Noiembrie

Lumea-i obosită, anul bătrân – demult nu te mai strig;
Frunzele-îngălbenite mor cu inima-împăcată;
Vântul se strecoară tremurând de frig
Printre trestiile uscate de pe baltă.
Iubirea moare, iarbă ofilită (cândva verde),
Iar noi, care am sărutat, înnoptăm în zâmbete de ger
Aproape-împăcaţi că vechea dragoste se pierde,
O frunză-n vânturile toamnei spre-albastrul altui cer.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie (II)

Lumea-i obosită, anul bătrân – demult nu te mai strig;
Frunzele-îngălbenite mor cu inima-împăcată;
Vântul se strecoară tremurând de frig
Printre trestiile uscate de pe baltă.

Iubirea moare, iarbă ofilită, fostă-odată verde,
Iar noi – care am sărutat – înnoptăm în zâmbete de ger,
Aproape împăcaţi că vechea dragoste se pierde:
O frunză-n vânturile toamnei spre-albastrul altui cer.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino

Vino, când luna, petală ofilită,
Pluteşte-n amurgul primăverii, sidefiu,
Vino, cu braţele întinse să mă cuprinzi,
Vino, cu buze care promit un rai mieriu.

Vino, pentru că viaţa-i un fluture plăpând
Prins în păienjeniş de ani spre a se pierde –
Şi-n curând noi doi, azi fierbinţi şi făr'-astâmpăr,
Vom fi doar două pietre gri în iarba verde.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai

Vântul adie printre crengile de liliac,
Frunzele tinere râd în soare, parfum plăcut,
Petale cad alene pe-aleile livezii –
Dar pentru mine-această primăvară a trecut.

Sub merii fremătând în rai de flori
Păşesc pe-un drum de iarnă plin de scai,
Pentru că iubirea care surâdea-n april
E-o minciună pentru mine-n luna mai.

poezie de Sara Teasdale, 1884-1933, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflux

Când nu-ţi mai văd deloc faţa
Şi trece încă-o lungă zi de vară,
Vechea, neodihnita, sălbatica-mi tristeţe
Din culcuş se furişează-afară.

Ziua mi-i stearpa şi-întreruptă
Lipsită de cântece şi de culoare,
Asemeni unei faleze gri unde vântul
Geme din zori până-n amurg fără-încetare.

Pe plaja pustie la ora de reflux,
Dezvăluind stânci şi răni ca ale mele,
Revino cântând, iubite, cum face marea
Sub lumina unui cer de stele.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt singură, dar nu-i singurătate...

(prietenilor mei de pretutindeni, cu dragoste nemărginită!)

Singurătatea mea... mă-ncarc de vină, dacă mai strig şi mai suspin că-s anonimă...
Nu-i pe pământ, fiinţă cum sunt eu, iubită de poeţi şi Dumnezeu...
Şi nepoeţii-mi scriu şi mă alintă, când viaţa îndrăzneşte să mă mintă...
Şi florile, de-s necuvântătoare, mă mângâie, când plâng, cu-a lor culoare...
Şi ceru-i mai albastru şi senin, când îmi ridic privirea şi mă-nchin...
Şi marea, frământarea-şi domoleşte, să-mi strige, că refluxul mă iubeşte...
Şi iarba e mai verde când răsare şi îmi adapă trupul cu răcoare...
Când vântul se strecoară printre frunze, îi simt iubirea tremurând pe buze...
Şi Muza, pe un umăr, stă de-o viaţă şi să iubesc duşmanii mă învaţă...
Sunt singură, dar nu-i singurătate, când inima atâtor oameni bate,
Pentru poeme violete-n miez de noapte şi eu vă simt pe toţi, atât de-aproape...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndejuns

Pentru mine-i prea destul, prea îndejuns
Că păşesc pe-acelaşi pământ pe care calcă el,
Prea îndeajuns că noaptea deasupra noastră
Acoperiş ni-i spuza aceloraşi stele, sus pe cer.

Nu visez să leg vântul de pripon,
Nici să pun broboadă mărilor saline,
E îndeajuns că-i simt iubirea
Cum curge ca un cântec peste mine.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt a ta

Nu sunt a ta, nu sunt pierdută-n tine,
Nu sunt pierdută, deşi aş vrea să fiu
Pierdută ca o candelă aprinsă-n
Amiezi sau ca un fulg căzut în mare.

Mă iubeşti, iar eu şi astăzi te mai cred
Un spirit fin şi o fiinţă fină –
Şi, cu toate acestea, vreau să mă pierd
Cum lumina se pierde în lumină.

O, afundă-mă în dragoste adânc,
Dincolo de simţuri, de privire, de cuvânt –
Răvăşită în furtuna iubirii,
O lumânare-n rafalele de vânt.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem ca trestiile în bătaia vântului: noi suntem trestiile şi vântul e destinul.

citat din Grazia Deledda
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

După dragoste

A dispărut magia ca un fum,
Ne întâlnim acum ca fitecine;
Pentru mine-ai încetat să fii miracol,
Cum nici eu nu mai sunt pentru tine.
Ai fost vântul, iar eu am fost marea—
Dar acum stelele s-au stins în dimineaţă,
Am devenit surdă ca piscina
De lângă ţărmul înrămat în ceaţă.
Dar deşi piscina de furtuni e ocolită
Şi nici mareei tribut nu îi plăteşte,
În sinea-i zi de zi tot mai amară,
Iar pacea-i mai rece ca un ochi de peşte.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego-ul zâmbirilor

O nouă zi, prinsă-n flori de mătase
O nouă ancoră a inimii pasă.
Te strig cumult al zorilor-lumină
Te strig duet al inimilor singure
Te strig cum am strigat lumina
Cântă-mi cu dor şi miez de fericire
Clipe de aur şi stele de-argint să-mi oferi
Printre coline se zbat şi pier, miracole desprinse de ger
Te strig, vis, colac de albe nemuriri
Dezleagă picioarele şi fugi în neştire
Inima ta poate fi o lumină
Nu pierde speranţa şi mergi pe drum
Te vom ridica spre cer şi ne vom pierde văzul,
La intersecţia luminii orbitoare
Negura va fi o altă lumina.
Zâmbetul va cuprinde altă cunună
Cununa-ţi visul cu inima ta,
Zâmbeşte-ţi în fiecare zi când vei putea
Oferă-ţi răgaz pentru iubirea de sine
Nu considera ego-ul ca fiind un străin
El face parte din tine, cum minutul face parte din timp.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Varsă-ţi iubirea cu lumina-n mine

Lacrimi de apă, fulgi de zăpadă,
În nebunia toamnei fac paradă,
Resturi de frunze, de ierburi pătate,
Hrănesc vântul cu aripi uscate.

Drumul se şterge de roţi pământii,
Bolizi tocilari străbat prin câmpii,
Eu urc un munte în lumi paralele,
Lumea din mine şi lumea din stele.

Doi porumbei îmi dau târcoale
Cu săruturile lor în ritmuri cordiale,
Noi în luciul toamnei, spre zăpadă,
Căutăm credinţa din cer, adevărată.

Am urcat muntele, am venit la tine,
Varsă-ţi iubirea cu lumina-n mine!...

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aud vuind al toamnei vânt

Aud vuind al toamnei vânt.
Copaci din frunze-ngână-un cânt.
Nu-i vesel cântul, e-un jelit,
Iar eu ascult pătruns de dor,
Visând la anul viitor
Când iarna se va fi sfârşit.

Parcă mi-e gândul chinuit
Când văd frunzişul răvăşit
Şi-n noaptea cu năpraznic frig,
În care ore greu mai bat,
Mi-e glasul stins şi sugrumat;
Nu pot tristeţea să îmi strig.

În piept se zbate un suspin
Ştiind că timpul, asasin,
Crengi nude-mi va lăsa în loc,
Gonindu-mi frunzele-n pustiu,
Iar păsări pleacă-ntr-un târziu,
Cât timp mai curge apa-n scoc.

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie de toamnă

ce tristă e grădina fără flori
şi arbori parcă dârdâie de frig
vântul răvăşeşte cuiburi de cocori
din depărtare primăvara o strig.

pe casă cioara croncăne melodia sumbră
parcă pofteşte la plăcinta cu dovleac
între două lumini eu mă simt o umbră
vreau la melancolie să-i găsesc un leac.

fumurile toamnei au pornit hai hui
la focul din sobe se fac şezători
se-mprăştie prin case arome de gutui
în sufletul meu se strecoară ardori.

scriu romanţa toamnei pe miezul dorului
căci vara m-a umplut cu sublime candori.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă o vioară pe ţărm

mă ascund obosit în tăceri
femeia nu vine

cad fulgi rătăciţi pe asfaltul murdar
aştept în neştire un semn pe pământ
e frig afară şi ninge în mine
tăcerea mă doare şi lacrimile plâng

e frig iar în mine
şi ninge pe drum
cad troiene de gânduri pe câmpuri uscate
zăpada se adună obosită în palme

mi-e frig şi e iarnă
şi ruga e îngheţată de dor
mă despart iarăşi de tine
mergând la întâmplare pe cărări ce mă dor

uneori veneam printre căderi de stele
în noaptea polară din noi
păşea un înger pe un colţ de poveste
rătăceam într-un gând, ningea în cuvânt

se întuneca în lume, eu scriam la o masă
priveam efemer, rătăceam sub un cer

e frig aici în cetate
ninge şi ninge
cu lacrimi şi sânge
pe ziduri se scurg alte dureri

mă ard cuvintele sub pana arsă de gânduri
mă opresc la plecare, nu'i nimeni în cale
vântul bate şi bate
picurând pe rană fulgii rămaşi

muream în ţara ultimului veac
căutând femeia între frânte destine

este frig afară, gerul ăsta mă ucide
mai cade o frunză, mă înţeapă spinii rămaşi
urma frunzei a rămas tăcută în palmă
eu scriu la o masă ultimul meu gând

afară, o vioară mai cântă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci!

Taci! Să auzim copacii înflorind,
În sunet dulce, parcă, de colind!
Deşi nu-i iarnă, printre frunze cad
Ninsori ce-abundă de trăiri în alb!

Taci! Să auzim cum dintr-un mugur crud
Ies frunze mici, în foşnet, tremurând
Şi cum se prind în marea înfrunzire,
Umplând cu verde, golul din privire...

Taci! Să auzim cum păsările-n zbor,
Se-ating orbeşte de senin, de nor
Şi cum îşi poartă zborul înspre luncă
Şi rând pe rând, tristeţile-şi aruncă.

Taci! Să auzim izvorul clipocind,
Prin mici tufişuri, apa, hohotind,
Iar printre firişoarele de iarbă,
Cum se strecoară o iubire albă...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se lasă ceaţa

şi e frig. un frig ce ne-a intrat în suflete şi ne-a-împietrit
încât privim cu ochi dement în faţă moartea
în spitale se moare. dacă nu de boală sau malpraxis,
atunci se moare de plictiseală. fără motiv.
iar maternităţile se dau cu auriu pe la ochi ca să plângă
în oraşe se moare: de frig, de frică, de ciudă, de ură
la sat nu se mai moare, satele oricum sunt moarte fără lumânare
pădurile mor şi ele. fără nici o vină. şi fără lamentaţii
doar îşi tăie rădăcinile şi cad. să nu mai vadă fiara
ciudat. chiar şi în închisoare se mai moare
dar despăgubirile se plătesc
e legea talionului şi a dreptei justiţii
ţara de care vă spun s-a retras din viaţa asta
o ţară uitată de istorii şi de bucurii
o ţară experiment trist şi inutil
la scară umană

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insomnie în verde

A naibii
iarbă

Creşte
şi
noaptea

Verde legănat

Verde
de
adormit
vântul

Verde la pat

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plopul singuratic

În a mea copilărie, plopi în sat au fost doar trei
Şi erau înalţi şi mândri, verticali, unul ca altul,
Groşi erau la trunchi şi nimeni nu îi cupridea de-a latul,
Ca în cartea de poveste se comparau cu nişte zmei.

Mai înalt acum atinge, maiestos seninul cer
Răzleţitul plop bătrân, rămas în satulmeu natal,
Care-n zilele când plouă zgârie norii de opal
Şi în viiforul de iarnă nu îi pasă că e ger.

Azi trăieşte singuratic în colţ verde de grădină,
Iar pe lângă rădăcini l-au năpădit muţimi lăstarii
Căci de vechea sa tulpină se legară armăsarii,
Iar în freamătu-nserării frunza-i plânge şi suspină.
Gândul rău s-a pus de omul care-ar fi dorit să-l taie,

Însă nimeni nu va putea avea cândva curajul
Caci putere mare n-are spre ai strămuta tonajul,
Pentru foc e slab, că arde doar cu fum, făr de văpaie.

poezie de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După iubire

Nu mai există nicio magie
Suntem ca doi străini care tac
Nu mai îmi faci niciun miracol,
Nici eu nu-ţi fac.

Tu ai fost vântul, eu am fost marea
Însă splendoarea a dispărut
Iar acum sunt ca o băltoacă
Pe-un ţărm pierdut.

Dar deşi balta nu se mai teme
Nici de furtuna cu valuri buimace
Devine mult mai sărată ca marea
De-atâta pace.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna la Potoci

Deodată vine toamna la Potoci
şi ne găseşte pregătiţi de vară
şi spic avem în păr şi soare-n voci
şi-brăcămintea ni-i aşa uşoară.

Din munţi se prăbuşeşte-ntâiul frig,
pădurea-nvaţă iar să se încline,
prin trăsnete ultime te strig
şi numai păstrăvul se simte bine.

Se duc la vale bulgări de noroi
Şi Tiruri pe şosele derapează,
ultima zi de vară plânge-n noi,
am ochii arşi de dorul de amiază.

Şi lacul verde cum s-a tulburat!
Tot răul de pământ îi cade-n unde
şi-un nor de griji plutind din sat în sat,
în zbuciumul perdelelor pătrunde.

Şi suntem încă însoriţi la chip
şi ploaia la odaie ne condamnă,
ca o caligrafie în nisip
se scrie-n noi întâia zi de toamnă.

O toacă bate-n ploaie, undeva,
să dea secundei mărginiri solemne?
Sau într-o curte când e vreme rea,
un gospodar bătrân mai sparge lemne.

Delfin s-aduceţi şi s-aduceţi foci
şi toată sarea lacrimilor noastre,
să-ntemeiem o mare la Potoci,
o mare verde cu sclipiri albastre.

Se oglindeşte păstrăvu-n cuţit
când sare să ne muşte de picioare,
dar e târziu şi toamna a venit
şi-i semn de dragoste şi milă mare.

Spre-a fi senini deschidem ochii mari,
noi cei cu bolta în priviri ascunsă,
o navă trece fără marinari
şi caută un port din frunză-n frunză.

Deodată vine toamna peste noi,
ceva ce n-a mai fost deodată vine,
e fig şi nu e cale înapoi,
mă-mbrac în tine şi te-mbraci în mine.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul "Apogeul firii"
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!