La o margine de drum înflori şi trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa aceea de primăvară. Şi-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împraştia îndata peste întregul câmpiei; fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevaratei stăpâne, pe când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară pe pământ.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Trandafirul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghiocelul - clopoţel

Vremea s-a încălzit afară.
Ca oricare prichindel
aştept şi eu să răsară,
ghiocelul-clopoţel.
De sub stratul de zăpadă
frunzele încep să apară.
Între ele, o floare albă,
gingaşă pălărioară.
Floarea, ca un clopoţel,
trimite veste în ţară
că nu mai e iarnă de fel.
De-acuma e primăvară.
Copacii vor înfrunzi,
florile vor înflori,
Cucul va cânta în luncă,
copiii vor alerga,
cu fluturii se vor juca.
Oameni vor ieşi la muncă,
Şi, pentru-a nu ştiu câta oară,
va fi iarăşi primăvară.

poezie de Dumitru Delcă (20 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimţită pâna atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar daca aveau câte ceva în mână, aruncau să ţină floarea mai bine. În locul ei răsărea îndata alt bobocel şi, cât ai clipi, se desfacea. Si alţi drumeţi treceau, şi nu era unul să nu rupă câte o floare.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Trandafirul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada florii de colţ

Printre stânci se născu în noaptea aceea
Floarea cu spini argintii şi pufoşi.
Părea că respiră, întreagă, ideea
De a fi o regină cu mii de supuşi.

Ziua era desfătare privirii,
Dar mulţi îşi doreau să o smulgă din sol.
Noaptea... visa că-i sortită pierii
Şi, tristă, plângea până în zori.

Veneau de departe hulpavi s-o admire,
Cu bocanci mirosind a halva de ţărână,
Scânteie de furt le lucea în privire,
Dar rămâneau sub pământ rădăcină.

Niciunul nu fu sortit să culeagă
Dintre stânci cântecul florii de colţ,
Iar ea suspina, voind să-nţeleagă
Vuietul vieţii, semnul de sorţ.

Dar, într-o zi, apăru dintre nori,
Răpăind ca o ploaie în lumina cerată,
Roua cernită din lacrimi de flori
Într-un frumos prinţ întruchipată...

El admiră şi plânse în versuri
Frumuseţea tăcută a florii de stâncă...
De atunci floarea tot aşteaptă demersuri
Să fie numită una-ntre flori încă.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada florii de colţ

Printre stânci se născu în noaptea aceea
Floarea cu spini argintii şi pufoşi.
Părea că respiră, întreagă, ideea
De a fi o regină cu mii de supuşi.

Ziua era desfătare privirii,
Dar mulţi îşi doreau să o smulgă din sol.
Noaptea... visa că-i sortită pierii
Şi, tristă, plângea până în zori.

Veneau de departe hulpavi s-o admire,
Cu bocanci mirosind a halva de ţărână,
Scânteie de furt le lucea în privire,
Dar rămâneau sub pământ rădăcină.

Niciunul nu fu sortit să culeagă
Dintre stânci cântecul florii de colţ,
Iar ea suspina, voind să-nţeleagă
Vuietul vieţii, semnul de sorţ.

Dar, într-o zi, apăru dintre nori,
Răpăind ca o ploaie în lumina cerată,
Roua cernită din lacrimi de flori
Într-un frumos prinţ întruchipată...

El admiră şi plânse în versuri
Frumuseţea tăcută a florii de stâncă...
De atunci floarea tot aşteaptă demersuri
Să fie numită una-ntre flori încă.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Socul

La margine de drum stă socul înflorit,
cu sfintele-i corole-ntoarse către soare,
rămân în faţa lui privind înmărmurit
tăcerea adunată-n tainica-i splendoare.

Parcă-aş privi, uimit, în ochi unui zeu,
venit acum, la început de primăvară,
din spectrul nemurit al unui curcubeu
întins pe-o margine de cer întâia oară.

Divine armonii în inimă îmi lasă,
iar în văzduh răsună ode de-nviere,
pe când apusul, sub cortina-i trasă,
adună razele desprinse din tăcere.

Se lasă înserarea-n marginea de drum,
pe boltă se aprind celeste felinare,
tu ştii că am veni din depărtări acum
să regăsim, din nou, dorita împăcare.

Din bolta înstelată vom vedea curgând
miraje din trecut, prin amintiri uitate,
iar licurici-n iarbă vor cânta arzând,
când vei privi spre cer din locul cu păcate.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să-mi fie numai primăvară,
Aşa cum ne-am îndrăgostit întâia oară;
Mulţi fluturi coloraţi roiau prin preajma noastră,
Iar eu, de-atunci, mă simt ca pasărea măiastră...!

catren de Elena Mândru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire albă

Atunci când te rugam să ningi,
Săruturile tale să mă-ngroape,
Ai început, de drag, să plângi...,
Cu lacrimi de iubire, de sub pleoape.

Când îţi ceream să ningi săruturi,
Să mă acoperi cu un strat curat,
Din lacrimile tale ţâşneau fluturi,
Emoţii de bărbat adevărat!

Şi dac-afară este primăvară
Şi primprejur mustesc noi începuturi,
Noi parcă am iubi întâia oară,
Şi vreau să ningi spre mine cu săruturi!

Şi ca iubirea ta să nu mă frigă,
Să nu mă ardă cu căldura ei dogoritoare,
Doresc săruturi care să mă ningă,
Dar se topesc pe pielea-mi arzătoare.

Iubirea mea e pentru tine, nouă,
Am înţeles din felu-n care plângi,
Iar toamna-n care trebuia să plouă
Ai transformat-o-n sărutări şi... ningi!

Să ningi mai tare, să mă răcoreşti,
Să ningi săruturi care să mă-ngroape,
Să ningi mereu, să ningi, să nu te-opreşti,
Să simt răcoarea buzelor, aproape!

Nu-mi pasă cine o să vadă
Când buzele pe corp le treci,
Fulgi se topesc, căci eu sunt caldă
Iar tu săruţi, ningând, pe veci...

Săruturile tale s-au prelins
Năvalnice, nebune, în cascadă!
Aşa cum mi-am dorit a nins,
Iubire albă, pură, de zăpadă!

Ai nins aşa, cu sărutări nebune,
Şi m-am pierdut în alba-ţi reverie!
Ce simt? Aş vrea să pot a spune!
Este ceva, aşa..., precum o poezie...

poezie de Florentina Mitrică (25 noiembrie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire albă

Atunci când te rugam să ningi,
Săruturile tale să mă-ngroape,
Ai început, de drag, să plângi...
Cu lacrimi de iubire de sub pleoape.

Când îţi ceream să ningi săruturi,
Să mă acoperi cu un strat curat,
Din lacrimile tale ieşeau fluturi,
Emoţii de bărbat adevărat!

Şi dac-afară este primăvară
Şi primprejur mustesc noi începuturi,
Noi parcă am iubi întâia oară,
Şi vreau să ningi spre mine cu săruturi!

Şi ca iubirea ta să nu mă frigă,
Să nu mă ardă cu căldura ei dogoritoare,
Doresc săruturi care să mă ningă,
Dar se topesc pe pielea-mi arzătoare.

Iubirea mea e pentru tine, nouă,
Am înţeles din felu-n care plângi,
Iar toamna-n care trebuia să plouă
Ai transformat-o-n sărutări şi... ningi!

Să ningi mai tare, să mă răcoreşti,
Să ningi săruturi care să mă-ngroape,
Să ningi mereu, să ningi, să nu te-opreşti,
Să simt răcoarea buzelor, aproape!

Nu-mi pasă cine o să vadă
Când buzele pe corp le treci,
Fulgi se topesc, căci eu sunt caldă
Iar tu săruţi, ningând, pe veci...

Săruturile tale s-au prelins
Năvalnice, nebune, în cascadă!
Aşa cum mi-am dorit a nins,
Cu o iubire albă, pură, de zăpadă!

Ai nins aşa, cu sărutări nebune,
Şi m-am pierdut în alba-ţi reverie!
Ce simt? Aş vrea să pot a spune!
Este ceva, aşa..., precum o poezie...

poezie de Florentina Mitrică (25 noiembrie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasmă de picuri de ploaie pe un pământ proaspăt cosit

Atât de frumos
vara
se împleteşte
cu mersul pe jos pe la umbră
când soarele-ţi zâmbeşte cu căldură
şi te
îmbracă într-o haină de raze
iar vântul
îţi mângâie fruntea cu aripile lui din zbor

cresc hribele
aşa de aromaţi căpşunii de câmp te-mbie să-i culegi
cireşele
te cheamă aproape pe nume
să le savurezi mireasma atât de gingaşă
iar dudele
îţi fac cu ochiul din duzii încărcaţi cu
miresmele lor

ploaia
îţi numără paşii sub picurii ei
în special la ţară pe un pământ proaspăt cosit
pe Poduri printre pruni
la Bogata
când pământul reavăn atât de gingaş îţi surâde
dezbrăcat de iarba care e stivuită în brazde
în mireasma aceea atît de fină cu
picuri de ploaie
cu adieri de vânt
cu mirosul acela de iarbă proaspăt cosită
în mijlocul naturii create de Dumnezeu pentru om

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 iulie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florie

Se-ncarcă aerul de timpuri panselate
Săpate-n început de treze-n aburi, glii
Sub plapuma topită în reavăn de florii,
Buchete... parfumând priviri amorezate.

Se umple sunet spart de movii, toporaşii,
-Viorile strunate în palme de copii
Cu alte flori de câmp- petale de florii
Înveselind morminte şi celebrând urmaşii.

Se strigă flori pe străzi, prin văruite case,
De-un mistic acanonic, de dragostele vii
Se cheamă-n delicate apelurii de florii
O dată-n calendar şi multe... şi amoroase.

Străbate iar mirosul de spuma de dantelă
Spălată şi scrobită de pururea-mi mamare
Când se-mbrăca-n ajun de Paşte; era floare,
Căci Floarea o chema, lu' Cucu, glas de mierlă...

... Ce îmi cânta legende doinite, a lui Jianu,
Când îşi găsea din timp, că doar muncea, zglobie;
Nici vârstă nu avea, cu spate adus, florie,
Veşnică gazdă, vraci, ce da în cărţi tot anu'.

Din ea am deprins laic de sfinte sărbători,
Se primenind curată duminici azurii
În negru, cu tiv alb, brodat şi ii florii...
Şi-mi bântuie şi acum mirosul ei de flori......

Mă-nchin, genunchi zdreliţi, la nume de fiori.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele plutesc!

Primăvara, copacii se înverzesc,
Crengile prind viaţă, înmuguresc.
Mai apoi mugurii crengilor înfloresc,
Frunzele sunt ascunse, zâmbesc!

Vara,
Copacii de la soare se încălzesc,
Poamele se dezvoltă mult şi cresc.
Crengile sunt acoperite şi umbresc,
Frunzele aşteaptă toamna, gândesc!

Toamna,
Cad frunzele şi se veştejesc,
Copacii rămân şi-n bătrânesc.
Crengile lor nu mai strălucesc,
Rămân şi ele goale, aşa e firesc!

Iarna,
Copacii cu o plapumă albă se învelesc,
Crengile sunt pline de nea, se îndoiesc.
Frunzele au dispărut, dar se mai găsesc,
Au zburat în toamnă, şi încă plutesc...!

poezie de Ovidiu Kerekes (1 noiembrie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa s-a ridicat şi a pornit iar la drum. Vai, picioruşele ei erau obosite şi zgâriate! De jur împrejur era urât şi frig. Crengile pletoase ale sălciilor erau galbene şi frunzele cădeau smulse de vânt şi numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Şi când Gretchen a încercat să mănânce din ele, i-au făcut gura pungă de acre ce erau. Trist şi urât era în lumea largă!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floare de cireş

Floare albă de cireş
Floarea primăveri calde
Prin mirosul tău trimiţi
Zâmbete şi bună stare.
Printre frunze verzi căzute
Ciripit de turturele,
Îşi fac cuibul câte zece
Şi-alte zece dorm la soare.
Când o boare de vânt bate
Se desprinde câte-o floare
Ce se duce-n depărtare
Mesager prin lumea mare.
Fluturi roz şi mov duc mierea
De pe flori aduc polenul
Pregătind cu multă grabă
Cireşica să apară.
Luna mai e luna voastră
Flori de primăvară albă.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori pe rămurele

Primăvară măiastră
cu păsările paradisului
în copacii înfloriţi ai infernului,
ce te ţin cu capul în soare
şi o pasăre coboară
încet şi croncăne ca o cioară.
Privirea ta şovăitoare
se scurge în mine
ca un vulcan
ce se revarsă
peste inima mea,
dar două rândunele
plâng pe rămurele
şi scutură floarea
de pe ele,
dar eu mă strecor
cu freamăt mă-nfăşor
şi pieptul în braţele tale,
cu murmur de izvoare
ce cântă, încântă
iar inima se frământă
că bate, se zbate,
iar tu mă cuprinzi
între şoapte.

poezie de Eugenia Calancea (30 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, aşa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. "Ia! scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!" Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să vadă lumea... Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce; că, văzând multe, ştii destule şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, şi când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul trandafirului

... şi iarăşi va-nflori cu albul luminos magnolia...

Se unduieşte în mireasma dimineţii
pe creanga magnoliei sărutul în viori,
prin tânga mutelor suspine ale ceţii
îmbrăţişează tulpina agitată de fiori.

Atinge-ndurerat petala-n care dorul
pe tâmplă-i freamătă rănit de brumă,
cu gândul lacrimii admiră trandafirul
prin muguri susurâ cu glas de mumă.

Rămase-n toamnă pe braţul frunzei,
când celelalte se topeau pe sânii cruzi,
se alăptau cu mirul din amintirea buzei
şi se-oglindeau în ochii zorilor zăluzi.

Cu albul florilor născute-n mângâieri,
Îndrăgostită-n inocenţa trandafirului sfios,
prîn pleata vântului şi languroase adieri
îi săruta în fiecare răsărit sepalele duios.

Metamorfoza albului îmbrăţişat de verde
l-a cucerit pe trandafirul mult dorit...
simţea dureri în piept şi inima cum arde
şi-n braţele privirii magnoliei a înflorit...

Şi-au mângâiat o vară iubirea-nflăcărată
în leagănul din raze-ndrăgostite de frumos,
o iarnă-ntreagă tivită cu tăcerea îngheţată
gemea suspinul şi-l alina sărutul inimos.

Şi iarăs inima magnoliei dîn floarea dalbă
vă încânta pe roşu trandafir să ardă-n dăruiri,
cum numai ei ştiu să-nşire pe siderala salbă
dezmierdul primăverii înveşnicit în plăsmuiri.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!