În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de paie...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat in aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit in jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nicio vietate. I se păru că in lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăvcrile se aştern cu spuză de hori, e a lui, a lui singur.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o săritură motanul a fost cu laba deasupra lui. Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: "Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!" Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul. Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebedele sălbatice de la Coole

Copacii împlinesc splendoarea toamnei,
Potecile pădurii s-au golit;
În amurgul de octombrie în lac
Se-oglindeşte un cer încremenit;
Pe întinsul apei, printre pietre,
Plutesc cincizeci plus nouă lebede.

Au trecut nouăsprezece toamne
De când le-am zărit întâia oară;
Abia le numărasem, când brusc,
Într-un singur val, le-am văzut cum coboară
Prin aer cu-alura navelor în drum de capă
Şi-n sparte cercuri aterizează-n apă.

Am urmărit un timp aceste frumoase păsări
Şi-acum am inima-întristată.
Nimic nu mai e cum a fost când ascultam
Pe mal, în amurgul de-altădată,
Ritmul de inimă-ale aripilor vibrând sonor –
Când călcam prin iarbă cu pas sprinten şi uşor.

De neînvins, iubit lângă iubită,
Lopătează în răcoarea apelor albastre;
Mereu aceleaşi, împreună pe apă sau în zbor,
Ele nu cunosc bătrâneţea inimii sihastre.
Oriunde s-ar afla, în aer sau pe ape,
Iubirea şi lupta le vor găsi aproape.

Acum plutesc pe apa liniştită
Misterioase şi fermecătoare ;
Spre ce fluviu sau lac se vor grăbi-ntr-o zi,
Încântând alte priviri, în alba lor planare?
Se va-întâmpla oare-n aceeaşi oră când, cu mirare,
Voi descoperi că stolul a zburat spre altă zare?

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scuturându-şi aripile, vulturul făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, in ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi ii dădu drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să se ridice. Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus. Şi aşa a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, eu... albastru

N-aş fi crezut, de mi-ai fi spus să fie
atâta potrivire, dar am simţit apoi
acelaşi gând, aceeaşi frază vibrând
prin jur, lumina mă inundă,
eu ochii mi-i acopăr să pot să văd
abisurile adânci şi' ntunecate
din propria-mi fiinţă, în preajma unei sălcii
îmi plâng acut durerea, cu ţine

în mine...

stârnesti furtuni ce vin
să cureţe cu forţă,
şi cu lacrimi
şi apoi şuvoaie tulburi se năpustesc în hău...

şi cad...

şi tu mă prinzi, chiar înainte
să mă izbesc de caldarâm
iar eu în vis cu forţă,
cu mâinile de gât te strâng
că nu ai cum în doar o oră
să mă' nveţi mersul, tangoul şi iubirea

pe-o muzică de un albastru tu...
albastru eu... o mare de senzaţii
în care mă înec la acea oră,
şi chiar şi mai apoi,
mereu gândul meu pleacă...
dar, un copil nătâng mă trage cu un ţipăt
rapid, la suprafaţă
ca să mai uit... tăcerea
mă apasă, singură zbor şi uşor
ating plăcerea unui dor
ce ţese' n suflet celulă cu celulă...
iubirea aceea născută ca să moară
cadavrele ce s-au trezit parcă la viaţă
şi-au învăţat apoi să umble
prin mlaştini şi noroaie
în încăperea din joi de dimineaţă...
de unde am plecat prea des nervoasă şi plângând
dar ştiu că ţi-am lăsat schiţat
un TU, zâmbind în fiecare joi,
tot dimineaţă
văzut de toţi acei ce vin şi mai apoi...
se întorc ca mine rând pe rând...

în a lor viaţă.

poezie de Ada Nica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-ntorc plângând

Dispar regretele pe rând,
se prăbuşesc în valuri,
iubitele se-ntorc dansând
ascunse printre şaluri.

În pragul serii le zăresc
venind din ţări străine,
chiar mi pare nefiresc
că se întorc la mine.

Dar ele nu pricep nimic,
mă cred ca înainte,
în braţe-mi cer să le ridic,
dorind să mă alinte.

Apoi, cu glasul lor frivol,
m-aduc tot mai aproape,
să-mi dăruiască trupul gol,
în şaluri să mă-ngroape.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Seara-nvăluie cu aripa-i
Culmile din vârf de munte,
Cetinile-n taină-ndreaptă
Înspre ceruri a lor frunte.

Şi prin ceaţa înserării,
Lumânări de ceară verde
Ele par, şi-n altă lume,
Facla ştearsă li se pierde.

În curând, pe bolta largă,
Ele-aprind sclipiri de stele;
Luna--candelă de veghe--
Lunecă pe lângă ele.

Iar prin aer, liliecii,
Ca năluci, se pierd în fugă;
Coruri de batraciene
Nalţă-n ceruri a lor rugă.

Dorul se deşteaptă-n umbră,
La izvor de-argint îşi spală
Faţa lui trandafirie.
Toţi se culcă, el se scoală.

poezie clasică de Nicolae Martinescu (1927)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutare

Aş vrea să m-adorm,
în picuri de somn,
să văd strălucirea stelelor,
într-un decor minunat,
de neuitat.
Să plutesc unduios,
pe covorul stelar,
să caut steaua mea,
cine ştie...
poate o voi afla!
Prin zarea dantelată,
să zbor, să mă strecor
printre pajişti, şi dealuri,
şi ape, vântul să-l simt
dansându-mi prin păr
şi sărutul soarelui
tandru, mângâietor,
iar focul ce arde în mine,
cum se stinge uşor.
Să-mi încarc sufletul
cu bucurie şi speranţă,
să mă trezesc liberă,
fără alt gând, să zbor
ca pasărea cerului,
căutând steaua ce
va veghea, de-acum,
la viaţa mea!

poezie de Luci Ţunea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul

Cerul scăpase sus,
Dincolo de cer,
Mai flutura doar un capăt de nor
Care venea până la noi,
Atingea pervazul.

Comunicarea noastră e mai mult prin aer,
Gesturi începute,
Gânduri rostite jumătate în vorbe,
Jumătate în fapte.
Pun mâna streaşină la ochiul tău
Şi-l privesc atent.
Aşa cum ţăranca se uită la un ou,
În zarea uşii
Dacă are bănuţ
Şi e bun de aşezat cu grijă sub cloşcă.

Mă uit în bănuţul pupilei tale
Şi mă găsesc acolo pus sub cloşcă.
Prind aripi şi zbor în vid,
După cerul care s-a tras în sus,
Dincolo de sine.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea ţopăia

bezmetică prin curţile şi
casele oamenilor, iar aceştia
nu ştiau dacă trebuie
să fugă sau
să rămână
locului. cei mai
mulţi au rămas
pe loc.

au tras sticla cu ţuică, tare,
de prună, şi-au adunat
copiii şi se ascunseseră
prin pivniţe. femeile
ieşeau. ele nu
se tem. ele
nu mor.

moartea ţopăia prin curţile
şi casele oamenilor.
pe unii a pus
mâna.

bărbaţii s-au luat cu ţuica şi
au uitat de moarte.
şi moartea a uitat
de ei.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe creasta unui deal se vedea o vale minunată, străbătută de un râu de culoare maronie. De o parte şi de alta, pajişti verzi. Pe la jumătatea cursului se putea vedea o cascadă impresionantă – o stâncă înaltă, din vârful căreia râul curgea învolburat, într-o perdea solidă, pentru ca apoi să se prăbuşească zgomotos într-un vârtej clocotit de spumă.

Roald Dahl în Charlie şi fabrica de ciocolată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

Covoraşe înflorate se-aştern pe câmpul odihnit
Păsările călătoare de prin zări au poposit
Iar prin lunci avem concerte, de cu zori şi până-n seară
Cum să stai acum în casă când e-aşa frumos afară!

Pădurea iarăşi înverzeşte, e moment pentru trezire
După iarna friguroasă, ce-a ţinut-o în amorţire
Şi de-a fost puţin rărită pentru prea multe nevoi
Ea renaşte cu putere, se reface pentru noi!

Apar cârduri de mioare, pe păşune, lângă sat
Mieluşeii le-nsoţesc cu mult chef pentru zburdat
Şi pe câmpul însămânţat, berzele aterizează
Obosite de la drum, loc de cuib investighează!

Sălciile din zăvoi, se împodobesc de zor
Mâţişorii cei pufoşi luând faţa frunzelor
În livada de pe deal, pomii înfloresc pe rând
Doamne, ce minunăţii, ne-ai lăsat Tu pe pământ!

poezie de Ionel Popa (24 aprilie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Sub arzătoarea creastă,
a timpului de dor,
Aliniate, stau
milioane de secunde;
Pe de-asupra lor,
eu tare-aş vrea să zbor,
Căci mă simt prea mic
în faţa-aceastui munte.

Căţărat, deja,
pe vârful unei ore,
Zilele, privesc,
ce ard atât de crunt
Şi în urma mea,
minutele minore,
Ce cu-atâta greu,
prin dor, le-am străbătut;

Apoi cobor uşor,
trecând prin amintiri
Şi-nviorat mă simt
de tainica-mi poveste,
Ce a-nceput demult
prin dulciile priviri,
Şi iarăşi urc, pieptiş,
învăpăiate creste.

Prezentul, parcă, este,
tot mai ascendant;
Viitorul şi trecutul
s-au învelit în ceaţă;
Deasupra mea, apasă,
un nor incandescent,
Dar, prin credinţă, urc
spre zarea cea albastră;

Şi tot urcând, cu greu,
pe culmile de dor,
Am coborât, de-odată,
pe gândul revederii;
Mai sprinten e acum,
al meu, trudit, picior,
Mai aproape sunt
şi braţele chemării.

Urcând pe povârnişul
ultimilor zile,
Simt o adiere
de dincolo de timp,
Ce smulge, din septembrie,
ultimele file
Şi mă-nvăluieşte
cu al iubirii nimb.

Pe arzătoarea creastă,
a timpului, de dor,
Sub care, crunt, au ars
milioane de secunde,
Dragostea, acum,
mi-a dat aripi să zbor
Şi iată-mă, trecut,
dincolo de munte!

poezie de Sergiu Mănuş (septembrie 2005)
Adăugat de Sergiu Mănuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp

ne-am făcut din trupuri case în care să ne ascundem
ne-am făcut din suflete izvoare de smoală

ne-am încheiat cămăşile cu flori în dreptul inimilor
am respirat
am respirat
am respirat

în timpul acesta alţi oameni mor

ne-am făcut din ciment casele
şi acum stăm în ele ca în nişte corturi de gheaţă

respirăm frica precum un aer murdar

când vom fi arşi şi împrăştiaţi în ocean
acolo nimeni nu ne va mai cauta
timpul va dispărea
dar vom continua
sa respirăm
sa respirăm

fluturi albi vor zbura deasupra apei cu aripile lor transparente
prin ele o să ne mai atingem degetele
prin ele ca prin nişte geamuri de sticlă o să ştim că mai suntem aproape.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de toamnă

Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se deslipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!
Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să zugrăveşti o pasăre

Întâi să zugrăveşti o colivie
cu uşiţa deschisă
să zugrăveşti apoi ceva drăguţ
ceva simplu
ceva frumos
ceva de folos
păsării

Să pui apoi pânza pe-un copac
într-o grădină
într-un crâng
într-o pădure
după copac să te ascunzi
făr o vorbă să scoţi
făr să te mişti...

Vine-ndată pasărea uneori
dar pot trece ani şi ani
pân-ar voi să vie

Nu te lăsa
s-aştepţi ani în şir de-i nevoie
a păsării amânare ori grabă
n-au cu izbânda pânzei treabă

Când pasărea vine
de vine
mut în tăcere să rămâi
pasărea să intre-n colivie s-aştepţi
şi de a intrat
cu periuţa uşor închide uşiţa
apoi
zăbrelele rând pe rând să ştergi
cu grijă să n-atingi nicio pană a
păsării
apoi copacul să zugrăveşti
şi-un ram mai arătos să-i alegi
păsării
să zugrăveşti frunzişul verde şi-a vântului răcoare
pulberea soarelui
şi foşnetul gângăniilor ierbii în arşiţa verii
şi apoi s-aştepţi să vrea să cânte pasărea

De pasărea nu cântă
semn rău s-arată a fi
de cântă semn bun se dovedeşte
semn că te poţi iscăli
încetişor atuncea smulge
o pană din a păsării penet anume
şi pe un colţ al pânzei îţi scrie al tău nume.

poezie celebră de Jacques Prevert, traducere de Vlad Chirinciuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai rămân resturi în staţia orbitală când este ea construită şi acestea ies la suprafaţă şi plutesc în aer. Este şi praf, iar pentru a face curat aveam un aspirator în formă de rachetă. Ce făceam câteodată? Ne suiam pe aspirator ca baba-cloanţa pe mătură, dădeam drumul la motor şi zburam prin aer.

citat din Dumitru Prunariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!