Atingerea Cuvântului

Pe traseul iluzoriu înaintezi
prin vântul puternic,
abia respiri,
mergi şi mergi,
de nicăieri se-aud voci,
întinzi mâna, nu vezi nimic.
Un fir fragil între două puncte!
Prin sunetele împrăştiate peste tot,
lacrimile pier
ca aburii ceţii dense, compacte,
fără un punct de reper,
fără urme.
Un înger printre nori, în bucla de gânduri,
răspândind o lumină radiantă!
Cuvântul te frământă
- şi Cuvântul s-a făcut trup -,
în puterea lui
stau viaţa şi moartea.
Te îmbrăţişez frunză a copacului universal,
umanitatea din fiecare picătură
ce înmugureşte,
înveselind forma de viaţă!
Te îmbrăţişez copac al vieţii,
o uşă deschisă
spre a descoperi
imensa iubire divină!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Temeiuri

când îmbrăţişezi infinitul,
îl răstigneşti pe o coloană brâncuşiană,
plimbându-te prin cuvântul finitudine,
când mergi prin pădurea de argint,
mergi prin cuvântul pădurea de argint
plimbându-te plin de argintul lunii pe tălpi,
şi pleacă să plimbi ielele până-n asfinţit,
când iubeşti o copilă cu buze trandafirii
mergi prin cuvântul iubire alergând
până la capătul logodnei pământului cu cerul
când cunoşti, mergi, chiar fără să ştii,
prin templul cunoaşterii cu tâmpla prin lumină,
când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire
ca fiul rătăcitor
căindu-te şi întorcându-te la cale cea dreaptă,
numai când mergi prin viaţă
şi pătrunzi mai adânc în ea,
mergi prin temeiul vieţii,
fiindcă, tot ce străbate omul are temei,
iar cuvântul este logodit cu temeiul,
încât nu poţi rosti decât ceva întemeiat,
-orice-ai spune-
când iei viaţa la picior prin temeiul ei
mergi prin cuvântul moarte
moartea nefiind punctul terminus
al călătoriei sufletului prin halele ei,
doar cei ce merg prin pădurea deasă,
doar aceia ajung să taie cale
până la înţelesurile şi temeiurile ei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai nevoie de timp şi de tine

În strălucirea primelor raze de lumină,
mergi pe marginea abisului
în calatoria hipnotică întinsă la infinit.
Nu există nicio cale, calea o parcurgi pas cu pas.

Aproape imperceptibilă, prin fiecare mişcare,
viaţa respiră într-un puls continuu,
însoţită de sunete îndepărtate.
Asaltat de flacără, de dorinţe confuze, de iubire,
răspunzi la provocări,
asculţi până la incandescenţă glasul imuabil
al tăcerii prăvălite în curgeri vulcanice,
sămânţa fecundă străbate sideful
claviaturii de culori estompate.
Prin tonuri grave, uneori opace,
departe de imagini, refugiu şi sanctuar,
strânsoarea speranţei sălbatice străpunge cuvintele,
dincolo de sârma ghimpată, pentru a deveni
pură uitare, orbire sau iluminare.
Halucinant cer din care cad
efluvii de semne ale nemărginitului!

Mergi înspre tine, mereu şi mereu,
ştii mistuirea mea, ştii ce vreau - pe mine înapoi,
ştii ce mă frământă - regăsirea, te-am simţit,
de asta te-am păstrat, de asta m-a durut.

Oglinda realităţii e percepţia - tu însuţi şi ceilalţi -,
fascinaţia lumilor lăuntrice deschise spre tine,
prin formele simţurilor, o adâncă mişcare de energie.
Ai multe părţi ascunse, cine să le pătrundă?!
Dă-le voie şi ai să fii surprinsă!
Cine mă cunoaşte?! Nimeni. - îmi spui.

Matrice invizibilă, aplecat peste cuvinte,
până la măduvă despici bucuria din ritmul
şi şoapta sângelui, fiecare clipă e arsă în retina ta,
din când în când te prăbuşeşti - fluid vis plutind în trecut -,
spre ieşire nu zăreşti nicăieri vreun semn,
eliberarea e-n eşafodul morţii negre şi dense ce te pândeşte,
pentru cei ce trudesc nu există infernuri prestabilite.
Răvăşit, ai pornirea să treci prin ziduri compacte,
acolo unde hotarele lumii tale se destramă.

Am făcut câţiva paşi în timp
şi nu te-ai îndoit vreodată de mine.
Parfumul răspândit de tine este condeiul
ce-ţi scrie firul vieţii. Împreună cu tine
mă joc şi respir încet, adânc,
un imens dor de tine, de mine, de noi.

Priveşte-ţi în oglindă gândurile,
fii mereu lumină, aşa cum ştii tu mai bine,
crede, simte, alegerile sunt ale noastre,
lumina vine din sufletul curat, la tine am găsit asta!
Îmi eşti dragă, tot mai dragă, numele meu
e scris în ceruri sau în cartea vieţii,
sunt înger când mă desenezi aşa, creionul e la tine.

Resurse nestăvilite coboară din zăgazurile cerului,
porţile-ţi sunt mereu deschise,
un zbor lin şi şăgalnic este prezentul din mâine sau ieri;
un mister îţi spuneam, misterul de azi e-un mâine sau un ieri.
Parcă te cunosc dintotdeauna, te-am pus
acolo undeva, nu ştiu unde, dar exişti.
Adevărul te răscoleşte, ai nevoie de timp şi de tine,
eternă fiinţă de lumină şi viaţă.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultim extaz

îmbrăţişez cu-ardoare florile, surorile
îmi fac ziua frumoasă şi plină de parfum
pentru fluturii suavi ele sunt comorile
fără de care viaţa ar fi nori de fum.

îmbrăţişez pământul ca pe-un prieten drag
el ne susţine viaţa cu energii supreme
e planeta iubirii şi poartă pur şirag
de munţi semeţi de râuri limpezi şi boeme.

îmbrăţişez oceanul cu valuri turcoaz
cu vaste resurse prielnice vieţii
se scaldă soarele în el se spală pe obraz
ascunde în corali consistenţa tristeţii.

îmbrăţişez iubirea într-un ultim extaz
se preling în versuri sudorile frunţii.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să îmbrăţişez un vis

M-am înecat într-un pumn de gânduri,
am făcut baie în foc,
mă spăl în vântul lin,
şi mă sting în umbră.
Pentru tine am să îmbrăţişez un vis,
am să m-adăpostesc în întuneric,
ca o firimitură scufundată într-un pahar cu apă.
Goală, fără ruşine, voi ieşi din pahar
şi fără nici o frică, voi merge pe jos.
Cu ochii unui copil, am să iau înapoi aerul
pe care l-am ţinut în mine
şi dacă în genunchi am căzut,
o să-mi aduc aminte de lacrimile mele,
ce le voi face să strălucească
la răsăritul soarelui.
Mi-ar plăcea să te îmbrăţişez,
dar, eşti atât de departe de mine,
soarta a vrut aşa,
ca numai eu să te pot visa,
dar va fi un secret între noi, nu-i aşa?
Mi-e teamă că soarta se simte geloasă pe tine,
şi eu nici măcar nu mă voi deranja...
să mă gândesc la tine.

poezie de Eugenia Calancea (29 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puncte cardinale

Noi suntem două puncte cardinale,
Unul e Nord şi celălalt e Sud,
Ce rătăcesc prin aurore boreale,
Se văd pe cer, dar nu se mai aud.

Suntem două corăbii fără de catarge,
Ce navighează în derivă pe ocean,
O briză tropicală frenetic le atrage,
Şi nu ştiu cum le tot desparte-un uragan,

Suntem ca două păsări veşnic călătoare
Ce traversează prin furtună mări adânci
Şi noaptea zboară printre stele căzătoare,
Iar ziua vântul le zdrobeşte între stânci.

Noi suntem două perle pe aceeaşi plajă,
Ce strălucesc dinspre apus spre răsărit,
Dar între noi s-a aşternut parcă o vrajă
Şi tot nisipul lumii ce ne-a despărţit.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire-ţi dau

În fiecare noapte şi dimineaţă
Cerul îşi deschide ochii mari
Fără să ştii eu îţi dau speranţă
Sunt viaţa ta, de mine nu sari

Treci prin mine fără să gândeşti
Par fără de sfârşit şi nu realizezi
Căci într-un timp tu nu mai eşti
Nu vrei să mă vezi şi mă întristezi

Te îmbrăţişez cu fiecare clipă
Iubire-ţi dau, tu nu mă alunga
Nu face omule din viaţă o risipă
Caci aţa vieţii mereu te va lega

Tu cauţi în mine eterna fericite
Trebuie să lupţi să mă-mbunezi
Dar viaţa are şi clipe de mâhnire
Iubirea, fericirea, să nu le vânezi

Treci prin mine mă simti in vene
Tu foloseste timpul ce a rămas
Timpul este casa noastră o vreme
Eu viaţa să mă iubesti iti dau răgaz

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul... e un har nepreţuit.
Omul... de cuvânt s-a folosit.
Aşa a învăţat... încet, încet
Să-l pună-n rimă de poet.

Cuvintul poate fi şi înţelept,
Şi poate aduce un strop de fericire.
Cuvântul... poate fi nedrept
Sau poate înfrunta orce urgie.

CUVÂNTUL... poate fi dulce sau poate fi amar...
Depinde cum îl întâlneşti în viaţă?
CUVÂNTUL... poate ţine duşmanul la hotar
Şi prin cuvânt îl poate frige-n faţă.

Tot prin cuvânt răzbim în astă viaţă
Omul îşi varsă oful chiar tot necazul său.
Tot prin cuvânt... o glumă-i schimbă faţa,
Şi tot cuvântul îi face să simtă părerile de rău.

Cuvântul... cel de tată, fără de interes,
Ne învaţă în viaţă cum a ne purta.
Putem tot prin cuvânt scăpa de stress
Şi putem... oricare rău uita.

Ştiţi noi... avem un har şi stăpânim pământul,
E pentru că doar omul a fost cel ales,
El poate prin cuvânt să stăpânească vântul
Şi-apoi... întregul univers.

Voi... nu lăsaţi cuvântul să se piardă,
Din când în când, vă rog să vă rugaţi.
Când prin cuvânt se spun doar vorbe de ocară
Vă rog frumos să nu le ascultaţi.

E minunat cuvântul spus în poezie,
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni la dat.
Tot prin cuvânt, noi câştigăm iubire
Şi vreau că să-l păstraţi cât mai curat.

Tot prin cuvânt, sau înfrăţit popoare,
Ce stăpânesc pământu-n lung şi-n lat.
Să dăruim cuvântul de onoare
Şi celor ce cuvântul l-au uitat.

Să preţuim cu adevărat cuvântul...
Să-l scriem pe o stea, îl vrem nemuritor.
Şi cei ce vor veni pe urmă
Să afle prin cuvânt, tot despre al lor popor.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, tot mai departe

Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.

Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.

Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.

Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.

În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate...

Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.

La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
- celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.

Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăieşte...

Nu pune la viaţă
Cuvântul povară,
Că viaţa-i o zi,
Trăieşte-o din plin
Din zori până-n seară.
Trăieşte alături de tot
Ce trăieşte
Şi umblă şi zboară
Şi cântă şi creşte.
Vezi firul de iarbă
Cum sparge pământul
Şi frunza de tei
Cum o leagănă vântul.
Ascultă izvorul
Cum curge în râu,
Iubirea de prunc...
Şi mirosul de grâu.
Te pierde prin ele
Şi mergi mai departe.
Nu pune la viaţă
Ideea de moarte.

Iubeşte pământul
Şi cerul şi marea.
Iubeşte cuvântul
C-ascunde uitarea.
Iubeşte şi-arată
Cât poţi să iubeşti...
Şi-mparte iubire
De vrei să primeşti.
Iubeşte şi ura,
Iubeşte-o de poţi
Şi-ascunde-o în tine
Că ură au toţi.

Iartă...
Acolo unde iertarea
E ruptă din tine...
Şi simte-i puterea-n suspine
Ce mor. În gânduri ce cresc
Pentru-aceeaşi iertare.
În tot ce se naşte
Trăieşte şi moare.
În zile ce trec
Şi nu te mai ceartă,
Trăieşte,
Iubeşte şi iartă.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis plutitor. Viaţa

Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună
deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele care
luminează cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi...

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zborul

mă apasă cuvântul şi timpul e rece
un joc de clipe în scorburi
ascult foşnetul timpului
printre frunzele vestejite ale sufletului
cuvântul a tăcut
se aşterne vecia peste gânduri prăfuite
fulgerul s-a ascuns în rana cerului
ca o lumină fugară
pe tălpi purtam văpăi în freamătul zilelor arse
felinarele atârnau strâmbe pe aleile lumii
căutam un fluviu să învăţ nemurirea
cu foc îngeresc
peste livezi de măslini înfloriţi
sub cerul descătuşat de gânduri
sunt mugure de ţărână
respir sălbatic, visând să renasc
ca o petală întinsă peste ţărmururi de suflet
acolo, în larg, lângă mare
căutând lumina vieţii în neguri străbune
sunt trup din sângele mării
lunecând în lumini
prin văluri de ceaţă
rătăcit în abisul cunoaşterii
iau cu mine raza de soare
în zbor etern peste ape

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fir de lumină

am învăţat şă îmbrăţişez cuvântul
când am zburat din palma Ta
în zbor de aripi peste zare
am învăţat să modelez cuvinte în lumina
primită într-o zi senină
născut din odiseea unui gând
crescut pe ţărmuri de mare
mângâiat de alge, scoici şi valuri adânci
la margine de timp, la capăt de veac
sunt candelabrul ce poartă lumina în cuvânt
prin văile sufletului în licăriri de zări aprinse
îngropasem seminţele lumii în cerul gândului
înfloresc acum maci roşii pe pajişti de dor
şi în întunericul cetăţii mă înţepam în spini
ce roşul era sângele ce curgea în pahare
în zori m-am ridicat
ţineam în palmă un trandafir deschis
despletit de taine îmbrăţişa surâzător universul
mă scurg pe treptele gândului
îmbrăcat în raze de lumină
sunt fir din mâna Ta zâmbind în soare

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de luni

Oraşul e limpede
cu gust de clor în amprente decadente,
peste el va cădea noaptea cu stelele faruri.

Prin cărţi e o agitaţie fără răspuns
pentru lumea clătinată din încheieturi,
ceasurile bat tot mai lent
sub ochii unui sfânt subţire ca o dungă.

Din cuvintele de ieri sar literele aprinse
într-un triunghi al Bermudelor.
Cuvântul tu evadează
între sunetele adunate la un loc
dezlegat de praful umbrei.

Continuă să cadă târziul peste noi dominator,
neterminat, într-un punct inevitabil de fix.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia e pe marginea patului

Inima mi s-a făcut praf
tot zbătându-se în clepsidra nopţii
visând că o altă femeie
mi-a îmbrăcat rochia,
iar tu îi căutai formele prin ea
fără să simţi că acel trup era străin
şi mâinile ei te prindeau ca într-o capcană
din care nu te zbăteai să scapi,
ci dimpotrivă sperai să te afunzi
ca într-un somn de iarnă lungă.

Numai dorinţa din mine
a deschis o uşă
prin care m-am strecurat,
agăţându-te cu unghiile de coapse,
mi-ai zis, iubito, nici moartea nu poate
să îmi ia mirosul tău inconfundabil
forma sânilor tăi, ca nişte aripi de înger,
îmi pare una dintre cărări ce duc spre rai,
iar rochia ta, la marginea patului,
îmi face cu ochiul...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să mergi pe urme şterse

Nu mai e nimic de făcut situaţiei,
timpul trece şi nu se leagă de prezent,
mândria abia se ridică din genunchi
pe când seva înverzeşe în muguri.

Cum să mergi pe urme şterse
cu paşii prinzând creasta munţilor
pe cărări înzăpezite de somn
spre lăcaşul unui suflet stingher
ce a învăţat să respire aerul
din ceaţa de pe vârful brazilor falnici.

Asculti foşnetul sălbatic al pădurilor,
noaptea alunecă în văile abrupte
odată cu întunericul destrămat
şi pune în loc lumina dimineţii reci.

Privirea o pierd în plasa verde a dimineţii,
cum arde magneziul din clipele vieţii
cu albe sclipiri orbitoare.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind infinitul din ochii tăi

Cu prima picătură de lumină,
de culoarea mierii, ciclul a început,
îngerii ne veghează visul,
o înviere a două iubiri, una diurnă
şi una nocturnă, ispita lăstarului
fermecat de aroma de neuitat
a celor patru elemente,
şi bucuria cunoaşterii din fiecare
- foc şi briză, rouă şi pământ iubitor -.
Flori dornice să urce această fuziune
dansează, acum, cu salba de stele,
cu luna vibrantă
şi comete sfârâind trecutul,
cu galaxii întregi de foc
şi cerurile îngerilor luminoşi în zbor.
- Sunt mereu copleşit
de un fior sfânt când mă atingi
cu vibraţiile tale,
te sărut, acum, aici, în eternitate!
Martoră, luna
ne va binecuvânta sărutul,
aşezându-i cântecul
şi liniştea serii în inimile noastre.
- Privind infinitul din ochii tăi,
în cea de-a opta zi, totul dispare
- trecut, prezent sau viitor -,
îţi simt atingerea şi naşterea,
tu, fiică a cerului, locul tău
este chiar în adâncul meu,
adagio profund
din sunetele celor o mie de viori.
În adâncurile tale
m-am regăsit mereu,
o revelaţie a vieţii, să fii
şi să ştii că se manifestă liber!
Viaţa-i pustiul renăscut
la o fascinantă fereastră deschisă
spre descoperirea iubirii!
Punţi peste punţi
şi poduri peste universuri,
un curcubeu răsare
şi altul apare, dincolo,
în celelalte dimensiuni,
izvorul ce ţâşneşte în viaţa veşnică.

poezie de Irina Lucia Mihalca (9 ianuarie 2017)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai mergi, din nou, la colindat

Un telefon inteligent
Se poate lua cu-abonament,
Dar dacă vrei un om dotat,
Mai mergi, din nou, la colindat

Prin toate cele patru zări,
Pe neumblatele cărări,
Prin cărţile din librării,
Ce-s scrise de cei morţi sau vii.

Mai mergi, din nou, la colindat
Şi lasă-n urmă viaţa ta
În care te-ai preocupat
Doar de un rid ce se-adâncea

Şi tot îl corectai din soft,
Satisfacându-ţi moft cu moft,
Fără să vezi esenţialul;
Pierdut-ai timpul cu banalul...

Iar sufletul, mereu stingher,
Plângea într-un umbros ungher,
Pierdut-ai viaţa, timpul tău,
Şi te-ai prelins încet în hău.

Mai mergi, din nou, la colindat
Şi crede-n visul tău frumos,
Şi dacă omul a plecat,
Să ştii că liber e Christos.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!