În anii aceia am trăit ca să mă caţăr. Aveam un buget de 5.000-6.000 de dolari pe an, lucram ca tâmplar şi pescar de somon până când strângeam destui bani pentru următoarea expediţie în munţii Bugaboo, Teton sau în munţii din Alaska. Dar pe când aveam douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani am renunţat la visurile mele din copilărie de a escalada Everestul. În cercurile alpiniştilor cunoscători era la modă să denigrezi Everestul, numindu-l "un morman de zgură" - un vârf care nu-ţi oferă destule provocări tehnice sau care nu are trasee destul de frumoase ca să fie un obiectiv demn de un alpinist "serios", cum îmi doream eu cu disperare să devin. Am început să privesc de sus cel mai înalt vârf din lume. Asemenea snobisme porneau de la faptul că, până la începutul anilor 1980, ruta cea mai uşoară de pe Everest - prin Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică - fusese urcată de mai bine de o sută de ori. Cei din grupul meu şi cu mine îi spuneam Crestei Sud-Estice "ruta iacului". Dispreţul nostru a crescut şi mai mult când, în 1985, Dick Bass - un texan bogat, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, cu minime cunoştinţe de alpinism - a fost condus pe vârf de un tânăr alpinist extraordinar, David Breashears. Evenimentul s-a bucurat de întreaga atenţie a presei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată ce Everestul a fost desemnat drept cel mai înalt vârf din lume, nu a trecut mult până când oamenii au hotărât că vârful trebuie cucerit. După ce exploratorul american Robert Peary a afirmat că a ajuns la Polul Nord în 1909 şi Roald Amundsen a condus o expediţie norvegiană la Polul Sud în 1911, Everestul - aşa-numit "Al Treilea Pol" - a devenit cea mai râvnită destinaţie a explorărilor terestre. Escaladarea vârfului, a afirmat Gunther O. Dyrenfurth, un alpinist influent şi cronicar al începuturilor alpinismului în Himalaya, era "o strădanie umană universală, o cauză de la care nu poţi să dai înapoi, oricâţi oameni ar pieri.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 22 mai 1963, Tom Hornbein, un doctor în vârstă de treizeci şi doi de ani din Missouri, şi Willi Unsoeld, treizeci şi şase de ani, profesor de teologie din Oregon, au ajuns pe Everest urcând pe Creasta Vestică, traseu pe care nu se încumetase nimeni să îl încerce până atunci. Vârful mai fusese atins de patru ori, de către unsprezece oameni, dar traseul de pe Creasta Vestică era considerat mult mai dificil decât cele două deja consacrate: Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică sau Şaua Nordică şi Creasta Nordică. Ascensiunea lui Hornbein şi a lui Unsoeld a fost - şi încă este - aclamată, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai importante escaladări din istoria alpinismului.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascensiunea lui Bass a schimbat totul. Ajungând pe Everest, el a fost primul om care a urcat pe cele Şapte Vârfuri, ispravă care l-a făcut cunoscut peste tot în lume, impulsionând alţi zeci de aşa-zişi alpinişti să meargă pe urmele lui, şi care a împins cu brutalitate Everestul în era postmodernă. (Cele mai înalte vârfuri de pe cele şapte continente sunt: Everest, 8.848 m (Asia); Aconcagua, 6.962 m (America de Sud); McKinley (cunoscut şi ca Denali), 6.194 m (America de Nord); Kilimanjaro, 5.895 m (Africa); Elbrus, 5.642 m (Europa); Vinson, 4.892 m (Antarctica); Kosciusko, 2.228 m (Australia). După ce Dick Brass a escaladat toate cele şapte vârfuri, Patrick Morrow, un alpinist canadian, a susţinut că - deoarece cel mai înalt vârf din Oceania, grupul de insule din care face parte şi Australia, nu este Kosciusko, ci vârful şi mai greu de urcat, Piramida Carstensz (4.884 m), aflat în provincial indoneziană Irian Barat - Bass nu a fost primul care a urcat pe cele Şapte Vârfuri, ci el, Morrow. Mai mulţi critici ai conceptului celor Şapte Vârfuri au subliniat că ar fi mult mai dificil să urci cel de-al doilea vârf de pe fiecare continent, deoarece unele trasee necesită o pregătire mult mai temeinică.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visam în secret ca într-o bună zi să escaladez şi eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre dorinţele mele arzătoare. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine - aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activităţi un scop precis, care lipsea cu desăvârşire din viaţa mea. Mă încânta noua perspectivă care reieşea din răsturnarea la nesfârşit a planului obişnuit al existenţei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar şi înainte de accidentul catastrofal din sezonul premusonic de căţărat din 1996, creşterea numărului de expediţii comerciale din ultimul deceniu era un subiect sensibil. Tradiţionaliştii erau jigniţi că cel mai înalt vârf era vândut unor parveniţi - dintre care unii, dacă nu ar fi avut ajutorul ghizilor, probabil că de-abia ar fi reuşit să ajungă pe un vârf modest precum Rainier. Everestul, strâmbau din nas puriştii, fusese degradat şi profanat.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 1949, după ce secole la rând fusese o ţară inaccesibilă, Nepalul şi-a deschis graniţele, iar un an mai târziu noul regim comunist din China a interzis accesul străinilor în Tibet. Cei care urmau să escaladeze Everestul au început să fie interesaţi de zona sudică a crestei. În primăvara anului 1953 o numeroasă echipă britanică, organizată cu zelul justificat şi cu resursele copleşitoare tipice unei expediţii militare, a fost cea de-a treia echipă care a încercat să cucerească vârful urcând dinspre Nepal. La 28 mai, după două luni de eforturi extraordinare, au încropit o tabără de înaltă altitudine pe Creasta Sud-Estică, la 8.500 de metri. Foarte devreme în dimineaţa următoare, Edmund Hillary, un neozeelandez zvelt, şi Tenzing Norgay, un şerpaş experimentat, au pornit spre vârf, folosind butelii de oxigen.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porţiunea superioară a Crestei Sud-Estice este formată dintr-o serie de trepte de piatră, cu multe cornişe, şi zăpadă bătută de vânt, care şerpuiesc pe o distanţă de patru sute de metri, de la vârf până la o creastă secundară, numită Vârful Sudic. Din punct de vedere tehnic, nu e greu să treci de creasta zimţată, dar drumul e foarte expus. După ce am coborât de pe vârf şi am mers târşâit timp de cincisprezece minute deasupra unui abis de 2.000 de metri, am ajuns la faimosul Pas al lui Hillary. Este o trecătoare importantă de pe creastă, pentru coborârea căreia ai nevoie de anumite cunoştinţe tehnice. Când mă prindeam de coarda fixă şi mă pregăteam să fac rapel peste marginea Panelului, am văzut ceva îngrijorător.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe atunci aveam nouă ani şi trăiam în Corvallis, Oregon, unde se stabilise şi Unsoeld. Era un prieten apropiat de-al tatălui meu, iar eu mă jucam uneori cu copiii mai mari ai familiei Unsoeld - Regon, care era cu un an mai mare ca mine, şi Devi, cu un an mai mic. Cu câteva luni înainte ca Willi Unsoeld să plece în Nepal, urcasem pe primul meu vârf - un vulcan de 2700 de metri, deloc deosebit, din Munţii Cascadelor, care acum se laudă cu un schilift până sus, pe vârf - împreună cu tatăl meu, Willi şi Regon. Nu e de mirare că poveştile despre escaladarea din 1963 au avut un efect puternic şi de lungă durată asupra imaginaţiei mele preadolescentine. În timp ce prietenii mei îi idolatrizau pe John Glenn, Sandy Koufax şi Johnny Unitas, eroii mei erau Hornbein şi Unsoeld.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Everestul delimitează graniţa dintre Nepal şi Tibet, dominând valea de la bază de la o înălţime mai mare de 3600 de metri. Vârful arată ca o piramidă cu trei laturi, alcătuită din rocă închisă la culoare, striată şi gheaţă strălucitoare. Primele opt expediţii pe Everest au fost britanice şi toate au încercat să urce pe vârf prin partea tibetană, din nord - nu pentru că ruta conţinea cele mai evidente puncte slabe ale apărării formidabile a vârfului, ci pentru că în 1921 guvernul tibetan a deschis graniţele ţării de mult închise pentru străini, în timp ce Nepalul rămânea inaccesibil.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fusesem un elev sârguincios în ceea ce priveşte istoria alpinismului şi ştiam că Everestul omorâse mai mult de o sută treizeci de oameni de când britanicii puseseră pentru prima oară piciorul pe munte, în 1921 - aproape un mort la fiecare patru alpinişti care au ajuns pe vârf -, iar mulţi dintre cei care pieriseră erau mult mai puternici şi aveau mai multă experienţă la altitudine mare decât mine. Dar am descoperit că visurile copilăriei nu mor aşa uşor, şi la naiba cu judecata sănătoasă! La sfârşitul lui februarie 1996, Bryant m-a sunat ca să-mi spună că am un loc în următoarea expediţie a lui Rob Hall. Când m-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta, am spus "da" fără să stau pe gânduri.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imediat m-am oprit ca să mai fac o poză, de data aceasta cu Creasta Sud-Estică, cea pe care urcasem. Focalizând imaginea pe nişte alpinişti care se apropiau de vârf, am observat ceva ce-mi scăpase până atunci: spre sud, unde cerul fusese senin cu o oră înainte, Pumori, Ama Dablam şi celelalte vârfuri mai joase din jurul Everestului erau acum ascunse în spatele norilor.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi dintre alpinişti erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a urcat pe aşa-zisele "Şapte Vârfuri", cele mai înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă extraordinară; uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe Yasuko în sus pe munte. Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alpiniştii şi alţi cunoscători de geologie nu consideră că Everestul este un vârf prea atrăgător. E prea scund şi îndesat, are o margine prea lată şi e prea grosolan cioplit. Chiar dacă Everestul nu este graţios din punct de vedere arhitectonic, el este totuşi un masiv impresionant.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

L-am întrebat pe Mark Bryant, redactorul-şef al revistei Outside, dacă ar vrea să amâne articolul pentru un an (timp în care aş putea să mă antrenez cum trebuie pentru partea fizică a expediţiei). De asemenea, am întrebat dacă ar fi de acord să îmi rezerve un loc printr-o firmă cu o reputaţie bună - şi să plătească taxa de 65.000 de dolari -, astfel încât să am o şansă să ajung pe vârf. Nu mă aşteptam să accepte planul meu. În ultimii cincisprezece ani scrisesem mai mult de şaizeci de articole pentru Outside, şi rareori bugetul depăşise 2.000-3.000 de dolari pentru o călătorie.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum s-a dovedit, pierderile de vieţi omeneşti, în încercarea de a cuceri Everestul au fost semnificative. După descoperirea lui Sikhdar din 1852, au murit douăzeci şi patru de oameni, au avut loc cincisprezece expediţii şi au trecut 101 ani până când vârful a fost cucerit.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 8 iunie 1924, în timp ce Mallory şi Irvine înaintau cu greu spre vârf, ceaţa se ridica spre partea de sus a piramidei, împiedicându-i pe cei de jos să monitorizeze progresul alpiniştilor. La 12.50 norii s-au risipit pentru o scurtă vreme, iar Noel Odell, un coechipier, a putut să-i vadă clar pe Mallory şi Irvine sus pe culme, cu aproape cinci ore întârziere faţă de programul stabilit, dar "urcând precaut şi hotărât" spre vârf. Cei doi alpinişti nu s-au întors în noaptea respectivă la corturi, şi nici Mallory, nici Irvine nu au mai fost văzuţi niciodată. De atunci se dezbate cu înflăcărare dacă unul din ei sau amândoi au atins vârful înainte să piară pe munte şi să se transforme în legende. În 1999, bine-cunoscutul alpinist american Conrad Anker a descoperit corpul lui Mallory într-un povârniş la 8.200 de metri, unde căzuse în urmă cu şaptezeci şi cinci de ani. Pe lângă rămăşiţele lui Mallory au mai găsit şi nişte artefacte curioase, dar uimitoarea descoperire a lui Anker a dat naştere mai multor întrebări decât răspunsuri. Dovezile sugerau că Mallory şi Irvine nu atinseseră vârful înainte să moară.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajunsesem în vârf la câteva minute după Anatoli Boukreev - un ghid rus care lucra pentru o expediţie comercială americană - şi chiar înainte să sosească Andy Harris, un ghid din echipa neozeelandeză din care făceam şi eu parte. Deşi pe Boukreev abia dacă-l ştiam bine, în ultimele şase săptămâni ajunsesem să-l cunosc bine şi să-l simpatizez pe Harris. Le-am făcut rapid amândurora patru poze tipice pe vârf, apoi m-am întors şi am început să cobor. Ceasul arăta 13.17. În total petrecusem mai puţin de cinci minute pe acoperişul lumii.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luptându-se cu oboseala, cei doi alpinişti şi-au continuat drumul pe creasta care şerpuia. Hillary se întreba, destul de îngândurat, dacă vom reuşi să răzbim. Am ajuns la o nouă cotitură, în faţă creasta cobora abrupt şi din punctul în care ne aflam se vedea Tibetul. M-am uitat în sus şi deasupra noastră am văzut un con de zăpadă rotunjit. Ne-am înfipt pioleţii de câteva ori, am mai făcut cu atenţie câţiva paşi, şi iată-ne, pe Tensing [sic!] şi pe mine, pe vârf.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Guvernul din Nepal a recunoscut că mulţimile de alpinişti care urcau pe Everest creau mari probleme în ceea ce priveşte siguranţa, estetica şi impactul pe care-l aveau asupra mediului înconjurător. În timp ce se confruntau cu această problemă, miniştrii nepalezi au venit cu o soluţie care părea să împace ambele părţi - restrângea numărul alpiniştilor, iar în acelaşi timp aducea mai multă valută forte în fondurile naţionale secătuite: mărirea taxei pentru permisele de alpinism. În 1991 Ministerul Turismului cerea o taxă de 2.300 de dolari pentru un grup oricât de mare care voia să urce pe Everest. În 1992 taxa a crescut la 10.000 de dolari pentru o echipă de până la nouă alpinişti, iar pentru fiecare persoană în plus se mai plăteau încă 1.200 de dolari.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aveam 15 ani eram la fel de înalt ca acum, dar eram mult mai subţire şi nu aveam forţă în braţe. Dar visam cu ardoare să devin alpinist şi poate chiar ghid de munte.

citat din Gaston Rebuffat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!