Mama

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme.

Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculti povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l rădici,
Şi fetele se miră.

... O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti
"Ce vezi?" întreab-o fată.

"Nimic... Mi s-a părut aşa!"
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, nerădicînd
De jos a ta privire
"Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...

Mai ştiu şi eu la ce gândeam,
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l vad venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!"

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat
Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus şi nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

În mii de vaduri apele se scurg..
Şi pietre stau în calea lor
Copaci, cu ramuri, în lat şi-n lung
Şoptesc amar, cu dor..

Pe valea cea mai însorită
Spre cărările ce duc la ţară
Acolo mamă, te zăresc, înverzită
Printre firele de iarbă...

Aşteaptă-mă o clipă mama, nu pleca
O să vin din nou acasă
Mi-e jale, aştept a te vedea
Să-ţi simt căldura care mă apasă...

Lângă sobă, pe un scaun, şezând
înfrigurată ea stă şi coase
Cu lemnele ce gem arzând..
împletind, firele de mătase

Pisicile torc în al ei pat
Pe pătură de lână..
Cu mâna ta pe al meu cap
Îmi mângâie sufletul, mi-l cunună...

Afară şuieră, adie vântul
Şi norii se adună
Tu rămâi numai cu gândul
Că vom rămâne împreună.

Cu firul tău de par fragil şi sur
Căci de greutăţi ai fost atinsă
Lasă-mă pe mine mamă, să îndur
Flacăra să nu-ţi fie de tot stinsă..

Că de mai-nainte să apar în a ta casă
Îţi anunţai vecinii de aproape
Că-ţi vine fiul, să-l aşezi la masă
Iar eu mâncam pe săturate..

Căci mâncarea ta e sfântă
Odaia o păstrezi mereu curată
Tu de multe ori mamă, eşti frântă
Prea puţin stai aşezată..

Cine să mai facă rugăciuni?
Cine să ne mai unească
Dacă nu eşti tu, să faci minuni...
Nu e nimeni să vorbească!

Dumnezeu prin tine îmi dă putere
Tu ştii cel mai bine să-l slăveşti
N-am nevoie nici de avere
Decât doar să nu îmbătrâneşti...

Grijile să ţi le smulg
Chipul trist să nu-l mai ai
Lacrimi de dor ce stau şi curg
Mamă, atât te rog, mai stai...

Să nu dispari ca printr-o ceaţă
Iar dacă tu nu vei mai fi
Mi-ai lăsa amar de-o viaţă
Sufletul mi s-ar strivi!!

Şi când miroase-a primăvară
Florile sunt delicate
La mulţi ani, unică şi scumpă mama!
Te iubesc pentru o eternitate!

poezie de Vlad Milon (8 martie 2023)
Adăugat de Vlad Milon
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nervi de toamnă

(La toamnă, când frunza va îngălbeni...)

La toamnă, când frunza vă îngălbeni,
Când pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni,-
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.

Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus,
Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus,-
La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final,
Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal.

Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plânge-ncet...
Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet, -
Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus...
În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus.

poezie celebră de George Bacovia din volumul Plumb - 1916
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Pe-o masă veche din odaie
Sub stinsa lumânării vâlvătaie
Stă tristă o scrisoare în Ajun
Ce i-am trimis bătrânului Crăciun.

REFREN:
Aş vrea să fiu cu tine
Şi să-mi acoperi rană
Mi-e dor de tine, soră
Mi-e dor de tine, mamă!

Aş vrea să fiu cu tine
Şi să-mi acoperi rană
Mi-e dor de tine, soră
Mi-e dor de tine, mamă!

Tăicuţul meu cu părul nins
Îngerul meu de pe Pământ
Care a plecat şi-apoi s-a stins
Fără să-mi lase al său cuvânt.

REFREN:
Aş vrea să fiu cu tine
Să fim ca altădată
Mi-e dor de tine, frate
Mi-e dor de tine, tată!

Aş vrea să fiu cu tine
Să fim ca altădată
Mi-e dor de tine, frate
Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de voi, părinţii mei
De casa noastră cea mai sfântă
De clopoţei, de zurgălii
De oamenii care colindă.

Mi-e dor de tine, mamă
Mi-e dor de tine, tată!
Cât aş voi, ah, Doamne
Să mai colind o dată.

Mi-e dor de tine, mamă
Mi-e dor de tine, tată!
Cât aş voi, ah, Doamne
Să mai colind o dată.

Mi-e dor de tine, mamă
Mi-e dor de tine, tată!
Cât aş voi, ah, Doamne
Să mai colind o dată.

Mi-e dor de tine, mamă
Mi-e dor de tine, tată!
Cât aş voi, ah, Doamne
Să vă mai colind o dată!

cântec interpretat de Fuego, versuri de Adrian Artene (1 decembrie 2018)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe drumul Plevnei

Iar pe drumul care duce
de la Dunăre spre munte
Trec românii zi şi noapte
către Plevna, merg şi vin.
Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte,
Şir de care cu provizii
schilăviţi în haine crunte
Scârţâit şi chiu, şi tropot
pe-acel drum de oameni plin.

Într-acest pestriţ amestec,
scoborând pe dealuri, iată
Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrână şi gemea,
Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale-ndelungată.
Iar din văi, urcând alene
se vedea venind o ceată
De drumeţi din ţara noastră
şi s-opriră lângă ea.

Bună calea, zise unul,
Inima vă fie bună,
Oameni buni! Dar unde mergeţi?
De ne-ajută Dumnezeu,
Noi, la Plevna, maică dragă.
Tot la Plevna! Cum ne-adună!
Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună,
Şi m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna şi-i al meu.

Repede-mprejur se strânse
ca prin farmec toată ceata
Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchişi în ea?
Ce mai zice Carol-vodă,
când o fi războiul gata?
Şi-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata,
Îşi ştergea cu palma ochii
şi plângând le tot spunea.

Dar în urmă, ei de grija
nopţii, ca să nu-i apuce:
Să rămâi în pace, maică,
să te vadă Domnul sfânt.
Şi grăbiţi se ridicară
toţi de jos, făcându-şi cruce.
Ea, cu ochii plini de plânset,
privea gloata cum se duce,
Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i
şi-ntuneric pe pământ.

Stete-aşa, mereu privindu-i
şi deodată-n fuga mare
Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc.
Când ajunse-abia trăgându-şi
puţintica răsuflare:
Dragi creştini, voi unde mergeţi?
aveţi milă şi-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo
la băiatul meu, în foc!

Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îţi sunt ştiute,
Ţi-ai văzut şi tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum?
Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ţi toiagul tău şi du-te.
Noi suntem cu toţii tineri
zor avem şi mergem iute,
Tu eşti slabă şi puţină
şi e mult de mers pe drum.

Ea-şi întinse-atunci cu gemet
mâinile, strigând cu jale:
Nu mă bateţi cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu!
Voi fugi cu voi alături,
şi de voi muri pe cale,
Tot atât! M-oi şti aproape
de băiat! În sat, acasă
E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc şi eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărbătorit

Mă nasc azi iar, în gând cu mamă
şi sunt bărbat din tată... în fiu.
Doar poza de azi mă mai reclamă
că ziua a fost... aşa târziu.

Plângeam că părăsisem mamă
şi-o plâng azi... că m-a părăsit.
La tată am râs, să-l bag în seamă,
c-ar fi şi el... Acum dorit.

În atâtea naşteri, ani la rând,
m-am alipit... de simbol, mamă,
şi tată am devenit, nu-n gând...
Am probă... poza dintr-o ramă.

Trăiesc, c-am avut tată, mamă,
şi voi trăi... printre copii
când gândul lor, cândva mă cheamă
şi eu nici gând nu voi mai fi!

Alături, mai am... ce-a iubi, doar ce-a iubi, doar ce-a iubi...

*La toţi mă plec, pentru a vă mulţumi!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de dor

tu eşti visul meu de noapte
ce-mi populezi secundele nedormite,
tâmpla sprijinită pe inima ta
s-a albit de timp, iubite.
gura mea, alături de gura ta tace,
cutremurul din tine nu-mi dă pace,
ştiu tot ce nu ştii despre mine,
stau în genunchi ca-ntr-un templu pe pietre de iad
şi-mi caut în viaţă un vad,
adorm sub cerul cald al trupului tău,
mă mişc între hotare de vis ca-ntr-un hău,
te-am rupt din aer ca pe-o cicoare
şi mi-am trecut inelul prin tine,
am simtit corpul tău cum dogoare
şi mă-mpresoară ca nişte alge marine.

apoi am adormit cu tine în gând,
eram printre plopii arămiţi de toamnă,
eu m-am trezit în noapte plângând
şi tu ma strigai: să nu mai plângi, doamnă!

cu ochii orbi şi albaştri te caut prin lume,
dureroasă căutare târzie, anume,
îţi mângâi vertebrele şi ţi le număr
şi stau rezemată de propriu-ţi umăr,
te strig disperată prin codri şi vreme
şi nu-mi răspunde nimeni
şi nimeni nu vrea să mă cheme,
glasul mi se rupe sub sărutul tău de-nceput,
când luna, romantic, striga că m-ai vrut,
parcă văd torţele luminilor când se-aprindeau
în ochii tăi luciferici şi cum mai ardeau
şi eu le stingeam cu lacrime ninse
şi tu le sorbeai, cerându-se stinse.
mi-ar fi plăcut să fii o liană înflorită şi verde
să mă-mpresori, iubite, pentru a nu mă mai pierde,
să-ţi simt pe vecie lângă obrazul meu răsuflarea,
poate nu ne venea aşa de repede, tristă, uitarea.

a venit vremea când plouă afară
mi-e toamna în suflet şi-n suflet mi-e seară,
pasărea verde pe cer fără lună,
ne-aduce în suflet tristeţe, furtună.

fug prin vreme de timpul târziu
şi-aş vrea ca odată să te nasc încă viu
şi să-ţi simt răsuflarea lângă nările mele,
punându-mi în deget vreo şapte inele,
să-ţi aud glasul atârnat de stelele nopţii
cum mă strigă duios printre zăbrelele porţii...

când stau singură la margine de timp
şi cânt ca orfeu în pustiu,
tâmpla mea albă, aproape de stele,
se spală cu roua de cer azuriu...
e târziu, e târziu...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 aprilie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stau

Când stai aşa privind de sus
Spre lumea asta toată
Îmi vine-un început de gând
Că nu voi mai pleca nicicând
Chiar de voi stărui plângând
Să plec, n-o să se poată.
Când stai aşa privind la cer
Şi mă cutremur toată
Îmi vine-n minte un cuvânt
Că încă-o dată pe pământ
Să stau atât de mult să-Ţi cânt
Nicicând n-o să se poată.

Când stau aşa şi Te privesc
În rugăciune toată
Când pleoapele Ţi s-au închis
Îmi vine-n minte ca-ntr-un vis
Ca-atât de mult cât Te-am ucis
Nicicând n-o să se poată.

Când stau la cruce şi privesc
Cum îngerii dau roată
Când taci aşa de trist şi sfânt
Îmi vine-n minte un cuvânt
Ca să mai fiu de pe pământ
Nicicând n-o să se poată...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi eu

Ce fac? Mă sufoc.
De ce? Că nu-i lângă mine.
Cum aşa? Fără noroc.
Cine? Cineva ca tine.

Ce o să fac? Voi mai încerca odată.
De ce? Să fiu bine auzit.
Cum aşa? O melodie uşor-cântată.
Cui? Unui suflet rătăcit.

...

Ce am făcut? Îţi voi spune mai târziu.
De ce? Încă aştept.
Cum aşa? Îţi voi spune mai târziu.
Când? Când îmi va bate inima-n piept.

...

Ce fac? Îţi răspund ultima dată.
De ce? Că am ce îmi doresc.
Cum aşa? Am convins-o că nu-i uitată.
Pe cine? Pe fata ce-o iubesc.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stropi de târziu

Se scutură lumina din crengi! Cu înc-o toamnă
Sunt mai bătrân! Nimic nu-i cum a fost!
Se lasă-n suflet bruma şi timpul mă însamnă,
Să-ncep a înţelege că totu-i fără rost?

Degeaba-i încărcată a inimii livadă,
Că mâna ce-o aşteaptă nu vine la cules.
Şi fructele, rotunde, pe jos încep să cadă,
Şi totu-i fără noimă şi fără înţeles.

E toamnă iar. Sunt singur şi gândul mi-e la tine!
Şi numele-ţi – fruct dulce – pe buze-l simt şi-l ştiu,
Dar eşti aşa departe şi-atât de frig e-n mine,
Că mă-nvelesc pe suflet cu stropii de târziu.

Se-apropie sfârşitul? Să plâng nu are rost,
Nimic în astă viaţă nu este cum a fost.

sonet de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.

Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: – "Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată".

Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.

N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Lasí să văd şi cum să leagă
Dragostea – dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!

Că-s subţire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Când te strânge el, să-ţi strângă
Tot trupşorul.

Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Şi te-ntreabă: "Dragă, strângu-l?
Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stângul.

Iar de-ţi cere şi-o guriţă -
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.

Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Lasí să văd cât e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna -
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu şorţu! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastă.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte pe Caraiman

Scoboară degrabă ciobanul
La târlă cu oile lui.
E seară pe culme, şi nu-i:
Se-ntunecă-ncet Caraimanul
Cum nu-l mai văzui.

Stau neguri pe Jepi, pe Furnica,
Şi neguri pe Vârful-cu-Dor:
Se lasă din umedul nor
Tăcerea şi noaptea şi frica
Pe culmile lor.

S-a stins după muceda stâncă
Şi ultimul roşu de-apus.
Deodată, cu soarele dus,
O noapte cumplită şi-adâncă
Se varsă de sus.

Iar alta se urcă din vale
Cu spaima eternei tăceri
Ah, cum a fost ziua de ieri?
Grozave sunt, Noapte,-ale tale
Tăcute puteri!

N-aude urechea, nu vede
Nici ochiul nimic. Şi de viu
Tu pari îngropat în sicriu
Şi sufletu-n tine se crede
Un pom în pustiu!

Aşa înaintea creării
A fost tohu-bohu, socot:
Plutea peste-adânc Sevaot,
Şi, neştiutor al mişcării,
Sta haosul tot.

Aici, în sălbatica noapte
Cunoşti ce e vecinic şi sfânt.
Ce soli ai vieţilor sânt
O rază şi câteva şoapte
Pierdute de vânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

... Aş vrea, de s-ar putea....

Am fost aproape de Rai, cu tine de mine aproape
Cu al tău grai desprins din Rai
Erai zâna ce-mi spuneai şoapte in noapte
Acum eşti prea departe şi nu ai parte de cele ce le sperai

Voi înţelege cândva, atunci când voi putea
Că cele întâmplate, mi-au fost date spre a fi învăţate
Din baza mea de date te voi şterge şi nu aş vrea, pe tine, cu numele, iubita mea
Dar asta este dorinţa ta, ce o voi respecta mai presus dintre toate

Se prea poate, că intr-o noapte să mă strigi în şoapte
Dar eu voi da întâietate la a mea viaţă
Căci din cele prezentate, nu mai aud a ta inimă cum bate
Departe poate în altă viaţă, ne vom întâlni poate în piaţă

Să fac la toate faţă nu am cum, că nu sunt paiaţă
Al meu suflet fierbinte îl pun la gheaţă
Fetiţă minunată ce mi-ai dat cândva speranţă
M-ai învăţat ceva, să nu mai îmi pun sentimentele pe faţă

A fost aievea doar un vis
Multe atunci s-au zis
La un sărut aprins
Să tremuri nu ţi-am interzis

Doresc să trăiesc şi eu firesc
Omenesc voi să vorbesc
Şi din tot ce făptuiesc
Nu voi să greşesc

Trecutul e o poveste ce-mi dă de veste
Că prezentul se trăieşte. la fiecare aşa cum este
Şi voi ca în viitorul ce mi se pregăteşte
Una că tine dacă mai este.

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara

Am găsit-o ieri în prun,
Dar - să nu grăbiţi ocara! -
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: -"Eşti nebun?
Pune scara!"
-"Dacă-njuri, eu n-o mai pun!"

Mai la urmă pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sunt.
Sărutată -
Lăudat fii, Tată sfânt!

-"Unsprezece", spune ea;
Eu zic: -"Bine", pe credinţă;
Doar o fi având ştiinţă
Scara câţi fuştei avea.
Pe credinţă -
Asta e pierzarea mea!

Şi-o sărut mereu-mereu;
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut - aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrând să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi când colo, stau năuc!

Dau să număr la fuştei -
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlântat de mâna ei!
Doisprezece,
Iată-mi moartea, dragii mei!

A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!

Zici că poate n-a ştiut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i, şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!

M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e ca-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rea de plată

Ea vine de la moară;
Şi jos în ulicioară
Punându-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
- "Ţi-l duc eu!" - "Cum?" - "Pe plată!"
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul
P-un singur sărutat!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub patrafir

Părinte, eu mă-nec din piept
Şi n-am puteri de vorbă multă ;
Cât voi putea vorbi m-ascultă
Să-ţi spun în grabă tot şi drept.
Aş vrea să-ncep cu fapte bune,
Dar n-am făcut, ori le-am uitat
Şi raiu-n cap puţin mi-a stat.
Şi-am fost şi prost la numărat —

Şi n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort
Şi mama-i cu copii, sarmana.
Ei de la mine-aşteaptă hrană,
Şi grija numai eu le-o port
De-acum ei singuri să şi-o poarte!
Mi-e milä de durerea lor,
De ei mi-e jale, nu că mor.
Dar cum e scris Că sunt dator

Şi eu c-o moarte.

Eu mă cunosc; sunt păcătos,
Că prea am dus-o-n râs şi-n glume...
Prea drag mi-a fost să fiu în lume,
Şi-am prea iubit ce-a fost frumos!
Pe lângă vin, voinicii roată,
Şi chiote pe deal în zori,
Şi ziua luncile cu flori,
Şi hora noaptea-n şezători,

Şi viaţa toată!

Şi mi-a plăcut în jurul meu
Să văd flăcăi pe bătătură
Şi cobza cu isonu-n gură
Să-mi zornăie zorind mereu.
Să văd cum se cotesc şirete
Pe-ascuns nevestele, şi-aprins
Se simt de peste brâu cuprins
Trupşorul cel subţire-ncins

Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creştin!
Bisericos n-am fost, părinte,
Dar rar, când mi-am adus aminte,
M-am dus şi eu ca să mă-nchin.
Eu am pe Dumnezeu în mine:
Mereu îl simt, şi-l văd mereu —
Gândesc aşa! Mai ştiu şi eu!
Dar, taică, las' că Dumnezeu

Va şti mai bine.

N-am dat în viaţă nimănui
Prilej să-mi poarte duşmănie,
Eu n-am putut să ţin mänie
Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii!
Şi n-am fost slab şi nici fricos:
Pe opt ţi-i dau grămadă jos —
Dar m-am ferit să-mi fac ponos

Cu toţi nebunii.

O dată numai... P-un flăcău
L-am dat de ziduri, pentr-o fată
A doua zi a prins deodatä
La plug în deal să-mi pară rău,
Şi nici la boi n-am dat mâncare
Şi-n brazdă plugul l-am lăsat
Şi ca nebun am alergat
Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

Să-i cer iertare.

Şi nu mai ştiu... atâta-i tot,
Ba, taică, stai! E cu vecinul.
Pe palme m-alinta creştinul
Şi drag m-avea ca pe-un nepot...
Şi eu i-am sărutat nevasta!
EI moş, ea o copilă-abia.
Mi-a fost şi milä, cum plângea,
Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea —

Păcat e asta?

Dac-am uitat ceva să spui,
Mi-e martur Dumnezeu, părinte,
C-am spus ce mi-a venit în minte
Şi-oi spune tot, în faţa Lui!
Şi-acum canon... îl ştiu anume!
A fost aşa, şi n-aş cârti:
Canon e că nu pot trăi!
Şi-ntr-altă lume n-o mai fi

Ca pe-astă lume.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uit că fără tine nu mai pot

Chiar dacă altuia îi sunt mireasă,
Cu-al tău sarut, eu veşnic mă voi îmbrăca,
Şi-atunci, când dorul, pe suflet mă apasă
Eu, pe sub piele port, iubirea ta.

Mereu absentă, când viaţa-ţi pare fantezie,
Purtându-ţi frigu-n ochii verzi,
Căci calea către răsărit imi e pustie,
Trăgându-mi soarta în zăpezi.

Fatomă sunt, cand viaţa mea prin viaţă-ţi umblă,
Si nu mai ştiu, ce să-ţi mai spun că sunt,
Căci fără tine-s fără umbră,
Şi nu îmi gasesc locul pe pământ.

Cu-n ochi te văd, şi totuşi esti departe,
Când teama-mi face noaptea-n zi,
Tinându-mă legată, de viaţă si de moarte,
Crezând, că fără tine voi muri.

Când mă priveşti, imi sare inima din piept,
Iar ochii-mi verzi te caută prin casă,
Amintindu-mi, ce lung e drumul unde-aştept
Să-ti spun doar tie da, şi să îţi fiu mireasă.

Mai trece-o iarnă, apoi o vară,
Şi-n lume moare aproape tot,
De când, in inimă mi-am pus, tot frigul de afară,
Să uit de noi, să uit că fără tine nu mai pot!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara

Am găsit-o ieri în prun,
Dar să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: Eşti nebun?
Pune scara!
Dacă-njuri, eu n-o mai pun!

Mai la urmă, pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sânt.
Sărutată
Lăudat fii, Tată sfânt!

Unsprezece, spune ea;
Eu zic: Bine, pe credinţă:
Doar o fi având ştiinţă,
Scara câţi fuştei avea,
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!

Şi-o sărut mereu-mereu:
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrând să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi când colo, stau năuc!

Dau să număr la fuştei
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlântat de mâna ei!
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei!

A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să-mi spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!

Zici că poate n-a ştiut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!