Glossă ţăranului român

Poeţi au cântat peste timp cinstire acestui tărâm.
Ţăranii etern au trudit... Osană, ţărane român!
Urmaş ai străbunilor daci, femeie romană ţi-ai luat,
Un sens lumii tale ai dat, o treaptă mai sus ai urcat.
În câmpuri, în munţi, în păduri, la suflet atâta de bun,
Destoinic, în piatră-ai cioplit, croindu-ţi un capăt de drum.
Din salbă de stele ai luat lumină-argint în panere.
Ţărane român, fii slăvit! Esenţa română o cere...

Poeţi au cântat peste timp... Cinstire acestui tărâm,
Pe braţe de vis, zi de zi, te-ntoarce ţărane român!
Izvoarele curg... Cântul lor te cheamă. Şi-al păsării glas
Te cheamă, te cheamă-napoi. Doar ele de-un timp ţi-au rămas.
Cuptorul e spart, plin de răni. Se văd crăpături pe la trepte
Şi-n furca bunicii-n pridvor, atârnă a bunicului bete.
Iţarii sunt roşi şi-n ilic bunicul lăsat-a o urmă...
Se-aşterne-n istorii tăcut, luându-şi strămoşii de mână.

Ţăranii etern au trudit... Osană, ţărane, române!
Pe câmpuri de grâne nuntind, mereu, pentru mierea din pâine.
Trecând prin istorii-napoi, te văd făurindu-ţi unelte...
Ai dus peste umerii goi, dorinţele tale ardente.
Ai dus o speranţă-n eter, clepsidra eternului mâine.
S-au dus şi bătrânii rămaşi... Nimic, oh, nimc nu rămâne!
Prin ploi şi furtuni a pornit, oh, Doamne,-nchinându-se Ţie,
Ca pruncii să aibă-nzecit, o viaţă mai bună să fie.

Urmaş ai străbunilor daci, femeie romană ţi-ai luat.
Frumoasă şi harnică-n veci. Cunună pe cap a purtat...
Ţesută în nopţi de argint, ţesută cu fir de arnici,
Lângă focul în vatră mocnind, e ia frumoasei mămici.
Pe braţe de vis legănând un prunc izvorât din iubire,
Rugânu-se-n noapte, târziu, de soţ şi de casă, de bine.
E macul din grâne, e dor, seninul şi bradul din munte,
E clopot de neam românesc şi blândă privire de ciute.

Un sens lumii tale ai dat, o treaptă mai sus ai urcat,
Spre munţi cu pădurea de jad, prin ape în care mai ard
Solare lumini. Trecător, destinul nu-ţi fuse uşor...
Eşti clopot şi stâncă şi dor, eşti umbra rămasă-n pridvor.
Eşti lancea-n tăişuri lucind, eşti grâul din lanuri mustind.
Eşti macul şi sânger-sărut, eşti tatăl mereu suferind.
Mă plec tâmplei tale de lut şi cânt, mă-nfior şi ascult.
O taină, un fluture,-un gând, o stea rătăcind pe pământ.

În câmpuri, în munţi, în păduri, la suflet atâta de bun,
Muncind şi cântând, ai nutrit, o altfel de viaţă, român...
În vremi de bejenii, spre cer îşi saltă privirea şi vin
În timpuri, plângându-şi amarul, adesea scârbiţi de destin.
Vi-i lacrima râu risipit pe lutul cel proaspăt plivit.
Români cu sudoare trudind pământul de veacuri râvnit.
Priviţi-i munind! Sunt românii! Ascunşi sub troiţa fântânii,
Se-aşază tăcut şi mănâncă o roşie, ceapă şi şuncă.

Destoinic în piatră-ai cioplit croindu-ţi un capăt de drum,
Plângând, suferind şi muncind te văd, oh, te văd şi acum.
Ţi-ai încrustat pe ilic, iubire de neam şi de ţară
Şi munţi şi păduri şi câmpii şi ape şi lacrimi de ceară.
Osană ţi-aduc! Tu trudind, în lemn ai cioplit şi-n lumină.
Din dalta ta a înflorit eterna iubire divină.
Tărâm ai făcut, fermecat. Te cheamă iubirea de ţară
Oriunde ai fi să te-ntorci la prunci ori la tată, la mamă.

Din salbă de stele ai luat lumină-argint în panere
Iar cerul s-a stins într-o ardere lentă - nespusă durere.
E noaptea un doliu, al pleoapelor veşnic închise,
S-au spulberat în tăcere atâtea speranţe şi vise.
E luna ascunsă sub gene de nouri, priveşte!
Ţăranul român munceşte, munceşte, munceşte.
Greblând printre cioturi, se-nalţă copac spre înalt...
În vremi de bejenii, el boii la plug i-a legat...

Ţărane român, fii slăvit! Esenţa română ţi-o cere.
În lumea-ţi, etern biruind, te-nalţi repetat către stele.
În tine, din sângele tău, beau prunci însetaţi de lumină,
Prin tine fi-voi şi eu o clipă eternă, senină.
Hrăniţi din cenuşa pe care strămoşi au lăsat-o acasă
Sunt prunci ce v-aduc osanale şi-aici îşi doresc să rodească.
Prin voi rădăcini de lumină, om creşte vulcani izbucnind,
Ţăranca româncă şi bună, ţăranul de veacuri trudind.

Ţărane român fii slăvit, esenţa română ţi-o cere,
Din salbă de stele ai luat lumină – argint în panere.
Destoinic în piatră-ai cioploit, croindu-ţi un capăt de drum.
În câmpuri, în munţi, în păduri, la suflet atâta de bun.
Un sens lumii tale ai dat, o treaptă mai sus ai urcat.
Urmaş ai străbunilor daci, femeia romană ţi-ai luat.
Ţăranii etern au trudit. Osană, ţărane român!
Poeţii au cântat peste timp, cinstire acestui tărâm.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pruncului român

Ţi-am dat în dar viaţa, copilăria,
Ţi-am dat lumină,-n har te-am botezat.
Tu te-ai născut copil, în România
Şi taina României ai aflat.
În ţara ta ai munţi, păduri şi ape,
Câmpii şi mări şi peşti şi flori şi stele,
Aici mereu ai cerul mai aproape,
Aici ai dragostea măicuţei tele.

Ţi-am dat în dar viaţa, copilăria,
Prolog la veşnicie, vis spre-nalt,
Ţi-am dat copile,-n suflet poezia,
Apoi, cuminte, m-am îndepărtat.
Mi-s paşii grei, de-acum sunt o epavă
Trecând prin viaţa toată înapoi.
Furtuni mă-ntorc din drum. O luptă dreaptă
Se poartă între ele şi-ntre noi.

Ţi-am dat lumină,-n har te-am botezat,
Iubiri de semeni, ţară şi dreptate,
Un înger înspre cer m-am înălţat,
Am plâns şi am rămas captivă-n moarte.
Dar am lăsat însemne... Cei ce vin
Să ia aminte cu înţelepciune,
Să nu îşi uite neamul lor. Amin!
Mândrii şi demni poată păşi în lume...

Tu te-ai născut, copil, în România,
Din viţă strămoşască ai mustit
Şi cu mândrie-ţi porţi fota şi ia.
În tricolor şi-n imn ai retrăit
Istoria trecutei generaţii.
Şi la un semn ai devenit lumină.
Tu te-ai unit pe veci aici cu fraţii,
În muncă, în iubire şi în tihnă.

Şi taina României ai aflat...
Pe glia sa însămânţai cuvântul...
Cu sângele strămoşii au udat
Prin jertfa lor şi portul şi pământul.
În tricolor, cu florile de măr,
Ţi-am pus un ram de salcie, copile,
Spre-a nu uita să creşti în adevăr,
Om de cuvânt şi fără-asemuire.

În ţară tu ai munţi, păduri şi ape,
Eşti flamură, iubire şi altar,
Strămoşii,-n ziduri stânşi, îţi sunt aproape!
Iubirea lor e fără de hotar.
Aici ţi-e neamul, cerul de smarald
Şi simetria-n cercuri se coboară...
Te-aşezi pe aşternuturi moi de jad
Şi pui poveşti de dor în călimară.

Câmpii şi mări şi peşti şi flori şi stele,
Fiu de român, doar ţie-ţi aparţin,
Din moşi-strămoşi, acestea-s ale tele...
Şi pită, sare, cozonac şi vin...
A ta-i de veci şi cumpăna fântânii,
Biserica de timpuri aplecată
Şi valea-n care,-nmormântaţi, străbunii,
Rămân o amintire ancorată.

Aici mereu ai cerul mai aproape
Şi sună-n noapte tulnicul furtunii.
Cuvânt şi toc, vor în pământ să sape
Spre a sădi în brazdă toţi românii.
Aici ţi-i ia, fota şi opinca,
Lumina şi biserica creştină,
Aici rămâi copilul lui mamica,
Legat de carte, sate şi ţărână.

Aici ai dragostea măicuţei tale,
Cuvântul, portul, dragostea de neam.
Aici, la tâmple,-mi cade plâns de stele.
Stăpân şi demn, eu doar aici eram.
Te-am botezat în adevăr, copile
Şi în credinţă visul mi-am urmat,
Aici e cel mai dulce gust de pâine,
Aici e vinul roşu şi curat...

Aici ai dragostea măicuţei tele,
Aici mereu ai cerul mai aproape,
Câmpii şi mări şi peşti şi flori şi stele...
În ţara ta ai munţi, păduri şi ape.
Şi taina României ai aflat.
Tu te-ai născut, copil, în România!
Ţi-am dat lumină,-n har te-am botezat,
Ţi-am dat în dar viaţa, copilăria...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de verde

Lumânărele verzi se-nalţă –
Ocean de verde-n munţi de jad,
Ocean de vis, ocean de viaţă
Când în adâncuri stele ard.
Ocean de verde pe câmpie...
Primăvăratic încolţesc
Oglinzi de stele-n verde glie,
În dulcele grai românesc.

Lumânărele verzi se-nalţă
Şi ard în vis păduri de jad,
Pădurea iarăşi prinde viaţă
Şi-n noi cresc rugile de brad.
S-a răsturnat în valuri cerul
Şi val de verde m-a cuprins.
Deodat' mă-nvăluie misterul
În vaiete de clopot stins.

Ocean de verde-n munţi de jad,
Mă prinde-n vraja lui deodată,
Cercuri concentrice mă ard
Şi redevin pădurea toată.
Sub ploaia rece de smarald
Mă nasc un răsărit de lume
Şi-n noi lumânărele ard
Ca într-o dulce plecăciune.

Ocean de vis, ocean de viaţă,
Templu de verde, sfântul schit,
Pe toţi românii îi învaţă
Demn a trăi, dar şi smerit.
Privind spre marea ta câmpie,
Ascultă-ndemnul cel străbun:
Pădurea-i pururi reverie,
Al pruncilor şi-al vost' plămân.

Când în adâncu-i stele ard
Şi chipu-n ceruri se-oglindeşte,
Când brazi, în suferinţă cad,
Român, gândeşte româneşte!
Vin cioclii sufletul să-l ia,
Trec tapinari cu arma-n mână,
Uitând că rădăcina sa
E trup de naţie română.

Ocean de verde pe câmpie,
Ocean de lacrimi verde crud...
Când cresc păduri de poezie,
Voi aţi lăsat pădurea nud?!
Distrugeţi faună şi floră
Şi vă ucideţi repetat...
Prindeţi-vă în verdea horă!
Aveţi atâtea de schimbat...

Primăvăratic încolţesc
Copaci în noi – băieţi şi fete.
Se nasc pe plaiul românesc,
Destinul crud să şi-l aştepte.
Şi pică lacrimă de jad...
Copaci din sevă o adună
Şi în coroane stele ard
Sclipind sub razele de lună.

Oglinzi de stele-n verde glie...
Copaci coroanele-şi unesc,
Stăpâni în marea Românie,
Românii fericiţi trăiesc.
Păstrăm în seva românească
Cenuşa neamului român.
În veci românul să trăiască
Şi fie-n ţara sa stăpân!

În dulcele grai românesc,
În râuri, curg râuri de miere.
Român, pe braţe brazi îţi cresc
Falnici nălţându-se spre stele.
Român cu rădăcini aici
Şi tricolor pe braţe-stânci,
Cu ii ţesute cu arnici,
Ai în privire răni adânci.

În dulcele grai românesc,
Oglinzi de stele-n verde glie,
Primăvăratic încolţesc.
Ocean de verde pe câmpie...
Când în adâncu-i stele ard,
Ocean de vis, ocean de viaţă,
Ocean de verde- munţi de jad...
Lumânărele verzi se-nalţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Român să fii

Să fii român
înseamnă să pleci capul
în faţa celui â din a, din i...
S-asculţi cum urlă dorul, ca un câine
păzindu-ţi mieii-n stâna inimii.
Să fii român
înseamnă să lupţi aprig
cu tot ce vine împotriva ta.
să porţi pe umeri codrii din Carpaţi
şi-n vene să îţi curgă Dunărea.
Să fii român
înseamnă să alegi
neghina din câmpiile cu grâne,
să culci o lacrimă în aluatul
dospind cea de pe urmă albă pâine.
Să fii român
înseamnă să renaşti
de câte ori istoria rescrie
o pagină în cartea sorţilor,
pe când cazut-ai mort la datorie.
Să fii român
înseamnă să fii TU,
să nu te laşi, deloc, a fi oricine!
Şi dacă pleci, o vreme, prin pustiu,
de eşti român, te-ntorci acasă mâine!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Departe de ţară, de cântec, de grâne,
Departe de taină de codru, de vis,
Plângând şi pribeag pe meleaguri străine,
Tu, biete român, să pleci, te-ai decis.
Departe de ie, iţari şi opincă,
Ilicul cu flori din străbuni prelucrat,
De focul din vatră, de dulcea ta pită,
De vatra străbună departe-ai plecat.

Departe de ţară, de cântec, de grâne,
De lacrima caldă, de rece izvor,
De rouă şi stele, departe, române
Te-ai dus şi părinţii plângând în pridvor
I-ai luat amintire. Târziu te-ai întors...
Tu caţi mâna caldă-a măicuţei bătrâne,
Dar doliul în cale durerea ţi-a scos.
Amr depărtată ţi-e casa, române!

Departe de taină, de codru, de vis,
Iubirea de neam şi părinţi ţi s-a stins.
Azi pânge izvorul ş codrul străbun
Şi cântul de păsări şi îngeri... Român,
Revino casă, pământu-ţi sărută
Şi cântecul, graiul şi gându-ţi ascută!
Atâta durere s-a strâns... Lumea ta
Pământul şi portul te-aşteaptă. Vei vrea,

Plângând şi pribeag pe meleaguri străine
Acas să te-ntorci. Aici ţi-e mai bine.
Aic pâinea-ţi este ai dulce, mai bună,
Aici este plânsul patriei-mumă.
Şi frunza de vie mai cântă cu jale,
Cu duşii româi de peste hotare.
Un clopot rsună în sufletul frânt...
Români, reveniţi pe al vostru pământ.

Tu, biete român, să pleci te-ai decis.
Un vis spuberat... Eşti departe de casă.
Străin, rătăcind pe-al destinului drum,
De lacrima-ţi, celor din jur nu le pasă.
Ţi-ai spune durerea în grai românesc,
Dar cui s-o poţi spune când nu-i de-nţeles?!
Alergi ca un orb printre ziduri de stânci,
Adormi suspinând şi nu mai mănânci.

Departe de ie, iţari şi opincă
Se-nalţă istorii... Şi dureri se ridică.
Te simţi trădător, te-nfiori şi te temi
De goana-ţi nebună după bani şi averi.
Deodată ţi-e dor... Te-ai întoarce... Ai tăi
Te-aşteaptă în lacrimi. De-atâtea nevoi,
De griji şi suspine şi-ngenuncheri repetate,
Te-aşteaptă române în somnul de moarte.

Ilicul cu flori din străbuni prelucrat
Şi roua şi plânsul... Nimic n-ai uitat.
Biserica veche şi crucea din piatră...
De când ai plecat tot aici te aşteaptă
Fântâna cu jgheabul şi cumpăna grea
Te-aşteaptă române, te-aşteaptă şi ea!
Iar fumul se-nalţă în plângeri de dor,
Te cheamă să vi, tu străin călător.

De focul din vatră, de dulceata pită,
De boi şi de jug şi de dulce ispită,
De nuci, de gutui, de vin fiert, de Crăciun,
Ah, nu le-ai uitat! N-ai uitat nici acum...
La poartă-i un lanţ ruginit şi un câine
Îşi păzeşte tăcut bucata de pâine.
Te visezi alergând... Nori de praf se ridică
Şi sub pleoapele grele, lacrimile îţi pică.

De vatra străbună departe-ai plecat
Ţi-e dor de iubirea şi de lumea din sat.
Te simţi sărăcit între-atâtea palate,
Căci neamul şi ţara acum ţi-s departe.
Se zguduie munţii... Clepsidra e scrum.
Aruncă trecutul în valuri de fum!
Te-arunci ţărm ascuns şi te-ntorci vis în val,
Străin pribegind pe drumuri de jar.

De vatra străbună departe-ai plecat,
De focul din vatră, de dulcea ta pită,
De ilicul cu flori din străbuni prelucrat,
Departe de ie, de iţari şi opincă.
Tu, biete român, să pleci te-ai decis,
Plângând şi pribeag, pe meleaguri străine,
Departe de taină de codru, de vis,
Departe de ţară, de cântec, de grâne.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa celor plecaţi din ţară

E greu printre străini şi după bani...
Aleargă pruncii ani... şi ani... şi ani!
Nu ştiu c-atunci când au îndeajuns
Li-i tinereţea tulnic de apus.
Nu cred la timp, că pâinea e amară
Când n-o împarţi cu cei rămaşi în ţară.
Oh, biet român străin, n-ai mângâiere,
Nici părintescul sfat n-ai cui îl cere!

E greu printre străini şi după bani...
Chip lăcrimat, de-acum mama şi tata
Sunt doar un nume într-un cimitir.
Zadarnic rugi şi lacrimi, jale... Gata!
Ai strâns spre a avea atâtea vieţi,
Dar i-ai pierdut pe cei ce ţi-au fost scut
Şi ai pierdut iubirea şi în vânt
Ai aruncat atâtea tinereţi...

Aleargă pruncii ani... şi ani... şi ani...
Caută o speranţă-n ţări străine.
Pleacă părinţi, ori soţi, ori prunci orfani
Nutrind speranţa de-a le fi mai bine.
Li-i pasul greu şi ochiu-nlăcrimat
Şi-ar vrea lângă cei dragi să stea, în ţară,
Dar crunta sărăcie l-a mânat
Spre-a câştiga o pâine mai amară.

Nu ştiu c-atunci când au îndeajuns
E prea târziu... poteca-i neplivită,
Tristeţea-n dulcea casă a pătruns
Şi mama e bătrână şi cernită.
Oh, latră câinii un copil străin!
Şi lacătul e ruginit la poartă...
"- Al cui eşti, maică?! Nici nu te mai ştim!"
"-Sunt eu, Ion, feciorul vostru, tată!"

Li-i tinereţea tulnic de apus...
Cenuşă risipită pe ogoare...
Văd cocoşat şi printre brazi ascuns
Biserica din sat şi Dealul Mare.
Şi îngenunchi, pământul să-mi sărut,
Căci rădăcinii vreau să-mi cer iertare.
Un şerpuielnic drum, ades bătut,
Îmi iese înca în întâmpinare.

Nu cred la timp că pâinea e amară...
Neghina avuţiei a-ncolţit,
Gonind ‘ceşti dragi români în altă ţară.
Român cu nemurirea înfrăţit,
Fii vultur demn! Şi frânge lanţul urii!
Etern urmaş de dac şi de roman
Şi înfrăţeşte-ţi braţul cu romanii!
Trăieşte-ţi viaţa liniştit şi calm!

Când n-o împarţi cu cei rămaşi în ţară
Fărâma de lumină strânsă-n sân,
Ţi-e viaţa pită neagră şi amară
Şi n-ai în piept un suflet de român.
Pe harta României trece-ţi paşii!
Îţi simţi străbunii-n lacrimi?! I-ai uitat?!
Cui ai lăsat părinţii şi urmaşii?
În alte ţări, de ce... de ce-ai plecat?!

Oh, biet român străin, n-ai mângâiere!
Ţi-e sete iar de tot ce ai lăsat...
Pe cerul altor ţări sunt alte stele.
Tu cerul ţării tale l-ai uitat?!
În ochi îţi joacă-n lacrimi tricolorul...
Întoarce-te, român, în ţara ta!
Te-aşteapta azi biserica, ogorul,
Tătucul bun şi tristă, mama ta...

Nici părintescul sfat n-ai cui îl cere...
Te-ntoarce iar la neamul tău cel sfânt!
Aici ai casă, pace, mângâiere
Şi ape limpezi. Pe acest pământ,
Cu boii-n jug, cu plugul ori cu grapa,
Strămoşii tăi însămânţau iubire,
Dar tu, române, ai trăit degeaba,
Uitând că eşti fecior de Românie.

Nici părintescul sfat n-ai cui îl cere...
Oh, biet român străin, n-ai mângâiere.
Când n-o împarţi cu cei rămaşi în ţară
Şi pâinea ce-o mănânci e mai amară.
...............................................................
Li-i tinereţea tulnic de apus
Şi chiar şi-atunci când au îndeajuns
Aleargă pruncii ani... şi ani... şi ani.
E greu printre străini şi după bani!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă amintirilor de sat

Bate în pieptul nostru azi,
Precum un clopot peste sat,
Un gând şi-o inimă de brazi...
Şi-n suflet totul s-a schimbat.
Trecând pe troienite căi,
În troienitul anotimp,
Colindători prin munţi şi văi,
Frâng pita în bucăţi de timp.

Bate în pieptul nostru azi,
Acum, o inimă bătrână
Şi dorm în noi păduri de brazi,
Sub fine ţesături de lână.
A nins în noi cu flori de măr,
Mă-ascund sub pleoapele de noapte
Şi timpuri troienite dor
Şi zboară clipele spre moarte.

Precum un clopot peste sat
Se-aşează liniştea... O chem...
Este târziu şi s-a-noptat
Şi în clepsidră se aştern
De-odată, fulguiri de nea,
Lumini şi stele căzătoare,
În gânduri, pe căsuţa mea
Şi pe a timpului cărare.

Un gând şi-o inimă de brazi,
Un clopot de ninsori şi vis,
În care, timp, de veacuri arzi,
Vreascuri din timpul nepermis.
mi-ai prins în clipe de argint
Ninsori de vise şi cuvinte,
Cu clipa-n noapte să m-alint,
Să-mi fac poeme de cuvinte.

Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Atâta linişte m-apasă!
Cuvintele s-au spulberat
Şi vreau să mă întorc acasă.
Vânturi, spre minus infinit
Îmi poartă frunzele de dor.
Arama timpului oprit
Răsună iar uşor... uşor...

Trecând pe troienite căi,
Cu biciul despicat în cinci,
Se-aud vuind, se-aud prin văi,
Se-aud deodată şi aici...
Tot ei, în portul popular,
Trecând precum un vis prin moarte.
Bătrânii noştri trec arar
Prin a tăcerii noastre noapte.

În troienitul anotimp
Mă-ntorc din nou, mă-ntorc acasă.
Să dorm aş vrea, dureri să schimb,
Să stau cu toţi ai mei la masă.
Să-mi fie timpul spre-napoi
Vis şi muşcată la fereastră,
Să fiu mereu, mereu cu voi,
În orice timp să fiu acasă.

Colindători prin munţi şi văi
Se-ntorc ca altădată iar
Cu fruntea sus, mândrii flăcăi,
Cu trup arzând în munţi de jar.
Altar, ceasornic şi popas,
Argint pe ii, argint pe fote
Şi sufletul ce le-a rămas
În versuri şi poeme, note...

Frâng pita în bucăţi de timp
Şi se întorc la rădăcini,
Troiene-n orice anotimp,
În suflet simpli şi virgini.
Sub un ştergar, înlăcrimat,
Bunicul cu o pleoapă-nchisă,
Sub nori de praf s-a aşezat...
Bunica-şi toarce anii-n prispă.

Frâng pita în bucăţi de timp,
Colindători prin munţi şi văi,
În troienitul anotimp,
Trecând pe troienite căi.
Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Un gând şi-o inimă de brazi.
Precum un clopot, peste sat,
Bate în pieptul nostru, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă gustului de pâine

S-au scurs pe pământ,
Din cerul Prea Sfânt,
Din lacrimi de ceară,
Un zâmbet de mamă,
O boabă de miere,
Un vis, o plăcere,
Seninul şi clipa,
De îngeri, aripa.

S-a scurs pe pământ,
Din ceruri zburând,
Dulceaţa din miere,
Lucirea din stele...
Menită-i a fii
Şi pâine şi zi,
Lumină, altar,
Iubire şi val.

Din cerul Prea Sfânt
Văd lacrimi curgând.
Sunt râuri de grâne
Pentru tine, române.
Sunt dulci adieri,
Surâs şi plăceri...
Veniţi, treieraţi,
Ai grânelor fraţi!

Din lacrimi de ceară,
Din gust dulce-amară,
Se naşte deodată
Pâine dulce şi coaptă.
Veniţi, îngenunchiaţi,
Ai grânelor fraţi,
Gustaţi dulcea pâine,
Soră, frate române!

Un zâmbet de mamă,
Un bob de aramă
La al pâinii hotar
Şi miere-n grânar...
Apusul ne doare?!
Vin clipe amare?!
O lacrimă-i pâinea din vatră
Învelită-n ştergare de piatră.

O boabă de miere,
Din pâine, spre stele,
Se-nalţă în rugă...
Ce drumuri apucă?!
Ce semne se-arată?!
Chihlimbărie şi coaptă
E pâinea din ţăst...
Dintotdeauna a fost...

Un vis, o plăcere
Unindu-se lesne
În horă de grâne
Dau gustul de pâne.
E aurul care
Străluce-n hambare
Şi care grăieşte
În veci, româneşte.

Seninul şi clipa,
Tăicuţul, mămica,
Bătrâna postavă,
A stelelor salbă,
A tale sunt toate,
Cu pâinile coapte.
A tale-s române
Şi-aici vor rămâne.

De îngeri, aripa
Se-nalţă... Şi clipa
Se scurge-n clepsidră.
Bunica, din tindă
Îşi cheamă acasă,
Copiii la masă.
Rotundele pâini
Sub muncitele mâini.

De îngeri, aripa,
Seninul şi clipa,
Un vis, o plăcere,
O boabă de miere,
Un zâmbet de mamă
Din lacrimi de ceară,
Din cerul prea-sfânt
S-a scurs pe pământ.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru cea mai bună mamă (mama mea)

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Mai mult nu te-aş putea iubi.
E ceru-ntreg, pământul tot,
Al Domnului şi-al tău, socot...
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Pe toate ţi le-aş dărui.

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Copac prin tine-nmuguresc.
Sunt ploi de flori, măicuţa mea,
Eu sunt doar pulbere de stea.
Sărut pasului tău lucirea,
Căci tu eşti mamă, fericirea.
Eşti visul, leagănul în care,
Găsi-voi veşnic alinare.

Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Eşti ceru-n care mă privesc
Boboc de crin şi lan de grâne...
Iubirea ta îmi va rămâne,
Templu gătit spre închinare,
Alai de nuntă, sărbătoare...
La tine plec genunchiul, dar,
Iubire fără de hotar.

Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Noapte să fiu, tu ai veni
Lună să-mi fii la căpătâi.
Etern în suflet să-mi rămâi!
Tu eşti apus si răsărit,
În tine munţi s-au zămislit
Şi-n mângâieri de ape arzi
Pe sub sprâncenele de brazi.

Mai mult nu te-aş putea iubi!
Oh, mamă, tu mereu vei fii
Fântână, val, lumină, har,
Pace şi vis, cântec, amnar,
Clopot şi flacără şi dor,
Trecut, prezent şi viitor...
Şi alpha şi omega lumii...
Vad pete pravila furtunii...

E ceru-ntreg, pământul tot,
Al tău măicuţă... De-am să pot,
Poeme-n piatră voi săpa
Să fii în amintirea mea!
Şi-aş pune sufletul hotar,
Mamă, fiică să-ţi fiu iar,
Aş ţese-n chihlimbar poteci,
Cu mine-n gânduri să-ţi petreci...

Al Domnului şi-al tău, socot,
Voi fi şi eu când am să pot.
Când pregătită a pleca
Cu dragoste îţi voi urma...
Dar azi zidită-n tine, sunt
Copac cu flori, copac crescând,
Copac rodind ce-a strâns cu sârg
Atatea fructe dând în pârg.

Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Eu ţie ţi le-aş dărui.
Şi râuri cu alai de peşti,
Feţi şi prinţese din poveşti...
Ţi-aş da al păsărilor tril,
Flori şi al vieţii elixir,
Comori - ciorchini în suflet prinse,
Dar toate, toate sunt doar vise.

Pe toate ţi le-aş dărui,
Căci mama pentru-ai săi copii
E neaua, pulberea de stea,
Mireasă, dans de catifea,
Fluture-n zborul către soare,
Pace, lumină şi culoare,
Mama e plaja unui trup
Şi timpu-i sapă-n val, adânc.

Pe toate ţi le-aş dărui!
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii.
Al Domnului şi-al tău, socot,
E ceru-ntreg, pământul tot.
Mai mult nu te-aş putea iubi
Măicuţă, oricât mi-aş dori.
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru tatăl meu (celui mai bun tată)

Copac cu flori, copac înmugurit,
Tăicuţă, eu, prin tine am rodit.
Filonul libertăţii de-a fi om
Mă poartă transcendent. Şi-atunci când vom
Zbura-mpreună, zmee înălţând
Ne va uni acelaşi jurământ.
Îţi aparţin. În gânduri, fiinţă, nume...
Etern îţi voi sluji în astă lume.

Copac cu flori, copac înmugurit
Eşti tată drag! de-aceea fii slăvit!
Pruncia ta, cu boii prinşi în jug
Trecut-a greu... un răsărit-amurg.
Plângeai cu Jiul tată bun, deodată
Şi ţi-ai promis atunci o altă soartă.
Ai învăţat a buchisi... Durerea
Ţi-a fost atunci, tăicuţă, mângâierea.

Tăicuţă, eu prin tine am rodit.
Penelul în cuvânt a-nmugurit
Şi stelele au renăscut deodată.
Te-ai ridicat copac în floare, tată!
Acum, din nou copil, albit la tâmple,
Când ochiul trist de lacrimi ţi se umple,
Ştiu că-n panerul amintirii tale
Mai pui câte un pumn de osanale...

Filonul libertăţii de-a fi om,
Credinţa în al lumii noastre Domn,
Speranţa împlinirii multor vise,
Lucrări în lemn şi vechi poeme scrise
Sălăşluind sub praful deşteptării
Acum sunt, iată, vise iluzorii.
Doar eu oprită-n loc precum un ceas
În gândurile tale am rămas.

Mă poartă transcendent. Şi-atunci când vom
Rămâne un fragment din vechiul dom,
Mormântului când fi-vom doar o piatră,
Ne vom pleca în rugi, iubite tată.
Poate-ai fost floare-n teiul lui Mihai (Eminescu)
Ori nor plutind pe mioritic plai,
O lacrimă pentru zidita Ană,
Iar eu femeie, cânt şi fiică, mamă.

Zbura-mpreună, zmee înălţând
Şi-o blândă mamă... Tu, oh, cerule prea-sfânt,
Deschide-ţi poarta! Curgă ploi de stele
Etern, din lacrima măicuţei mele!
Când tatăl fie-mi lacrimă de soare,
Fă-mă pe mine apă curgătoare,
Măicuţa fie-mi lacrimă de grâne
Cu gust de miere şi cu gust de pâine.

Ne va uni acelaşi jurământ,
Căci renăscând în suflet din cuvânt,
Am plâns rodind în noi dureri, tristeţe,
Trudind din greu până la bătrâneţe.
Eu voal de fluturi, tu poem de stele,
Tu pom în floare, eu un râu de miere.
Tu salcie şi vis, sfântul copac,
Eu blând poem, o lebădă pe lac...

Îţi aparţin în gânduri, fiinţă, nume...
Tăicuţă bun, tu m-ai condus prin lume
Precum pe-o arcă valul unduios,
Pe drumul vieţii-adesea sinuos.
Tu mi-ai fost sprijin, lacrima mi-ai şters,
Pe drumul vieţii împreună-am mers.
Vlăstar din tine rupt voi fi mereu
Şi am să te iubesc, tăticul meu.

Etern îţi voi sluji în astă lume,
Prunci vor veni iubirea să-mi adune,
Să pună iar în cofa-nţelepciunii
Lumină şi nectar, ca toţi românii
Înfometaţi de dragoste, să ia,
Din dragostea şi din lumina mea.
Şi din seninul inimii să plângă
O lacrimă pe rana mea adâncă.

Etern îţi voi sluji în astă lume.
Îţi aparţin în gânduri, fiinţă, nume,
Ne va uni acelaşi jurământ.
Zbura- vom, zmee iarăşi înălţând.
Şi-atunci când transcendent adesea vom
Cunoaşte plânsul, dragostea de om,
Tăicuţă, eu prin tine am rodit,
Copac cu flori, copac înmugurit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minunea ta cu păr scăldat în aur

Te-ai înălţat de mult la cer, şi azi
În noapte străluceşti atât de tare,
Peste păduri cu-a ta lumină cazi
Şi peste munţii toţi şi peste mare.

Eşti poetul cel mai de cu seamă,
Ai scris cu sufletul atâtea versuri,
Ţi-ai declarat iubirea fără teamă,
Ai dus până la cap a tale visuri.

Fiind băiet odat' păduri cutreierai
Şi îţi plăcea s-auzi cântul naturii,
Întins pe iarba verde adesea tu stăteai
Visând ca ea să-ţi dea dulceaţa gurii.

Din prima clipă te-ai îndrăgostit,
Ţi-au curs şi multe lacrimi pe obraz,
Era frumoasă, paru'-i de aur despletit,
Pentru tine totul, icoană şi privaz.

Şi ai iubit-o mai mult decât viaţa,
I-ai dedicat poeme multe, multe,
Doar lângă ea îţi regăseai speranţa,
Căci ea ştia prea bine să te asculte.

Erai Eminul ei, iar Veronica
Minunea ta cu păr scăldat în aur,
A fost a ta iubire, unica,
Al sufletului tău dulce tezaur.

Peste păduri şi peste munţi şi mare
A voastră dragoste va dăinui în veci,
În fiecare seară Luceafărul răsare,
A ta lumină blândă peste noi o treci.

poezie de Răzvan Isac (13 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ochiului închis

Într-un colţ de lume, azi,
Plânge ochiu-ţi cu speranţă.
O făclie-n gânduri arzi –
Dor de prunci şi dor de casă...
Stele cad în palma ta,
Voci şi bucurii deodată,
Iarăşi le vei revedea...
Oh, ridică-te şi iartă!

Într-un colţ de lume, azi,
Dormi. Şi gândul ţi-e acasă...
Ochii-nlăcrămaţi şi calzi
Caută înspre fereastră.
Parcă-ţi vezi în gând, tu ştii,
Pruncii – blândă mângâiere.
Iar, la tine vor veni,
Doi luceferi, printre stele.

Plânge ochiu-ţi cu speranţă...
Umbra peste chip se lasă,
Trece-o lacrimă de viaţă...
Drumu-i lung, te-ntorci acasă...
Oh, tu vezi cum în adâncuri,
Ochiul tău pieziş coboară.
Dormi sub plânse aşternuturi...
Întunericul măsoară...

O făclie-n gânduri arzi,
Suflet bun, feştilă-n timpuri.
Lacrimi curg, păduri de brazi
Se înalţă-n anotimpuri.
Pruncii şi-au ales alt drum
Şi-au pornit să se înalţe.
Către soare zboară-acum,
Dar li-s aripile arse.

Dor de prunci şi dor de casă,
Dor de-mbrăţişări, de vis...
Dor de plângere, de viaţă,
În adâncul lor te-au prins.
Iar trec stoluri de cuvinte
Peste cer brodat cu sângeri,
Pruncii vin să-şi mai alinte
Mama – înger printre îngeri.

Stele cad în palma ta...
Flori de crini şi crizanteme,
Cad la margine de stea...
În pierdute lacrimi, semne.
Foc arzând te-nalţi spre cer
Şi transformi eternitate
În fărâme de mister,
Tu desparţi ziua de noapte.

Voci şi bucurii deodată,
Umplu lumea de iubire.
Nu e dor să nu se-mpartă
În lumini şi-n fericire.
Universuri de lumină
Se coboară peste viaţă.
Învăţăm, trecând prin tină,
Că iertarea ne înalţă.

Iarăşi le vei revedea
Câte sunt în lume, toate.
Prunci şi semeni, dragostea,
Dobândi-vei prin dreptate.
Harul tău, album de voci,
În fâşii de libertate
Va răzbate peste toţi...
Omule, îmi dai dreptate?

Oh, ridică-te şi iartă!
A greşi e omeneşte...
Tu greşelile-ţi îndreaptă!
Către cine te iubeşte,
Azi îndreaptă-ţi iar privirea,
Căci ce bine-i "a ierta".
E calea spre fericirea
Ce etern o vei avea.

Oh, ridică-te şi iartă!
Iarăşi le vei revedea,
Voci şi bucurii deodată.
Stele cad în palma ta.
Dor de prunci şi dor de casă –
O făclie-n gânduri arzi.
Plânge ochiu-ţi cu speranţă,
Într-un colţ de lume, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima poezie DA de nobel din an

uau un poet român a luat premiul nobel
uau dar şi un alt poet român l-a luat
uau până şi un al treilea poet român a luat premiul nobel
de fapt
mai mulţi poeţi români au luat nobelul (?!) uau
iar acum DA cu
lunetele sparte
îl dau din mână în mână - uau-a-uau -
şi aşa...
şi aşa...
şi aşa... mai departe...

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România e acasă!

Sunt român pribeag în lume,
N-am cui plânge, n-am cui spune,
Când m-apucă dor de casă,
Căci stăinului nu-i pasă.

Sunt român în orice ţară,
Unde viaţa nu-i uşoară;
Însă nu uit niciodată
Că am mamă, că am tată,

Că am ţara-ngândurată,
Ce-aşteaptă ca mama-n poartă...
Şi că rădăcini profunde,
Sunt "acasă". Astfel unde?

Sunt român şi-n piept îmi bate,
Cât aş fi eu de departe;
Inimă română, bună,
Dar primit de la străbună.

Patrie să nu ai teamă
Dacă opt nevoi mă cheamă
Prin străini, şi că vorbesc
Graiul lor... tot te iubesc!

Sunt român cu dor de ţară,
Care scurmă să mă doară...
Lumea largă-i generoasă,
România e acasă!

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pădurilor

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram, ades se pierde.
Petrolul verde îngenunche... Îngemănate cu tăceri,
Cu râuri de tristeţi plâng ciute. Unde-s pădurile de ieri?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
S-au dus pădurile de ieri. Conştiinţa unde ţi-e, române?!
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară.

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Se sting pădurile virgine şi neamul românesc se pierde.
Căzând o lacrimă de jad, te-mbrăţişez, copac şi tată –
Ne stingem ca un jurământ şi-mpărtăşim aceeaşi soartă.
Ne strâng însângerate răni, securi ne fulgeră-n privire,
La tâmpla noastră cad ninsori... Şi frunze cad... cad nopţi şi zile.
Priviri mustind de catifea adăpostesc sub pleoape-plumb
Şi lacrima care-a picat pentru-al pădurilor amurg.

Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde.
Păduri de amintiri şi vise, păduri de fagi, păduri de verde...
Sub arce albe de lumină trec amazoane... Se succed.
Trec şi se risipesc pe ceruri sub plângeri grele de brădet.
Cad frunze ruginii în ploaie de clorofilă şi de cânt,
Vin iarăşi păsări călătoare la umbra fagului plăpând.
Şi timpu-n gând ne înfioară, cutremurându-ne deodat'
Şi plânge iar pădurea toată... şi plouă iar... şi s-a-nnoptat.

Petrolul verde îngenuche... Îngemănate cu tăceri...
Daco-roman copac ne plânge la malul fiecărei seri.
Trec iarăşi tăietori de lemne spre mult-râvnitul trup bătrân
În goana lor după avere, uitând c-au suflet de român.
Şi plânge azi pădurea toată şi obştea munţilor bătrâni,
Îndoliată naţiune, etern rodind copaci-români.
Sub cruci de lemn ce în uitare se prăbuşesc pe culmi de jad,
Copacii – trenuri călătoare, în sobă,-n nopţi geroase ard.

Cu râuri de tristeţi trec ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Nu-i nimeni plânsul să le-asculte?! Dintre dantelele de seri,
Ivindu-şi chipul, magic parcă, doar doi vlăstari înmugurind,
Privesc spre cer cu luare-aminte, la colţul lunii de argint.
Ar vrea să ştie dacă-n timpuri strămoşii lor au rezistat,
Ei prinţi ai vechilor imperii. Ce ţapinari s-au arătat
Adesea cu securea-n mână, cu sânge rece ucigând?!
Copaci şi păsări, sfinte ape, lăsând nepoţi şi fii plângând...

Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
Se sting şi mor, apun şi cad, azi, toate stelele din lume.
E trist pământul fără voi, copaci cu ramuri de aramă.
Cât aţi trudit prin vânt şi ploi! Acum sunteţi decât o rană!
Trec prunci, mănunchi să strângă iar, din ramurile voastre moarte...
Se pregătesc de trai amar, pentru cea mai geroasă noapte.
Din curcubeu fac arc şi plâng la tâmpla voastră-nmiresmată,
Ori dorm răpuşi de suferinţi, gândind la cruda voastră soartă.

S-au dus pădurile de ieri... Conşiinţa unde ţi-e, române?!
Ecosistemul s-a distrus. De astăzi ce îţi mai rămâne?!
Pământul este o Sahară. Copaci, de veacuri s-au tăiat,
De-aceea plâng cu ploi, române... Cenuşa lor s-a spulberat.
Sub pleoapele de verde plânge poemul râului bătrân
Şi bate clopotul speranţei. Oh, mândru fii că eşti român!
Porţi brazi pe stema României, în suflet jad, printre copaci,
Plimbându-ţi paşii printre frunze, cu energia lor te-ncarci.

O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
Voi m-aţi primit păduri de fagi cu trupu-adăpostit în seară.
Cu voi de-acum mă învelesc şi-n valul vieţii trecătoare
Mă-avânt, o pasăre în zbor, în dansul vostru de fecioare.
Vedeţi?! Nu pot să zugrăvesc în note false paradisul...
În palme încă îmi rodesc copaci încoronându-mi visul.
Mireasă-n verde-ruginiu mă-mbrac... Condurii de magnolii,
Purtând un iz liliachiu, azi îmi înmiresmează zorii.

La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară...
Mă nasc copac şi-n mine ard. Mă doare fiecare seară,
Când tăietori de lemne vin, trupul bătrân să mi-l ciuntească.
Păsări şi ciute, ape reci, iubire, vatra părintească,
Lumina-n ramul tremurând şi ah, o dulce adiere...
Nu mă lăsaţi să mor, români! Pădure-s! Ah, câtă durere
Se scurge-n trupul meu uitat precum o lacrimă de jad...
Eu, iertătoare şi supusă, sub pleoapele de plumb, re-cad.

La trupul tău adesea cad, eu, mângâiere de fecioară,
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
S-au dus pădurile de ieri... Conştiinţa unde ţi-e, române?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune.
Cu râuri de tristeţi plâng ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Petrolul verde îngenunche. Îngemănate cu tăceri,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde,
Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre prezent şi trecut

Curge-n Olt lacrima noastră...
Nu ne mai simţim acasă!
În mări lacrima se strânge
Curge-n suflet iarăşi sânge!

Ceruri şi câmpii şi munţi
S-au vândut... Copii desculţi
Plâng rugându-se în taină
Pentru ţărişoara mamă.

Măşti de-argint pe feţe hâde,
Ciocli scormonind pământul,
Ne-am pierdut printre dezastre,
Limba, neamul şi cuvântul...

Biata noastră ţărişoară,
Ai tot dus viaţă amară...
Te-a călcat picior străin...
Vremea e să ne trezim!

Grânele-s vis şi icoană,
Dor de tată, dor de mamă,
Din cenuşa cea străbună,
Spic de românească mână.

Sufletul pădurilor,
E vândut, de-acum e-al lor.
Lanţ de stâncă ne-a unit
Pe pământ nefericit.

Pe oceane de lumină,
Prunci cuminţi, fără de vină,
Îşi dorm somnul lor de veci
Doar pe plaiuri româneşti.

Au luptat în 89
Au crezut în lumea nouă,
Au sperat că va fi, poate,
Alt destin, plătind cu moarte.

Prunci orfani privesc în zare...
Sărăcia noastră doare...
"Toşi cerşim din poartă-n poartă"
Chiar de ţara ni-i bogată.

Râd în soare magazine,
Ce frumoase-s, căci sunt pline!
Noi suntem săraci, dar buni,
Avem suflet de români.

Pruncii nu au ce mânca,
Dar în ţărişoara mea,
Pâinea cât de-amară-ar fi,
Tot români ne vom numi.

Stăm în şanţuri virtuale,
Nu avem bani de mâncare,
Dar avem un ţel străbun,
Neam din neamul de român.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eşti român!

Te-ai născut dac romanizat,
Dar te întrebi ce naţie eşti!
Eu nu pot să-ţi fac pe plac,
Şi să te asigur că român eşti!

Înţelege că dacă eşti cetăţean,
Nu eşti român din neam în neam!
Nici imnul ţării de tu-l cânţi,
Chiar din inimă, tu nu mă încânţi!

Trebuie să simţi că te-ai născut,
Să iubeşti tot ce-ai cunoscut!
Să te bucuri de ce-ai dobândit,
Când eşti român, eşti şi vestit!

Dragostea pe care o porţi pentru,
Pământul pe care mare ai crescut!
Fericirea ce te înconjoară-n centru,
Abia atunci, tu eşti român înnăscut!

poezie de Ovidiu Kerekes (3 ianuarie 2015)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, scump popor român

Poporului român, la ceas de centenar

Tu, scump popor român, la ceas de centenar,
Trezeşte-te! Priveşte-n trecut şi-n viitor.
Ridică-te şi schimbă prezentul ordinar
De care-i e ruşine acestui brav popor.

Tu, scump popor român, ce-ai făurit o ţară
Unind între hotare trei inimi de români,
Ridică-te! Priveşte şi nu lăsa să piară
Valorile, purtate prin veacuri, de străbuni.

Tu, scump popor român, ce ni l-ai dat pe Cuza
Şi pe atâţia alţii mânaţi de-al ţării dor
Nu vezi? N-auzi? Nu suferi simţind cumplit acuza
De-a fi lăsat hoţia să sece-acest popor?

Tu, scump popor român, revino-ţi în simţire!
Prostia nu-i virtute, minciuna nu-i altar,
Nu construieşti o ţară prin furt şi nesimţire,
Şi nu calci în picioare nici steag, nici ideal.

Tu, scump popor român, aflat în amorţire,
Ridică-te din somnul în care ai căzut!
Bucăţi din tine pleacă, plângând, în pribegire,
Smulse din trupul ţării în care s-au născut.

Tu, scump popor român, urmează-ţi calea dreaptă
Şi nu te-ntoarce-n timp, istoria s-o repeţi
Adu-ţi copiii-acasă şi ce-ai stricat, îndreaptă
Şi din greşeli, încearcă, popor român, să-nveţi!

Tu, scump popor român, la ceas de centenar
Priveşte, cumpăneşte şi vezi ce-ai devenit.
Transform-acum prezentul acesta ordinar
În viitor frumos, poporul meu iubit!

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apel la reîntregire

Popor român, urmaş de daci
Trezeşte-te din amorţire
Nu mai cerşi la sfinţi şi vraci
Aspiră la re-întregire

Popor român, popor viteaz
Refuză ruga idolatră
Ţine visul unirii treaz
Recheamă-ţi oastea de la vatră

Aprinde foc pe vârf de munte
Nu contempla cum curge Istrul
Clădeşte peste Ţară punte
Ca Tisa să uneşti cu Nistrul.

Tulnicele în munţi să sune
Adună-ţi oştenii sub armă
Ca steaua ta să nu apună
Când vrea o putere infamă.

De la letopiseţ citire
Dorinţa ta spre cer să tune
Românii vor re-întregire
Uniţi în crez şi acţiune

poezie de Virgil Ciuca din Chemarea la judecată (13 martie 2012)
Adăugat de Virgil Ciuca
Comentează! | Votează! | Copiază!