Glossă pentru sfârşitul lumii

Se aude-n lumea toată tulnicul înţelepciunii...
"Cuminţiţi-vă!" se spune. "Va veni sfârşitul lumii!"
Sufletul vi se va frânge, ca un clopot va străpunge!
Ochi, sub pleoapele durerii, oh, etern prin voi va plânge!
Veţi cerşi înmormântarea propriilor voastre firi.
Viaţa-i un şirag de neguri, lacrimi şi dezamăgiri.
Cimitir de gânduri stranii, cruci plecându-se spre mâine,
Prunci luptând cu sărăcia pentru-un colţ uscat de pâine.

Se aude-n lumea toată tulnicul înţelepciunii...
Nori întunecă planeta, trec călări pajii furtunii.
Îndoielnice secrete sub a diavolului umbră,
În sipet de întuneric vor începe să erupă.
Spovediţi, sub semnul crucii, în palatul lui Hristos,
Locui-veţi în iubire, la loc verde şi umbros.
Veţi campa-n împărăţia cerurilor într-o zi...
Pentru orişice greşeală a vieţii veţi plăti.

"Cuminţiţi-vă!" se spune. "Va veni sfârşitul lumii!".
Suferind, în rugăciune, fi-va aşteptat de unii...
Alţii-n horă de păcate, îndrepta-vor spre pieire
Fiinţa lor, căci nu vor crede în a morţii izbăvire.
"Ieşiţi morţi, lăsaţi mormântul gol, spre a putea intra
Noi, sătui de suferinţă!" oameni simpli vor striga.
Nu ne-ngenunchează diavoli cât vom crede-n Dumnezeu,
Chiar de timpul ni-i potrivnic, chiar de drumul ne e greu.

Sufletul vi se va frânge, ca un clopot va străpunge...
Oh, cenuşă diavolească, ochiul nostru nu mai plânge!
Ci străbate spre lumină sinuoasele cărări
Pe sub streaşina tăcerii, sub un cer ţesut cu nori.
Pe sub tălpi covor de umbre şi vulcanice dezastre
Izbucni-vor, să ne ardă. Noi, albi muguri de mătase
Vom musti. Credinţa noastră, fi-va tihnă, scut şi hrană,
Vom dormi un somn prolific sub a Domnului coroană.

Ochi sub pleoapele durerii, oh, etern prin voi va plânge!
Nesupuşi fărădelegii, creştini la cer vor ajunge.
Oameni şi tentaţii false, străluciri şi fast... Zadarnic
Lacrimi, sânge şi durere, pământean, oh, biet paharnic,
Treci prin jaru-ntinăciunii pe o arcă de păcate
Şi sfidând a lumii lege te îndrepţi voit spre moarte.
Îţi vinzi sufletul! Zadarnic într-o zi te vei căi,
Liniştea duhovnicească n-ai să o mai poţi găsi.

Veţi cerşi înmormântarea propriilor voastre firi,
Lungului şirag de vise, un lung şir de amăgiri...
Nu-ntrebaţi de testamente, nici de bani ori nestemate,
Azi contează doar credinţa şi un strop de sănătate.
Limbi de foc usturătoare şficui-vor lumea toată...
"Cuminţiţi-vă!" se spune. Doar credinţa-i importantă.
În genunchi pios vă-ntoarceţi! Spovediţi-vă, creştini!
Sunteţi doar un val de mare, ai durerii pelerini...

Viaţa-i un şirag de neguri, lacrimi şi dezamăgiri.
Premoniţii monstruoase ne vor smulge din priviri
Doar săgeţi otrăvitoare, ură, veşnică pedeapsă!
Nici un colţ în lumea asta nu-l vom mai numi "acasă".
Sărăcie, boli, războaie, vremuri tulburi, plâns, dezastre.
Lumea pare a ajunge în curând un pumn de oase.
Suntem cifre în statistici, lumea-n cifre se măsoară.
Tocu-i înmuiat în sânge... tulburi pete de cerneală.

Cimitir de gânduri stranii, cruci plecându-se spre mâine
Vor schimba prin suferinţă şi dureri întreaga lume.
Cimitir e lumea toată, os pe os se va străpunge
Şi întreaga omenire va privi spre cer, va plânge!
Iataganul morţii trece în furtuni şi ploi de lacrimi.
O Sahară-i universul, un mausoleu de patimi.
Limbi de foc pe cer, pe ape... un blestem ni se arată
Doar privirea, ca o umbră, către cer iertare cată.

Prunci luptând cu sărăcia pentr-un colţ uscat de pâine,
Cimitire, suferinţă,-ntinăciune şi ruine...
Năruitele castele ale fiecărei vieţi
Sunt un crater peste care se-abat sute de săgeţi.
Nu mai curge lapte... sânii mustesc iar de-amărăciune,
Moartea-şi plimbă iar supuşii astăzi peste-ntreaga lume.
"Cuminţiţi-vă!" se spune. "Fiţi mai buni! Cu luoare-aminte
Îndreptaţi-vă privirea către cerurile sfinte!"

Prunci luptând cu sărăcia pentr-un colţ uscat de pâine,
Cimitir de gânduri stranii, cruci plecându-se spre mâine.
Viaţa-i un şirag de neguri, lacrimi şi dezamăgiri...
Veţi cerşi înmormântarea propriilor voastre firi.
Ochi sub pleoapele durerii, oh, etern prin voi va plânge.
Sufletul vi se va frânge, ca un clopot va străpunge!
"Cuminţiţi-vă" se spune. "Va veni sfârşitul lumii!".
Se aude-n lumea toată tulnicul înţelepciunii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ochiului închis

Într-un colţ de lume, azi,
Plânge ochiu-ţi cu speranţă.
O făclie-n gânduri arzi –
Dor de prunci şi dor de casă...
Stele cad în palma ta,
Voci şi bucurii deodată,
Iarăşi le vei revedea...
Oh, ridică-te şi iartă!

Într-un colţ de lume, azi,
Dormi. Şi gândul ţi-e acasă...
Ochii-nlăcrămaţi şi calzi
Caută înspre fereastră.
Parcă-ţi vezi în gând, tu ştii,
Pruncii – blândă mângâiere.
Iar, la tine vor veni,
Doi luceferi, printre stele.

Plânge ochiu-ţi cu speranţă...
Umbra peste chip se lasă,
Trece-o lacrimă de viaţă...
Drumu-i lung, te-ntorci acasă...
Oh, tu vezi cum în adâncuri,
Ochiul tău pieziş coboară.
Dormi sub plânse aşternuturi...
Întunericul măsoară...

O făclie-n gânduri arzi,
Suflet bun, feştilă-n timpuri.
Lacrimi curg, păduri de brazi
Se înalţă-n anotimpuri.
Pruncii şi-au ales alt drum
Şi-au pornit să se înalţe.
Către soare zboară-acum,
Dar li-s aripile arse.

Dor de prunci şi dor de casă,
Dor de-mbrăţişări, de vis...
Dor de plângere, de viaţă,
În adâncul lor te-au prins.
Iar trec stoluri de cuvinte
Peste cer brodat cu sângeri,
Pruncii vin să-şi mai alinte
Mama – înger printre îngeri.

Stele cad în palma ta...
Flori de crini şi crizanteme,
Cad la margine de stea...
În pierdute lacrimi, semne.
Foc arzând te-nalţi spre cer
Şi transformi eternitate
În fărâme de mister,
Tu desparţi ziua de noapte.

Voci şi bucurii deodată,
Umplu lumea de iubire.
Nu e dor să nu se-mpartă
În lumini şi-n fericire.
Universuri de lumină
Se coboară peste viaţă.
Învăţăm, trecând prin tină,
Că iertarea ne înalţă.

Iarăşi le vei revedea
Câte sunt în lume, toate.
Prunci şi semeni, dragostea,
Dobândi-vei prin dreptate.
Harul tău, album de voci,
În fâşii de libertate
Va răzbate peste toţi...
Omule, îmi dai dreptate?

Oh, ridică-te şi iartă!
A greşi e omeneşte...
Tu greşelile-ţi îndreaptă!
Către cine te iubeşte,
Azi îndreaptă-ţi iar privirea,
Căci ce bine-i "a ierta".
E calea spre fericirea
Ce etern o vei avea.

Oh, ridică-te şi iartă!
Iarăşi le vei revedea,
Voci şi bucurii deodată.
Stele cad în palma ta.
Dor de prunci şi dor de casă –
O făclie-n gânduri arzi.
Plânge ochiu-ţi cu speranţă,
Într-un colţ de lume, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit

Mă uit peste umăr de o vreme încoace,
Spre lume, spre tine, spre slabe-mi mijloace,
Cu regret, cu candoare, prin raza de soare,
Că meschin îmi e gândul, cât e lumea de mare!

Iar tu nu ştii nimic, dar îmi simţi tulburarea,
Ca fiara-n pericol, frizånd nemişcarea,
Ascuţindu-şi auzul prin lacrimi de sânge,
Aşteptând doar taişul din arma ce frânge.

Înţeleptului corb croncănitul dispare,
Grozăvii de blestem prin lumea cea mare.
Lacrimi scurse demult, pe urcuş de abrupturi,
Intre noi o iscare, un pustiu de săruturi...

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, înceţoşat şi cav,
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Şi mă înţeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, înceţoşat şi cav,
Am scris poveşti, poeme şi istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele şi zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
Mă poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiţi în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Şi-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea şi aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălţat palate.
Îl văd în ceţuri pe tăicuţul drag,
Iar mama iarăşi s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Şi lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viaţă şi de nori.

Cer de la prunci un colţ uscat de pâine...
Ei mă privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Şi candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind uşor.
M-aşteaptă toţi străbunii. Şi coboară
Îngeri de stele îmbrăcaţi în alb.
Mă chemă ân a morţii călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Şi dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei şoapte...
Sunt ostenită de dureri şi plâns!
Străin care-mi urzeşti la căpătâi,
De-acum este târziu! Şi eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Şi mă înţeapă spinii din privire...
Vă tânguiţi cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Şi în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să ştiu
Că îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui şi-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărţit la semeni omenia
Şi licărul iubirii a-ncolţit,
Dar când iubirea a rodit într-ânşii,
De teama mulţumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Şi mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav.
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, înceţoşat şi grav.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sculaţi-vă de tineri

Sculaţi-vă de tineri spre Slava Viitoare,
Veniţi lângă Izvorul Etern şi vă spălaţi,
Vă răcoriţi obrajii de febră trecătoare.
Vă-nseninaţi privirea spre calea ce o luaţi.

Lăsaţi dormind ispita în putrede culcuşuri,
Desprinşi tăcut uitaţi-o silind către 'nălţimi,
Mai larg vă va fi cerul cu fiece urcuşuri
Şi-n calea luminoasă urma-vă-vor mulţimi.

Nu regretaţi nici una din cele părăsite,
Şi nu râvniţi nici una din cele ce-ntâlniţi,
Când sufletul vi-l umplu doar cele strălucite
Veţi însemna cu soare momentul ce-l trăiţi.

Uitaţi ce sunteţi astăzi, gândiţi ce veţi ajunge
La capătul credinţei sfârşite curajos,
Când cea din urmă noapte spre Slavă-o veţi străpunge
Ajunşi pe neaşteptate în faţa lui Hristos.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Tudor_Ostasul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea mamelor

Simt în piept
Durerea sutelor de mame
Ce dor de dorul pruncilor duşi – frasini apuşi.
Îi poartă-n suflet ascunşi...
Aud în pieptul celor morţi în zadar
O plângere juvenilă,
Ca un ropot de cai
Oprit la hotarul dintre cele două lumi...
Dureri şi furtuni,
Cruci duelându-se cu plus infinitul,
O privire de ploi,
Răni şi noroi...
Neliniştea vieţilor ce se plâng
Şi statistici pe care
Nimeni nu le-ar putea răvăşi.
Cifre amare... morţi pentr-o zi...
Vărsare de sânge pe cer, pe pământ...
Ajunge! Ajunge!
Ajută-ne, Dumnezeue Sfânt!
Lumea întreagă te caută, plânge!
"Ajunge!" se-aude strigând.
Ajunge! Ajunge! Ajunge!
Vom muri în curând
Şi sufletul plânge... tot plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut spre-a fi pământ

M-am născut spre-a fi pământul
Peste care, în surdină,
Voi călcaţi... Cu toate astea
Nu m-aţi smuls din rădăcină.

Insipidă-mi este fiinţa!
Un cockteil din cioburi, care
S-au unit în nefiinţa
Permanent risipitoare.

Paşii voştri îmi sfărâmă
Numai setea... Ce adâncă
E prăpastia tăcerii!
Trupu-i adâncit în stâncă...

Leg cu funii de lumină
Lumea voastră de a mea...
Oropsiţi de ne-odihnă
Veşnic mă veţi căuta.

Eu va voi pătrunde-n suflet
Ca un clopot de cuvinte,
Voi pierduţi şi reumatici,
Nu mă veţi mai ţine minte...

Fi-voi doar o amintire -
Praf de stele-n lumea mea.
Voi veţi plânge -umbre stranii,
Fiindcă nu mă veţi avea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa contrariilor

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu
Şi furtuni mi-apasă venele fragile,
Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu,
Clopot de lumină între nopţi şi zile.
Vis de cianură, timpul ţi-a croit
Calea către mâine şi-n ustiu se naşte,
Printre molecule, ultimul sosit.
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte.

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu.
Nu eşti libertate, nu eşti nici iubire,
Însă fără tine ştiu că-mi este greu,
Tu eşti o lumină fără-asemuire.
S-au ascuns în tine sute de contrarii...
Eu, fiindu-ţi balanţă mă aplec smerit,
Tu în drum spre moarte, eu în drum spre viaţă...
Pentr-o veşnicie paşii ne-am unit.

Şi furtuni mi-apasă venele fragile...
Tu te-ascunzi în neguri, eu mă reclădesc
Şi mă nas de-a pururi arcă de iubire.
Altor generaţii, alt altar clădesc.
Mă confrunt adesea cu dureri în tâmplă,
Tai întunecarea, căci cuţite reci
Au pătruns în rana şi aşa adâncă.
Tu, balsam prin timpuri, iarăşi vrei să treci.

Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu,
În balans sunt toate şi etern vor fi,
Tu eşti paj de negru, voal de alb sunt eu.
Eu sunt viaţa însăşi, zilei voi sluji.
În balans sunt toate, nu-i repaos, dar,
Zbatere ori pace, jug ori libertate,
Oameni mari cu vicii, oameni mici cu har,
Timp curgând în drumul vieţii către moarte.

Clopot de lumină între nopţi şi zile,
Jalea nopţii,-n tine, etern se dezbină,
Eu alerg întruna către nemurire,
Mă-nconjoară iarăşi îngeri de lumină.
Se atrag contrarii, suma lor e-n timpul
Ce plus infinitul din drum l-a oprit,
Tu cobori cortina, minus infinitul,
Ca un pas în moarte ne-a demenit.

Vis de cianură, timpul ţi-a croit
Calea către mâine, netedă şi ninsă...
Ca un mort în noapte, timpul s-a oprit,
Plânsă plecăciune, am căzut învinsă.
Între alb şi negru, remuşcări, tăceri...
Strânsă legătură între nu şi da,
Alpha şi omega, între azi şi ieri,
Nu-i decât o noapte lungă, tristă, grea.

Calea către mâine şi-un pustiu se naşte,
Nuntă de contrarii, vicii şi defecte,
Nimeni nu se teme, nimeni nu cunoaşte...
Calea către mâine, plină-i de secrete.
Viziunea-i tristă, apele-s murdare...
Şi război şi pace,-au început deodat',
Sufletul ne este plâns şi remuşcare,
N-am găsit în timpuri nici un vinovat.

Printre molecule, ultimul sosit...
Morţii, din cenuşă s-au sculat... Şi plouă...
Cimitir de umbre, căţi or fi jelit
Crucile de piatră, haina ta cea nouă?!
Trec stihii în goană, noaptea s-a lăsat
Ca o pelerină peste lumea toată,
Nu există încă nici un vinovat!
Se atrag contrarii... soarta-i vinovată!

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte,
Se intitulează "ultimul sosit"
Cel care de mâine iarăşi se va naşte
Şi-l vom recunoaşte... El a izbândit!
Joc de molecule, transcendentă cale,
Ninge cu poeme pe poteci de verbe,
Aprigă furtună! Infinită jale!
Lupta noastră este mereu mai acerbă...

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte.
Printre molecule, ultimul sosit.
Calea către mâine şi-n pustiu se naşte...
Vis de cianură timpul ţi-a croit.
Clopot de lumină între nopţi şi zile,
Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu
Şi furtuni mi-apasă venele fragile...
Te-ai mutat de-o vreme, în sufletul meu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă – rugă către Dumnezeu

Doamne, Tu, Atotputernic,
Tu, cel Sfânt, cel Iertător,
Prin slujbaşul ecumenic
Curăţeşte-al tău popor.
Fă-n religie lumină!
La altar aduc ofrandă,
Pronia să-mi lase tihnă
Inima de altădată.

Doamne, Tu, Atotputernic
Şi Atoateştiutor,
Peste un popor netrebnic,
Varsă-un strop de vitriol
Şi-ntăreşte în credinţă
Pe cei drepţi şi pe cei buni,
În furtuni le dă căinţă
Şi-i salvează din genuni.

Tu cel Sfânt, cel Iertător,
Dă-ne pace şi lumină.
Tu ne eşti de ajutor,
Noi suntem aici cu vină.
În esenţă stricători,
Purtând moartea încă-n fire,
Ne întoarcem uneori
După-o rază de iubire.

Prin slujbaşul ecumenic
Lasă lege strămoşască,
Fie ca-ntr-un vis feeric
Oamenii să se iubească.
La altare dă lumină,
Clopotul, dureri să ţipe...
Cu puterea Ta divină
Dă-ne fericite clipe!

Curăţeşte-al Tău popor!
Plină-i lumea de păcate...
Mulţi în lumea noastră mor,
Mor şi dincolo de moarte.
Lasă-n plecăciuni genunchiul,
Lasă sufletul să plângă!
Oh, apleacă-i astăzi trunchiul,
Din ochi lacrima să-i curgă!

Fă-n religie lumină!
Viaţa-i plină de păcat.
Fă cu vraja Ta divină
Lumi cum nu au existat!
Crucea timpurilor grele
Sfarm-o cu puterea Ta!
Lasă, Doamne-n lume semne
Spre a Te putea avea!

La altar aduc ofrandă
Sufletul şi viaţa mea,
Ca în lumea cealălaltă,
Doamne, să te pot avea.
Plec genunchiul spre iertare,
Lacrimi curg din ochii mei.
Iartă-mi de păcate, Doamne!
Scapă-mă de anii grei!

Pronia să-mi lase tihnă
Ani târzii din viaţa mea,
Sufletului dă lumină,
În lumină-a te avea!
Tu eşti singura speranţă
Spre a nu muri etern.
Doamne, ţi-aş da ani din viaţă!
Lasă-mi, Doamne, doar un semn!

Inimii de altădată,
Tristă şi-n întinăciune,
În clepsidra-acuma spartă,
Dă-i puterea de-a apune!
Întunericul ne doare,
Rătăcim pe-al vieţii drum...
Sufletul nu-i de vânzare!
Doamne, iartă-ne acum!

Inimii de altădată,
Pronia să-mi lase tihnă.
La altar aduc ofrandă...
Fă-n religie lumină!
Curăţeşte-al Tău popor
Prin slujbaşul ecumenic,
Tu, cel Sfânt, cel Iertător,
Doamne, tu, Atotputernic!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viaţa-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina şi-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârşit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieţii e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Şi-şi pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în şoaptă măcar să vorbească,
Nu-i nimeni, de gheţuri şi frig să vorbim
Şi nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiţi a jeli,
Pornesc spre morminte cu paşii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Îşi scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Şi-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viaţă, bătrânul nost tată...
Şi noi, ca şi el, datori o să fim,
Să mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposeşte, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morţii, un vulcan clocotim
Şi se naşte în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrăţim.
Ne priveşte din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Şi în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieţii-i va rămâne nescris.

Durere şi plânsul din ochi şiroind,
Tăcerea şi zvonul de nuntă deoadată
În viaţă şi moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise şi temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuţule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuţa mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălţăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Şi plângem şi iarăşi haotic zburăm
Şi sufletul, trupul în rugă şi-l cere.

Şi-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa pruncilor orfani

Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!
Vedeţi şi stăpânire şi teroare,
Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci,
Pe chipuri obosite cute-adânci...
Vedeţi copii înfometaţi şi goi
Scârbiţi de suferinţă şi nevoi.
Câte orori în lumea asta, Doame!
Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!

Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!
Rana ascunsă-n suflete nu doare?!
Nu doare plânsul, noaptea, sărăcia?!
De ce trăiţi atunci în România?!
În parcuri, pe poteci, atât de singuri,
Copiii străzii trec prin anotimpuri,
Cerşind un colţ de pâine, ori o haină.
Voi nu-i vedeţi?! Ori nu-i băgaţi în seamă?

Vedeţi şi stăpânire şi teroare...
Închideţi uşa celui care n-are.
Se-afundă-n valuri de dureri, dar voi,
Voi cei ce-aveţi, nu-i scoateţi din nevoi.
În ochiul vostru ei rămân de stâncă
Şi între voi prăpastia-i adâncă.
Oh, n-aveţi milă! Crucea şi-o vor duce
Să fie sprijin pentr-o altă cruce.

Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci?
Străin de Dumnezeu, nu-ţi mai aduci
Aminte de poruncile zidite
În stânca unui trup de oseminte?!
Fii drept şi bun, aproapele-ţi ajută,
Din duhul tău, tu duhul i-l înfruptă,
Celui bolnav, dă-i linişte în gând
Şi vindecă-i durerea mai curând!

Pe chipuri obosite cutea-adânci
Dac-ai să vezi, aminte să-ţi aduci
Că s-au zidit pe ei ca tu să fii
Mai fericit cu fiecare zi.
Dar tu, străin, alergi... Şi-ntunecare
Îţi este de un timp întreaga zare.
Te cheamă, iată, diavolii-n luciri
Şi viaţa ta-i un şir de amăgiri.

Vedeţi copii înfometaţi şi goi...
Ca ei aţi fi putut să fiţi şi voi.
Cerşesc desculţi, li-i foame, ori li-i sete,
Încă mai speră, încă pot s-aştepte.
Bolnavi, febrili, părinţii li-s... pe moarte.
Destine frânte, lacrimi, nedreptate...
Ei nu s-au lepădat de Dumnezeu,
Căci numai El îi sprijină la greu.

Scârbiţi de suferinţă şi nevoi,
Puteaţi cândva, oricând, să fiţi şi voi.
O zi măcar să încercaţi a fi
Săraci, bolnavi... Poate aşa veţi şti
Să daţi lumină celor etern întunecaţi,
Să vreţi să daţi acelor flămânzi, ca între fraţi,
Mâncare, ori o haină, ori un pahar cu apă...
Nu fiţi infirmi la suflet, cu inimă săracă!

Câte orori în lumea asta, Doamne!
De ce se plânge şi de ce se moare?!
Şi dincolo de plângeri, în regres
E astăzi, Doamne, al planetei mers.
Dă timpul înapoi! Rana-mi alină!
Învie-i iar pe cei care muriră!
Dă-le şi soare, dă-le şi iubire!
Renască crini de-acum în nemurire!

Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!
Tu mângâie-i şi îi ajută, Doamne!
Prin braţul nostru dă blândeţe, azi,
Durerea lor de-acum, te rog s-o arzi!
Şi dă-le lor şi zâmbet şi lumină
Şi suferinţa, Doamne, le-o alină!
Căci, oh, altar din trupul meu aş face,
Dar dă-le Doamne azi în suflet pace!

Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!
Câte orori în lumea asta, Doame!
Scârbiţi de suferinţă şi nevoi,
Vedeţi copii înfometaţi şi goi.
Pe chipuri obosite cute-adânci...
Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci.
Vedeţi şi stăpânire şi teroare...
Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de schimbare

Trec nori cenuşii pe sălbatice ape
Pământul, sub umbre deodat' s-a-ngropat,
Vin cioclii de friguri în suflet să sape,
Să caute visul uitat pe asfalt.
Trec gânduri-tornade sub platoşa minţii
Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Dar biochimia preschimbă arginţiii
În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi.

Trec nori cenuşii pe sălbatice ape,
Se iscă furtuna, din cer se cobor
Pe rând, în săgeţi de lumină, în noapte,
Ciorchinii de temeri în negru sobor.
E pleoapa cohortă de gânduri sinistre,
Se-aude de crime, de răni şi dureri,
Iubirea şi viaţa de-acum sunt doar vise,
S-au dus precum umbra trecutului ieri.

Pământul, sub umbre deodat' s-a-ngropat,
Sub temeri şi pleoape-mpietrite de zgură.
În lumea din jur, chiar şi-n noi s-a-nnoptat.
Atomii iubirii se scaldă în ură...
E tocul speranţei înfipt prea adânc.
Şi câtă tăcere-i în pânza de smoală!
Sub cumpăna roasă de carii, mai plâng
Bătrânii sortiţi, în istorii să doară.

Vin cioclii de friguri în suflet să sape.
Murim repetat aici, pe pământ
e-atâta-ntuneric în noi şi e noapte,
Că zorii de ziuă ne prind tremurând.
Prin noi se împarte lumina în două
Şi timpul în timpuri decade total,
Morminte se scaldă în boabe de rouă,
Deschisă-i cărarea spre vechiul portal.

Să caute visul uitat pe asfalt,
În voci condamnate, amar-erezie,
Să-şi plângă trecutul etern cenzurat,
Nici unul dintr-ânşii nu vor să mai ştie.
Tornada-n tăcere, îi soarbe-n adânc,
Uitarea de sine, priviţi, se propagă!
Devin sacrificiu şi sufăr şi plâng,
Un leggo ce leagă o lume întreagă.

Trec gânduri – tornade sub platoşa minţii,
Înjunghie taina cu săbii de jar,
Mă dor în adâncuri, de doruri, părinţii,
Sclipiri de iubire şi sclipiri de amnar.
Veniţi criminali de iubire, la luptă!
N-am arme feroce, nici sânge pe tălpi,
Doar sufletul singur, numai el vă înfruntă...
Oh, cioclii durerii la suflet miopi!

Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Să crească morminte în stearpă utare,
Meniţi să existe, sunt cioclii din noi,
În gânuri, mereu pregătiţi de-ngropare.
Aici nu-s spitale, nu-i nici tribunal.
Dreptatea, cu cordul plesnit, se mai zbate,
Carnagiul tăcerii ucide-n aval
Şi drumul spre viaţă şi drumul spre moarte.

Dar biochimia preschimbă arginţii,
Şi frânge pământul în cioburi de vis.
Vedeţi?! Ca pe-o rană ne-aşteaptă părinţii!
Concentrice cercuri în noi s-au descris.
Plecaţi-vă fruntea, tăcut, la altare,
Puneţi în osoare uitatele cruci!
Tăcerea şi ura, minciuna, te doare,
Uitat trecător ce zadarnic te duci...

În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi,
În mâini noduroase bătând pe la uşă,
Se schimbă iubirea şi viaţa din noi...
Alchimic, rămânem un pumn de cenuşă.
Se sfarmă artere şi curge venin.
Pierdutelor clipe uitate-n clepsidră
Le suntem datori şi-n tăceri suferim,
Bat clopote-inimi la tâmpla aridă.

În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi...
Dar biochimia îşi schimbă arginţii,
Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Trec gânduri-tornade sub platoşa minţii.
Să caute visul uitat pe asfalt,
Vin cioclii, de friguri, în suflet să sape,
Pământul, sub ape de-odat' s-a-ngroat...
Trec nori cenuşii pe sălbatice ape...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocaliptică

de Rodica Nicoleta Ion Rodica
Ieşiţi voi morţi, spre a intra noi, vii,
Să ne stăpânească, frica, mormântul.
Duşmani de temut spre noi vor veni.
Va arde în flăcări pământul...
Sub crucea Ta, Doamne, cerşim adăpost,
Dar dă-ne pedeapsă-n dreptate!
Nimic nu mai e, nimic din ce-a fost,
În suflete-i ură şi noapte.
În lume, vulcanii de sânge-or spăla
Prunci cu privirea-mpietrită
Şi mamele care vor alăpta
Cu lacrimi de dor şi ispită
Vor plânge, în foame, copiii ce mor.
Ce aspră pedeapsă! Cumplită!
Şi-ar da şi la moarte, din apa-n urcior,
Doar viaţă, la prunci, să promită.
Iar diavolul morţii, spre noi va urla,
Cerând adevărului mită.
Atâta durere pătrunde-n adânc
Şi forfote ziua de moarte,
Că viaţa rămasă o strângem cu sârg
Şi-o ţinem şi-o ducem departe.
În noi nu mai curge nici sânge, nici dor,
Şi uşa speranţei e-nchisă,
Doar timpul rămâne prin noi trecător.
Nici viaţă, nimic nu există!
Mai sunt adevăruri ce-n lanţuri s-au prins,
Biserici şi vieţi ruinate.
Şi totul în jur e haotic şi trist.
Se spală pe faţă cu moarte...
Adună-ne, Doamne! Precum ne e zis
Şi du-ne în cer, mai departe,
Refă paradisul de veacuri promis
Şi fă-ne, Părinte, dreptate!
Pământul e clopot vuind ne-ncetat,
De teamă şi plâns, de durere.
De azi ne plecăm, dar noi ştim, ne-ai iertat,
Căci scrise sunt toate în stele.
Se-amestecă munţii cu ape, de dor,
Câmpii cu morminte şi şoapte,
Nimic pe pământ, nimic nu-i uşor
E viaţa continuă noapte.
Sunt veşti care vin din tăceri, ferecând,
Iubirea şi pacea deodată.
Văd oameni bolnavi şi copiii plângând,
Şi viaţa e parcă plecată.
Ce sumbru e-n noi, dar ce nobil sfârşit!
Îşi clatină pacea realul,
Şi parcă aud printre şoapte de ploi,
Că, ah, a murit şi groparul.
Atea necazuri, atâtea nevoi...
Dar Doamne, opreşte-ţi mânia!
Că plânge o lume, că plângem şi noi,
Că plânge tăcut România.
Şi-n negura nopţii, ades ne-ntrebăm:
Putea-vom răbda şi la anul?!
Căci zis de ne este, noi, Doamne, răbdăm.
Chiar dac-avem griji cu toptanul.
Nici gropari nu mai sunt,
Nici măcar n-au săpat,
Pământul bolnav să-l îngroape
Şi viermii se plimbă în negrul păcat,
De noi sunt mereu mai aproape.
În loc de copaci, pandemii înfrunzesc
Şi moartea pândeşte rapace.
Atacă, distruge-ntr-un joc fără sens
Şi n-avem iubire şi pace.
.................................................
Pe semne că asta îi place!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai veche pâine a lumii e credinţa

Cu ochii către cer, cu ochii spre pământ,
Ne rugăm la Domnul cu toată fiinţa,
Nu semănăm furtună să culegem vânt:
Cea mai veche pâine a lumii e credinţa.

Înflorim cu timpul trecerea-n vecie,
Îmbinăm iubirea, cu toată iscusinţa,
Cu destinul vieţii: femeie, poezie,
Cea mai veche pâine a lumii e credinţa.

Pun toată bucuria în roua dimineţii,
Nimic în cale nu are putinţa
Să răstălmăcească visul tinereţii:
Cea mai veche pâine a lumii e credinţa.

Hrănim cu dânsa, în zumzet de albine,
Copiii noştri îngeri cu toată silinţa,
Recunoştinţa naltă curge-n clavecine:
Cea mai veche pâine a lumii e credinţa.

Prin ea Domnul alină treptele de dor,
Frumoasele biserici ne-nalţă conştiinţa
În Grădina Maicii celui Nemuritor
Unde pâinea sfântă a fost şi e credinţa.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă timpului pierdut

Se întoarce spre esenţe mistuind trecut şi umbre
Şi din iadul existenţei, fabulos şi cast erupe,
Întocmind eternităţii o recenzie de temeri,
Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni...
Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă
Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă.
O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii,
Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii.

Se întoarce spre esenţe mistuind trecut şi umbre -
Voal de foc şi de lumină, un şirag de pietre scumpe,
Răsăritul de apusuri, mister fără dezlegare
Al iudaicelor treceri peste lumea în mişcare...
Clopot ce străbate jalnic suflet blând, suflet sfielnic,
A bisericii canoane, al dumnezeirii sfeşnic...
Umbra trecerii spre mâine prtător pe valul sorţii
Spaima, plânsul şi durerea cea de dinaintea morţii.

Şi din iadul existenţei, fabulos şi cast erupe
Voluptoasă devenire... Unde-i oare?! Unde? Unde?
Ce cărări mirajul pâinii îl primesc ca pe-o ursită?!
Unde-i cheia ce ascunde a tăcerilor ispită?!
Ne înscriem în lumină în eliptice orare,
Curcubee-n must de lacrimi, dăinuind etern în zare.
Oh, a trecerii durere o simţim ca pe-o povară...
Se aşază jar de stele peste umerii de ceară.

Întocmind eternităţii o recenzie de temeri
Trecem - titluri şi impresii, umbre albelor creneluri.
Universul, faima lumii, toate-s treceri irosite,
Spini înmugurind în noaptea nerostitelor ispite.
Şi-n cenuşa altor timpuri ne întoarcem spre-a-nnopta,
Însetaţi de albe treceri, pe potecile de nea.
S-a oprit deodată totul... Caruselul vieţii noastre
Şi suntem un gând, o umbră, cântul pasărei măiastre.

Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,
Crucile purtând un nume, timpuri de credinţe-gemeni,
Mă întorc înspre geneză, "universuri de cuvânt"
Şi-n a gnosticii lumină, vocea însămi o ascult.
Mulţi mi-au irosit esenţa, trena de cristaluri pure,
În atâtea ipostaze când aveam alt chip, alt nume.
Altui regn aparţinusem, iar acum, m-am întrupat
Om trudind de generaţii altor timpuri... Minunat!

Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă
Tâmplele eternităţii... Unde oare sunt acasă?!
Înfrăţită în lumină şi-n Duh Sfânt cu Dumnezeu,
Sunt doar lutul fără viaţă, trist căutător mereu.
Se aude-n mine clopot! Tunet! Ploile mă cheamă...
Fulger blând şi şovăielnic aud strigătul de mamă.
Da-ţi-mi braţul vostru fraged, prunci! Chemaţi-mă-napoi!
Vreau ca înc-o veşnicie să trăiesc de-acum prin voi!

Peste tâmplele ninsorii spre întoarcerea acasă,
Mă aşez pe catafalcul rugilor... Trăin, la masă,
Trupul meu îşi iroseşte timpul său şi-n mine-apune
Şi se risipeşte parcă ruginitul meu renume.
Sunt doar un nimic, adesea licurind precum o stea
Într-un vis... Trecut-au anii! Viaţă, nu mai eşti a mea!
Voal de lacrimi de lumină şi-ntuneric repetat
Care trece, trece, trece, într-un sfânt coabitat.

O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii
Suntem azi... Deodată parcă au trecut prin timpuri anii.
Vezi?! De-acum o amintire pe aleile pustii
Trecem noi, prea albi la tâmple, prea bolnavi şi prea târzii...
Chiar şi toamnele asudă de osânda noastră... Trist!
Clipele-au trecut... şi viaţa... Totul pare-a fi un vis.
Praf de stele peste pleoape... Nimeni nu ne mai iubeşte!
Ştim că va veni o noapte... moare cel care trăieşte!

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii
S-au pierdut în ceaţa vremii, în videoclipuri stranii.
Universuri paralele şi-au intersectat durerea...
Noi, bătrâni şi paranoici, ne lipseşte mângâierea.
Diagnosticaţi senili, amputaţi de jurăminte,
Ne-ndreptăm ca un ecou către Cerurile Sfinte.
Rol mutaţiei divine, printre îngeri ne-am pierdut
Şi-am fost oameni... Ce ruşine! Şi o luăm de la-nceput!

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii,
O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii,
Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă,
Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă.
Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,
Întocmim eternităţii o recenzie de temeri,
Când din iadul existenţei fabulos şi cast erupe,
Ne întoarcem spre esenţe, mistuind trecut şi umbre.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

În noapte, în tăcere, pe cerul înstelat
Se vede cum apare un înger luminat.
Aşa de luminos e încât stele pălesc
Iar luna se opreşte din teatrul ei ceresc...

E Mihail, Arhanghel, prea-mare intre sfinţi
Ce stă de-a dreapta Tatei cu aripi de fulgi blânzi.
Acum încet coboară spre lumea pământeană
Unde sufletul moare căci nu mai are hrană..

Hrana este iubirea însă acum se vinde,
Cu cât ai mai mulţi galbeni sufletul tău surâde
Căci el primeşte hrană, iubire din arginţi,
Cu banul astăzi poţi să-i cumperi şi pe sfinţi.

Fiindcă preoţimea, anume farisei
Au ajuns ca să vândă credinţa-n Dumnezei
Iar pentru ceva galbeni poţi ca să stai în Rai
Aşa promit cei care se cred preoţi prea-mari...

Stătea mândrul Mihail privind lung spre pământ
Cu un surâs sarcastic de la nord către sud
Apoi din est spre vest, din Moscova spre mare,
Spre ceea ce e azi Babilonul sub soare.

Într-un târziu văzu o mică licărire
Undeva între est şi aspra ungurime.
Era o ţară mică, pe nume România
Însă o ţară sfântă ca şi ortodoxia

Din ceruri, din văzduh, într-o mică chilie
Aflată în Moldova, în astă Romanie
Un biet călugăr singur se roagă pentru bine,
Nu pentru bani sau fală, ci pentru-un colţ de pâine.

De ce un colţ de pâine? Căci pâinea se găseşte,
O pâine poate avea chiar şi cel ce cerşeşte!
Dar nu! Acest călugăr vede-n colţul de pâine
Speranţa pentru viaţa după ziua de mâine.

Azi încă este pace, lumea e-ndestulată,
Se poate spune chiar că lumea e bogată,
Că ne-ndreptăm încet spre un alt nou Turn Babel
Fără să suferim pentru Cain şi Abel

Fiindcă Mântuitorul, jertfindu-se pe cruce,
O reabilitare a putut a aduce
Iar blestemul ceresc de la-nceput de lume
S-a dezlegat pe veci printr-o mare minune.

Aşa că omenirea cea din ziua de azi
Încearcă să creeze sisteme de giganţi
În care existenţa se rezumă la galbeni
Iar robia creată e revărsată-n oameni.

Acest călugăr singur o clipă lung priveşte
Spre cerul înstelat unde un chip luceşte
Şi deodată vede Arhanghelul cel Sfânt
Cum cu privirea-i tandră se uită spre pământ.

Atunci bietul călugăr spune o rugăciune
Către Sfântul cu aripi făcând o plecăciune:
"-Te rog Sfinte Mihail, roagă-L pe Dumnezeu
Să aibă mare grijă pentru poporul meu!"...

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii orfani

Mă-ntreb de ce copii ai nimănui, sub soare,
Stau şi plângând, cerşesc la colţ de stradă,
Un trecător s-arunce-un colţ de pâine.
Ori caută o mângâiere caldă...
Haina le este petecită-n coate...
Un somn cu vise dulci dac-ar avea
Poate că n-ar mai tremura stingheri în noapte,
Lumină lămpii-n suflete ar da.
Ce dulci speranţe! Strânşi ca un ciorchine,
Frate cu frate, ori părinţi cu prunci,
De sărăcie nu le e ruşine,
Îşi poartă-n suflet rănile adânci.
Din ochi ştergându-şi urma de tristeţe,
Zâmbesc cu Maica Sfântă-n somnul lor.
Poate că n-au ce încălţa şi-i iarnă
Şi n-au în lume nici un ajutor...
În suflet li-ncolţeşte primăvara,
Adorm într-un târziu, zdrobiţi de fame.
I-acoperă cu sufletul de foc, doar mama.
În somn ei nu mai cată răzbunare,
Ci se ascund în lumea de poveste
Când îngeri vin lumină să le dea
Şi le arată căile celeste
Spre lumi de vise şi de catifea.
Ei au avere-n suflet şi în gânduri,
Noi îi împodobim cu-aceste rânduri.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!