit,
Ba chiar le-am dat un liber de dormit
Şi-apoi m-am tot rugat, m-am milogit:
"Hai, bă, vreau doar un mic scurtcircuit,
Că sunteţi doi, iar eu-s puţin croit
Să scriu ceva mai vesel! ". N-au crâcnit,
Aşa c-am scris de ploaie. În sfârşit!.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ele au venit

Astăzi mama şi surorile mele
au venit să mă vadă.

Am fost singură mult timp,
cu poeziile mele, cu mândria mea... aproape nimic.

Sora mea – cea mai mare – a crescut,
Este blondă. Un vis elementar
trece prin ochii ei; i-am spus surorii mai mici:
"Viaţa este dulce. Orice lucru rău într-o zi ia sfârşit."

Mama a surâs – aşa cum pot surâde doar cei care
înţeleg sufletele.

Cinăm împreună în cea mai călduroasă
camera din casă.
Cer de primăvară... pentru a-l vedea,
toate ferestrele sunt deschise.

În vreme ce ne plimbăm în tăcere
din pricina tuturor celor de demult şi uitate,
sora mea – cea mică – intervine:
" Iată, trec rândunele pe lângă noi."

poezie de Alfonsina Storni, 1892 –1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul sau nimic

Eu nu doresc în viaţa mea,
Nimic din ceea ce n-am fost:
Ci, fiecare drum aş vrea,
Să vină cu acelaşi rost!

Doresc să fiu din nou copil,
Să mângâi un bătrân uitat:
O, padre, ştiu c-ai fost util,
Tot ce-ai avut, lumii ai dat!

Aş vrea să fiu iar o codană,
Să bucur un copil sărac:
Să-l chem în vechiul meu cerdac,
Să-i dau hăinuţa mea şi hrană!

Nu vreau averi, glorii, plăceri,
Nu vreau "o parte", din ce pot:
Chiar dacă sunt mai mult ca ieri,
Nu vreau nimic, ce nu e Tot!

poezie de Iulia Mirancea (14 septembrie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea începe de la sfârşit

povestea, de data asta, începe de la sfârşit:
la venirea noastră, aici, după primele adulmecări,
fiinţele se adunară pe aceeaşi punte – ochi, inimă şi marginea lor
(aceeaşi faleză, aceleaşi chei);
urcând treptele, paşii îşi puteau atinge chiar umbrele
şi cuvintele mele nu păreau mai nimic, din singurul lor semn;
sus, apoi, ajungând, am privit prin sticla ocheanului,
aşa cum se priveşte, cred, orice poveste,
răsturnând - la început distanţa, apoi apropierea - şi-acestea, dintre noi;
negre sau gri ca dintr-o scoică
se pictau aceleaşi vânturi, aceleaşi valuri,
acelaşi vas pe care poposisem şi-atunci întâmplător,
fără ca tu să înrobeşti! ca şi cum se-aliniară aceleaşi planete –
"phileo", "eros", "agape"! în ciuda firii lor - şi pe pământ;
neştiute, astfel, dar rostite de tine, ţi-au fost cuvintele,
amintindu-ne mie, singura lor povestitoare;
şi-astfel, într-adevăr, povestea începe de la sfârşit
şi mai mult e doar liniştea! ce-ai aşezat-o peste toate
şi pe care încet o aduni în geometrie perfectă,
dimensiuni redefinite unui punct ce suntem "noi"!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

baby_00: Nimic plus Nimic... egal Nimic. Dar... Nimic minus Nimic? Ca să nu mai vorbim de... Nimic ori Nimic. Sau... Nimic împărţit la Nimic! Niciodată n-am fost bună la Aritmetică... cu atât mai puţin la aritmetica Nimicului! Kirillov avea dreptate: nu sunt decât o babă proastă...

replici din romanul Îngere, vii? de Gheorghe Truţă (2010)
Adăugat de Gheorghe Truţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi ascult nevasta este ca şi cum aş citi termenii şi condiţiile unui site de pe Internet. Nu înţeleg nimic şi la sfârşit zic de fiecare dată: "De acord!".

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

O întâlnire ratată

Tu n-ai venit,
Şi Timpul a trecut, iar eu am amorţit.
Dar nu atât că tu n-ai apărut,
Cât mai ales că nu ai reuşit
Să te înduri, aşa cum aş fi vrut,
Să-ţi birui nepăsarea în sfârşit,
Şi am sperat, însă am fost rănit...
Tu n-ai venit.

Nu mă iubeşti,
Şi doar iubirea te face să slujeşti.
Eu am ştiut, nu-i o idee nouă,
Că printre toate faptele divine
Ar fi fost bine ca o oră-două
Să fi venit să te-ntâlneşti cu mine,
Un om zdrobit de timp, să-l linişteşti...
Nu mă iubeşti.

poezie de Thomas Hardy, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i viaţa noastră?

Ce-i viaţa noastră? Un joc continuu al unor sentimente.
Desfătarea noastră? Muzica divizării – pe clase, sortimente:
Pântecele mamelor sunt nişte case pe care le dor pereţii,
Acolo noi ne-înveşmântăm pentru scurta comedie-a vieţii.

Pământul e scena, iar Cerul spectatorul care de sus
Vede cum jucăm, cine-şi cunoaşte rolul şi cine are lapsus.
Mormintele care ne apără de soarele fierbinte, metal topit,
Sunt asemeni cortinelor care cad când piesa ia sfârşit.

Odată făcut rolul, urmează odihna mare, de pe urmă,
Şi-atunci murim definitiv, pe bune, nu în glumă.

poezie de Walter Raleigh, 1552-1618, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ajunul execuţiei

În ziua sărbătorii – paharul pe care-l beau e-amar;
Prima tinereţe – broboadă mi-e de griji, atâta doar;
Din holda recoltată – n-am strâns decât neghină;
Binele – mi-e nădejdea-n câştigul ce-o să vină.
Nu văd soare – deşi mai e până la asfinţit;
Acum trăiesc – deşi viaţa acum mi s-a sfârşit.

Cine-am fost s-a auzit – deşi nici un cuvânt n-am spus;
Fructul mi-a căzut – deşi frunza mi-e încă verde;
Tinereţea mi s-a risipit – deşi bătrân eu nu-s;
Văd lumea – deşi lumea pe mine nu mă vede;
Firul vieţii mi s-a rupt – deşi n-a fost tors, ci-abia urzit;
Acum trăiesc – deşi viaţa acum mi s-a sfârşit.

Mi-am vazut moartea – de când întâi i-am fost rostit cuvântul;
Am căutat viaţa – şi-am aflat doar umbra ei pe lut;
Am străbătut această ţară – ştiind că îmi va fi mormântul;
Şi-acum eu mor, deşi chiar acum am fost născut;
Paharul meu e plin – şi, totuşi, de nectar golit;
Acum trăiesc – deşi viaţa acum mi s-a sfârşit.

poezie de Chidiock Tichborne, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când dimineaţa de toamnă e ceţoasă

trag de comoditate şi de mine
e greu s-o iau de la-nceput în fiecare dimineaţă
e sfârşit de toamnă şi ceaţă groasă s-o tai în felii
privesc afară
uite îmi acord acest timp/ un exerciţiu de concentrare
nimic mai mult/ pricep
nebuloasa
nu are nicio logică
şi de-ar avea
ce-are de-a face cu logica mea/ n-are niciun rost
sună ca şi cum nu aş şti nimic sau aş şti totul despre ea/
atunci de ce să n-o ating
uite prevăd şi o privesc mai cu luare-aminte
nu ca să mai descopăr încă o dată că ar fi
mai ceţoasă în această dimineaţă
luntrea mea/ aşa uşoară cum e/
o străpunge şi o treace
pentru
revărsarea nesfârşitei promisiuni de lumină şi a clipei de
bucurie când simţi că eşti unde nu ai fost

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, n-ai plecat totuşi?
Lia: Nu, nu sunt aşteptată de Sid. Cel puţin, nu la ora asta. Dar ce-i cu tine?!
Lucian: Cu mine?! Nimic, absolut nimic.
Lia: De ce nu te-ai îmbrăcat în uniformă?
Lucian: N-am vrut.
Lia: N-ai vrut?! Nu te înţeleg deloc, domnule comandant! Vacanţa s-a sfârşit, pentru noi toţi, inclusiv pentru tine, doar aşa ai spus.
Lucian: Te rog, Lia...
Lia: Păi, din partea domnişoarei Ly e de aşteptat, dar tu...
Lucian: Eu... Eu, ce?!
Lia: Tu, nimic! Absolut nimic! Doar că mă surprinzi, atâta tot!
Lucian: Te surprind?! Păi, uneori mă surprind chiar şi pe mine însumi...
Lia: Aha... Sid şi eu te-am aşteptat ieri şi alaltăieri, mai mult de o oră, de fiecare dată. De ce n-ai venit?
Lucian: N-am vrut.
Lia: N-ai vrut?! Şi de ce nu m-ai anunţat, cum rămăsese stabilit, ca să nu te aşteptăm degeaba, atâta timp?
Lucian: N-am putut. Sau am uitat.
Lia: Ai uitat, n-ai putut sau n-ai vrut?
Lucian: Bine, recunosc: N-am vrut nici asta.
Lia: Se pare că n-ai vrut cam multe în ultimul timp.
Lucian: E adevărat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce doar banii?

De ce avem sufletul atât de rece?
Ne vindem chiar şi ale noastre sentimente...
Şi peste toate domneşte ura,
Oamenii nu mai înţeleg arta, cultura,
Îndoctrinat, omul nu mai gândeşte,
Doar banul – înger-diavol – azi vorbeşte.
Nici floarea nu mai ştim dacă miroase,
Durerea ne pătrunde până-n oase,
Căci am uitat de tot ce-i bucurie,
Străinilor dăm viaţa ca simbrie.
În suflet nu mai dăinuie iubirea,
Căci cumpărăm cu banii fericirea.
Uităm de sentimente, gust amar,
De omenie. Viaţa-nseamnă ban...
Trecem prin viaţă fără să luăm seama,
Nici vers, nici dor noi nu mai ştim ce-nseamnă,
Nimeni nu vrea să mai citească o carte,
În schimb ne vindem vieţile în rate...
De-acum uităm de plopii fără soţ,
De versul blând şi cald, melodios,
Ne prinde ura, frica şi prostia,
De ce urâm cu toţii poezia?
Suntem săraci în suflete... şi trişti,
Căci am uitat de Blaga şi Brâncuşi.
Prietenii devin de-acum duşmani,
Căci totul se rezumă doar la bani.
În faţa Domnului avem acelaşi drum,
Cu viaţa noastră vom plăti de-acum
Însă cu toţi avem un alt destin...
E timpul să-nvăţăm să şi iubim.
La Dumnezeu nu pleci cu bogăţia,
Ci doar cu fapta şi mărinimia.
Nimic n-o să te spele de păcat,
De Dumnezeu la fel eşti judecat,
Că eşti sărac, bogat, mare sau mic,
Din lumea asta n-o să iei nimic.
Chiar dacă am uitat de Eminescu,
De leagănul viorii lui Enescu,
Prin Porumbescu-şi plânge simfonia,
Grânarul ţării, viaţa, România.
Doar Dumnezeu ne hărăzeşte soarta
Şi fiecare îşi va lua răsplata,
Vom plânge dacă sufletul ni-i rece,
Căci banul vine, cumpără şi trece...

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărţişor

Ea a plecat,
iar dac-ar reveni,
aş fi-ncântat,
sau aş înnebuni?

Să m-amăgesc?
Nu, n-are niciun rost
să mă gândesc
c-ar fi cum a mai fost.

Puterea ei
nu va mai fi la fel:
doar un crâmpei,
ceva... ca-n brumărel.

Şi nu mi-e dor,
şi n-o aştept deloc:
de Mărţişor
n-ar fi decât un şoc.

De ar veni
chiar poate să se aştearnă,
căci nu va fi
decât... sfârşit de iarnă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând barbarii

De ce-au venit în piaţă orăşenii?
Barbarii astăzi vor sosi.
De ce-i pasiv senatul, dezbaterile-s sfârşite,
Senatorii nu vor nimic, nici legi să decreteze?

Barbarii astăzi doar sosesc.
Ce rost mai are legi a decreta?
Sosesc barbarii, ei să decreteze!

De ce-mpăratul, trezit cu noaptea-n cap,
Tronează porţile oraşului
Şi tronul, şi coroana - pe toate le tronează?

Barbarii astăzi vor sosi.
Aşteaptă împăratul căpetenia lor
Să-i ofere titluri de onoare,-
E gata pergamentul cu ordine cu tot.
De ce pretorii, alăturea de consuli
În togă roşie s-au arătat,
Le-mpodobeşte braţele brăţare-n ametiste,
Pe degete - inele de smarald?
Sceptrele cu-argint sunt smălţuite,
La ce le-ar trebui azi sceptrele acestea?

Barbarii anume astăzi sosesc,
Iar luxul îi orbeşte pe barbari.
Dar unde-s pretorii stimabili?
Ei nu se văd, - cuvântul lor lipseşte.

Astăzi sosesc barbarii,
Iar lor cuvântul nu le e pe plac.
De ce-i atât de alarmat oraşul?
Iar străzile - atâta de pustii?
Da ce-i atât de tulbure poporul,
De ce grăbit se-ascunde fiecare ins?

Deja e noapte, barbarii n-au sosit.
De la hotarul ţării a venit o veste,
Că-n lumea asta barbari nici nu există.

Acuma ce ne facem fără de barbari?
În ei văzusem o ieşire... Acuma ce ne facem?

poezie de Konstantinos Kavafis, traducere de Ion Vatamanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa de oaspeţi

Această fiinţă umană este o casă de oaspeţi:
În fiecare dimineaţă, un nou venit.
O bucurie, o întristare, o josnicie,
O priză de conştiinţă trecătoare, toate apar
Precum un oaspete neaşteptat.

Întâmpină-i şi bucură-i pe toţi!
Chiar dacă sunt un grup de regrete,
Ce-ţi zguduie violent casa golită de mobilă.
Totuşi, tratează onorabil fiecare oaspete.
El te poate conduce spre o nouă încântare.
Gândul întunecat, ruşinea, răutatea,
Întâmpină-le la uşă râzând,
Şi invită-le înăuntru.

Fii recunoscător oricărui oaspete ce vine,
Căci fiecare a fost trimis
Ca un ghid de dincolo.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am iubit timpul petrecut pe mare

Am iubit timpul petrecut pe mare, oraşul gri,
Secretul graţios al unei flori,
Muzica, scrierea unui poem.
Toate mi-au dăruit raiul de multe, multe ori.

Primele stele deasupra dealului înzăpezit,
Vocile celor blânzi, înţelepţi şi cu surâs firesc,
Şi-acea privire-a iubirii ascunse, ani şi ani,
Şi-aflată,-n sfârşit, în ochii care se-întâlnesc.

Am iubit mult şi-am fost de mulţi iubită –
Iar când din focul sufletului va fi rămas doar jarul,
Lăsaţi-mi întunericul şi nemişcarea,
Voi fi-obosită şi ferice că mi-am băut până la fund paharul.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnambule

În oraşul meu trăiau o femeie şi fiica ei,
şi-amândouă erau somnambule.

Într-o noapte, când tăcerea era stăpâna lumii, mamă şi fiică,
mergând în somn, s-au întâlnit în grădina lor învăluită-n ceaţă.

Şi mama a vorbit, şi-a spus: "În sfârşit, în sfârşit, duşmanca mea!
Tu, cea care mi-ai distrus tinereţea – care ţi-ai clădit viaţa
pe ruinele vieţii mele! Te-aş putea ucide!"

Şi fiica a vorbit, şi-a spus:" O, femeie odioasă, egoistă şi bătrână!
Tu stai între libertatea sinelui meu şi mine!
Viaţa mea nu-i decât ecoul vieţii tale insipide. Vede-te-aş moartă!

Chiar atunci a cântat cocoşul, şi-amândouă femeile s-au trezit.
Mama a întrebat cu blândeţe, "Tu eşti, dragă?"
Iar fiica i-a răspuns cu blândeţe, "Da, dragă."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi timp să nu mai risipim...

Şi nu iubesc doar când iubeşti!
Nu sunt condiţii în iubire!
Totul e doar să străluceşti,
Chiar de nu simţi o împlinire...

Şi nu te judec cum mă cerţi...
Chiar de greşeşti şi nu vezi bine,
Aştept să creşti şi să înveţi...
Iubirea mea îţi aparţine!

Te vreau lucind de bunătate!...
Te vreau să vezi în mine-adânc!
Dar, tu te ţii aşa departe...
Şi în nimic nu vezi ce-i sfânt!

Iubirea mea! Totul e clar!
Ne suntem destinaţi să fim...
Şterge trecutul de amar,
Şi timp să nu mai risipim...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei au venit

EI AU VENIT
în costume de "prieteni",
au venit de nenumărate ori, duşmanii mei,
călcând în picioare pământul primordial.
Iar pământul nu s-a contopit niciodată cu tălpile lor.

Au adus
pe Înţelept, pe Fondator şi pe Geometru,
Biblii de litere şi de numere,
toate felurile de Supunere şi de Putere,
pentru a domina lumina primordială.
Iar lumina nu s-a contopit niciodată cu acoperişul lor.
Nicio albină nu s-a lăsat amăgită să intre-n jocul lor poleit,
iar Zefirul nu le-a umflat niciodată şorţurile albe.

Pe piscuri, în văi, în porturi
ei au fondat şi înălţat
turnuri puternice şi vile,
poduri plutitoare şi corăbii;
iar Legile decretând goana după profit
au corupt cumpătarea primordială.
Iar cumpătarea nu s-a contopit niciodată cu gândirea lor.
Nicio umbră de zeu n-a lăsat un semn omenesc în sufletul lor,
nicio ocheadă de zână n-a încercat să le corecteze discursul.

Ei au venit
în costume de "prieteni",
au venit de nenumărate ori, duşmanii mei,
purtând darurile primordiale.
Iar darurile lor nu erau nimic altceva
decât fier şi foc.
Pentru degetele desfăcute-n aşteptare
doar arme şi fier şi foc.
Doar arme şi fier şi foc.

poezie de Odysseus Elytis, Premiul Nobel pentru literatura-1, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minte şi inimă

suntem inexplicabil de singuri,
pentru totdeauna singuri,
aşa a fost planificat
să fie,
niciodată nu s-a dorit
ca lucrurile să fie altminteri –
iar când va începe
lupta cu moartea
ultimul lucru pe care vreau să-l văd
este
un cerc de feţe omeneşti
aplecat deasupra mea –
mai bine să se afle acolo
doar vechii mei prieteni
şi zidurile sinelui meu.

am fost adeseori singur, dar rar
însingurat,
mi-am potolit setea
la fântâna
sinelui meu,
iar vinul a fost bun,
cel mai bun pe care l-aş fi putut avea,
iar în noaptea asta
stând,
privind în beznă,
înţeleg în sfârşit
întunericul şi
lumina şi tot ce se află
între ele.
pacea minţii şi-a inimii
soseşte
când acceptăm ceea ce
este:

fiind născuţi
în această
viaţă ciudată,
trebuie să acceptăm
pariul pierdut
şi zilele pierdute
şi să găsim un pic de mulţumire
în plăcerea de
a le lăsa pe toate
în urmă.

bea din fântâna
sinelui tău,
nu plânge pentru mine.
citeşte ce-am scris,
apoi
uită
totul.
bea din fântâna
sinelui tău
şi începe
totul iarăşi de la capăt.

poezie celebră de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!