În sfârşit dă Dumnezeu şi musculiţa ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbârnâind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale cărei colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintru-ntâi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rândului: "Slavă ţie". Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe-un das căl, căruia îi rămăsese pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungând-o.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Musculiţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Mărinimie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cămaşă de înger

Numai cântecul risipit din corzile subţiri
mă lasă cu gândul înserat de plăcerea nopţii,
pierde urmele de singurătate departe de trup,
sufletul şlefuit de credinţă se urcă la cer.

Mâinile aruncă din mine tot ce-i neviu din viu
şi capătă culoarea amprentelor de inimă
împletind conturul cu fire lucioase de argint
ca pe o cămaşă de înger rămas de veghe.

O lamă de cuţit cât o fantă-n metaforă
pune şoaptele-n sunete abia percepute
până prinde coajă şi visul ce se pierde
pe urmele mântuirii din rugăciunea spusă.

Cred
că mâine se vor aşterne cuvintele-n miez
şi vor germina în faguri cu miere
sporind cântecul privighetorii-n apele dimineii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe crenel

Nori negri se adună peste cer,
se lasă grei pe ziduri la cetate,
din salba gândurilor mele pier
speranţele din amintiri trădate.
Dar caut încă visul dispărut
prin neiertări întinse ca o pată
pe dorurile-ntoarse din trecut
pe-o aripă de toamnă-ntârziată.

Doar urme de visare au rămas,
pe clipele de neuitare vie,
bătute în pendulul de la ceas
la margine de tristă veşnicie,
când pasul se aude pe crenel
la ora fixă-a gărzilor schimbate
şi-a armelor depuse în rastel
pe rafturile-n şir, numerotate,
la orele când timpul monoton
mai cerne încă clipe cadenţate
peste oftatul bietului planton
rămas să te salute din cetate.

De pe crenel deasupra te zăresc,
când norii se destramă dintr-odată,
iar chipul tău, c-un zâmbet nefiresc,
sub curcubeul frânt mi se arată.
O, vis nebun! – este un simplu nor
uitat pe cer, la margini de furtună,
sau doar năluca ruptă dintr-un dor
pierdut cândva pe razele de lună.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bătrân

Aplecat peste omătul troienit, pe ulicioară,
Trece lin, cu mersul moale, un bătrân cu-a lui povară.
Ţine strâns de ţolul aspru - cu vreo două legături
Făcut sac – să poată duce, din pădure, uscături.

Pe căciula-i învechită cad zăpezile de-o viaţă,
Haina roasă adunată-i cu-un cordon de zdrenţe-n faţă,
Bumbii au căzut, dar baba n-a mai fost aici, să-i coase.
Sub pufoaică stă ascunsă numai o mână de oase!

Mâinile-s înfăşurate doar în cârpe din ştergare,
Iar din cizmele de gumă ies obielele murdare,
Rupt în coate şi-n genunchii îndoiţi, străbate locul,
El cu ochii minţii vede cum îi arde-n vatră focul.

Pojghiţa sub paşi trosneşte, iar omătul cerne, cerne,
Pe cărarea cea îngustă tot mai aprig se aşterne.
Îngheţat, urmează drumul care duce spre bordeiul
Unde nu mai este pâine şi s-a terminat uleiul,

Dar visează la căldură, trupul rece să-i alinte,
Undeva, prin pod uitată, o găsi el nişte linte.
Şi mălai de-o mămăligă de-o mai fi, încă nu ştie.
Visând cum aprinde focul, îl cuprinde-o bucurie

Şi mai cu nădejde calcă, uşor pasul îl grăbeşte,
Dar prin viforul năpraznic o lumină îl orbeşte,
Iar doi domni, în uniforme, cer ceva ce nu-nţelege,
Cer anume documente şi-i vorbesc despre o lege,

Spun să lase legătura de pe umeri, jos, îndată!
Şi un anumit articol dintr-o carte îi arată.
El nedumerit ascultă şi priveşte cu mirare,
Pune crengile-n zăpadă, nu pricepe legea care

Poate pune stăpânire peste focul din bordeie,
Ca şi cum s-ar putea pune lacăte, pe o scânteie!
Apoi lasă-n drum tot visul cel frumos, cu crengi uscate
Şi se pierde-ncet, de parcă, veşnicia o străbate.

Se rostogolesc, amare, două lacrimi, pe sub barbă
Şi pe Dumnezeu îl roagă să îl ducă lângă babă,
De-o fi cald sau o fi rece, cum o fi, nici el nu ştie,
Doar oftează şi se duce prin zăpada argintie...

poezie de Emilia Amariei din Datori cu o ţară (18 decembrie 2015)
Adăugat de Emilia Amariei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miere la masă

Te umple esenţa delicată-a unor flori
care nu mai sunt, devenind
un pârâu subţire ca un fir de păr, pe care tu îl urmezi,
curgând din vasul cu miere peste masă

şi dincolo de uşă şi peste câmp,
şi care-între timp se îngroaşă,

se adânceşte şi devine mai întins, mărginit
de ramurile pinilor şi de pietrele umede,
de urmele lăsate de râşi şi de urşi, până când,

adânc în pădure, tu
clatini coroanele şi rupi coaja unor arbori,

pluteşti în el şi absorbi stropi de pe frunze,
bucăţele de copaci, albine strivite - - - o aromă
alcătuită din toate care s-au pierdut,
în care toate care s-au pierdut se regăsesc.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

JUMĂTATEA DE CER

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors.

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim puţin

Trăim puţin, se scurge lunga vreme
Pe lângă noi, prin noi şi peste noi,
În rădăcini ne ducem şi-n poeme
Şi parcă ieri am fost abia altoi.
Trăim puţin. Şi nu vedem salcâmii
Cum viscolesc cu floare din înalt
Şi parcă ieri compătimeam bătrânii
Că merg încet. Iar mâine înspre înalt
Tărâm vom trece. Clipele aceste
Se istovesc în timpul nesfârşit,
Devin cu fiecare zi poveste.
Devin, abia născute, infinit.
Trăim puţin. Şi doar de noi depinde
Nu că trăim, ci numai cum trăim.
Când vreme peste nou un giulgi întinde,
Când tot murim, depinde cum murim.
Trăim puţin şi nu avem ce face
Şi zbuciumul e fără de folos.
Dar până ce vom reintra în pace –
Deşi puţin, hai să trăim frumos!

poezie de Radu Zaharescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.

finalul de la Povestea unui gât de sticlă de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un divorţ metafizic (extras, "Cu plugul la arat peste oasele morţilor")

Stăteam acolo-n frig, în camera jilavă, în vacuumul îngheţat stăpân
acelei ore fade, cenuşii, din noapte; şi mi-a trecut prin minte că chestia
aia care părăseşte trupul absoarbe o parte din lume şi,
indiferent cât de bună sau de rea, cât de vinovată sau de inocentă
a fost, lasă în urmă un gol mare.

M-am uitat afară pe fereastră. Se crăpa de ziuă şi fulgi lenevoşi
Începeau încet-încet să umple neantul. Cădeau fără grabă,
împletindu-şi drumul prin aer, rotindu-se în jurul axei ca nişte pene.

De-acum Picior Mare nu mai era, aşa că era greu să fi simţit vreun
fel de milă sau de resentiment pentru el.
Tot ce mai rămăsese era trupul lui, fără viaţă, îmbrăcat într-un costum.
Arăta calm şi împăcat, ca şi cum spiritul era mulţumit că în sfârşit
se despărţise de materie, iar materia era mulţumită că se despărţise de spirit.
În acest scurt interval de timp avusese loc un divorţ metafizic. Sfârşitul.

poezie de Olga Tokarczuk, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gabe: Ce s-a întâmplat cu ei după luna de miere? S-a intensificat pasiunea sau obişnuinţa i-a determinat să-şi caute alţi parteneri? Au fost noţiunile de "ca-n poveşti" şi cea de orgasm simultan doar nişte mituri? Singura dată când Rifkin şi soţia lui au avut parte de asta a fost când li s-a încheiat divorţul. Poate că, în cele din urmă, ideea e să nu te aştepţi la prea mult de la viaţă.

replică din filmul artistic Soţi şi soţii, scenariu de Woody Allen (14 septembrie 1992)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slavă, slavă, slavă Ţie!

Slavă, slavă, slavă Ţie
Bun şi blând şi sfânt Păstor
Care-aduci cu bucurie
Mântuirea tuturor.
Slavă Ţie ce din jalea
Morţii ne-ai eliberat
Şi ne duci la cer pe calea
Unui unic har curat.

Slavă Ţie care-o turmă
Nesfârşită-Ţi pregăteşti,
Ca mărirea cea din urmă
Peste ea să străluceşti.

Slavă Ţie-n fericirea
Unui veşnic viitor
Când pe toată nesfârşirea
Va fi-o turmă şi-un Păstor!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!