Noah 7

Numărat, judecat, pedepsit,
Înot pe spate, voios,
O durere din adânc,...
Din care adânc?
Nu suntem oare, frunze
Sau trestii gânditoare?
Adânc este doar Oceanul,
Spun, "quia absurdum est",
Un protest, dar ce folos?
Mă apropii de mal,
Doamne ce nuferi, ce nalbe?
Plutim de la un mal la altul.
Aceasta e trecerea?

Dispreţuim noi trupul,
Lui nici nu-i pasă, ucigaşul e firav,
nu are minte, aşa vorbea şi soacra mea Zarathustra,
cea cu zacusca, predicatorii sunt morţi,
moartea predică singură,
în piaţa publică muştele îşi scriu memoriile,
copilul veni cu oglinda,
se scutură grinda de atâţi spânzuraţi,
vânt de sare şi soare îl biciuieşte.
Se plimbă gol pe malul abrupt.
Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează.
Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea.
Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?
Norii se depărtează imperiali.
Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi.
Barba se ia ca o cenuşă pe degete,
goluri de timp, goluri de memorie,
cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa.
Erau dureri cândva, s-au dus cu norii,
străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul
cum pluteşte cu vioara sub bărbie,
stelele îi cântă-n strună,
el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva.
De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele
şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul şi nunta

Lui Pompiliu Borş

Treceau dincolo Prutul
Numai păsări în zbor.
Numai păsări înot.
Numai
Umbra visătoare şi tristă
A lunii pe valuri trecea.
Şi, dus de vânt,
Dus de vânt,
Dus de vânt,
Zmeul copilăriei
Iscălit cu numele meu
În litere noi, colţuroase,
Aduse de vânt,
Aduse de vânt.
Neamuri din Cot, din Miorcani,
Pe celălalt mal
Deasupra zmeului se aplecau
Citindu-l cu lacrimi în ochi
Ca pe-o scrisoare trimisă
Din cea mai adâncă urgie,
Din iad. Coborau rude
Pe celălalt mal mai apoi
Să asculte muzica
Ce la nunta mea cânta.
Nu au văzut,
Nu au putut desluşi
Chipul miresei.
Poate că nici nu
Existase mireasa cândva.
Poate că era numai
O plăsmuire imaginară a mea,
Albă şi minunată,
Albă şi minunată,
Albă şi minunată.

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este uşor

Nu este uşor să nu scrii,
Grafomania salvează omenia,
Alegem un maestru şi scoatem untul din el,
Dar ocolim sofismul, solipsismul şi solariile,
Cu sfântul Socrate adesea m-am plimbat pe la Obregia,
Venea şi Holderlin cândva, dar dus a fost,
Luce intelletual piena d"amore,
Dar nu şi-e groază să vorbeşti despre orbire?
E crudă soarta pentru cei ce n-o cunosc,
Ne-nstrăinăm de multă suferinţă,
Se coace lumea-n lucruri fără multă viaţă,
Apoi revine mucegaiul victorios,
Lacrimi din ochii orbi, de ce, de ce?
Pe mână îmi alunecă petala unei roze,
Aud tot mai adânc, tot mai departe,
O văd pe mama cum mă-ntâmpină zâmbind din poartă,
Nu este beznă, o lumină calmă ca amurgul lunii iulie, iubit,
Devin şi eu o insulă, ca orice insulă pierdută,
Nici drumul către ţărmul mării nu-l mai ştiu,
ştiu totul şi citesc în stele, iar trupul meu se înfrăţeşte
cu amrgul veşnic cald, iubind.
Boris M. Marian

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între nebunie şi platitudine

Îmi plac nebunii, este unul pe strada mea,
Îmi reproşează că soţiei mele eu îi spun nevastă,
Ce multă-nţelepciune are, e nebun, dar sufletul
Este mai pur decât o rouă, în rest, ce să mai spun,
Mă mai ciocnesc de unul, altul, mormăim pardon,
Unul e academician în largi papuci, altul profesor
La catedra plictiselii, altul se crede mare actor,
Dar cine nu se crede? Trăim cu toţii din iluzii şi aluzii
La ce nu vom putea să fim nicicând,
Mai rău este când mai încerci să urci un munte
Care încet, încet se tot scufundă în adânc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor ce scriu

Celor ce scriu mă închin, îmi sunt fraţi,
Multe oraşe sunt neasaltate,
Din turn rotiţi privirea-n zare,
O muncă fără glas, dar sufletul?
Mă închin celor care au suflet.
Celor ce cunosc frumuseţea, spaima, totul.
Nicio simţire nu-i prea departe.
Celor care îşi dezbracă pielea,
Celor ce descoperă o constelaţie,
Celor ce vor fi tulpini de trandafir,
Dar nu celor ce-şi mută ochii în spate.
"Suntem ca norii iuţi, lunecători"?
O, nu. Prin viaţă nu vom trece nerăniţi.
Iar uneori mai învăţăm ce-i moartea lupului.
"Din zori ni se şopti că pe-o corabie
Ne-om îmbarca doar tu şi eu", ce vis, ce amăgire.
Ai să laşi în urmă o operă de cinci volume,
O pagină spumoasă, un rând, o vorbă de duh,
nimic? Dar Nimicul este mare,
cine se poate pune cu Nimicul?
Între Nimic şi Dumnezeu
Este doar o diferenţă de nuanţă.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva... Şi acum...

Am avut cândva o mamă,
Însă a plecat la cer.
Azi zâmbeşte dintr-o ramă,
Sufletului meu stingher.

Am avut cândva speranţe,
Dar s-au dus încetişor.
N-am acum decât restanţe
Şi în inima doar nor.

Am avut cândva iubirea,
Dar am rătăcit-o-n drum,
Mi-a rămas dezamăgirea,
Viselor făcute scrum.

Am avut cândva petale
Peste crângul zorilor,
Dar anii s-au dus agale
Spre albul ninsorilor.

Am avut, dar nu ştiu încă,
Zile, câte-oi mai avea
Şi aş vrea să fiu de stâncă,
Dar în gând port spaimă grea.

Am avut şi am şi-acuma,
Credinţa că Dumnezeu
Îmi va alunga cutuma,
Care arde-n trupul meu...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laudă imperfecţiunii

Nu voi elogia imperfecţiunea,
Dar nici pe verişoara ei, perfecţiune,
Cu temele făcute, pantofi lustruiţi,
Suflet curat, deşi este la căutare,
Ai două urechi şi o gură, ascultă,
Nimeni nu se plânge de lipsă de minte,
Nimeni nu se plânge de lipsă de inimă,
Dar de bani, cine nu se plânge?
De frică nu se moare, nici nu se trăieşte,
Dar de râs? Se poate muri, Doamne, fereşte.
Admir poeţii care scriu perfect, dar nu-i iubesc,
O fi invidia, o fi teama de perfecţiune, care, zice
Cartea la Scaraoski, este diavolească,
Cineva avea o capră, a mers cu ea în Ţara Promisă,
i-a plăcut, a trimis capra cu un bilet, să-l cheme pe tatăl său,
capra a fost ucisă, din greşeală chiar de tatăl băiatului,
astfel fiul şi tatăl s-au despărţit, de ce, Doamne?
De Don Quijote se râde şi astăzi, de ce, Doamne?
Cine mai ascultă Cântecul lui Roland, de ce, Doamne?
Suntem mereu pe drum, căutăm ceva, chiar de nu spunem,
Cine ştie care este casa lui? De ce suntem singuri aproape în orice moment?
Faceţi linişte, pe această stradă stă un scriitor care lucrează?
Ce lucrează el? Face o casă? Nu, un palat.
Ce palat, are el puterea, banii, priceperea
Să facă un palat? A trecut pe acolo Frumoasa Frumoaselor.
S-a oprit, l-a sărutat pe frunte pe bietul scriitor şi a plecat.
Peste noapte a apărut palatul. Nu era perfect, dar era.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva Cuvântul

Cândva Cuvântul era stăpânul Lumii,
Dar rolul Lui a decăzut, în sprijinul Cuvântului
A venit Iubirea, uite, s-a stins chibritul, tocmai citeam
Acest vechi manuscris, îl mai văd cum străluceşte,
E un cadran de ceas, fosforescent, o scară străpunge norii,
văd inima înstelată a Cerului, aud vocea condorului,
condiţia fericirii este lipsa oricăror condiţii,
cineva bate în ţeava de la calorifer,
dacă ai sperat, uită, dacă ai uitat, speră,
vocea profesorului pe ferestruica de la baie,
condorul deveni transparent,
cel fără mâini participă la luptă, cel teafăr
îşi strânge capul cu mâinile, se jeleşte,
ţine o puşcă, îi strigă zeiţa răzbunării,
oh, no, no arms, frica este semnul morţii,
pasărea Rok trece munţii, cuvintele se topesc
ca stelele.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu-i profet

Nimeni nu-i profet în ţara lui,
Chiar de-i în Vaslui, în Covurlui,
m-aţi iubit, apoi iubirile s-au dus,
ca Fugara din romanul lui M. Proust,
nu scriu simplu, nici prea complicat,
nici izvorul nu e nesecat,
sângerez în taină asta ştiu,
cui, ce-i pasă? Moartea nu-ştiu-cui?
Altul vine, înfloreşte ca un pom,
Oameni suntem, unii mor în somn,
Alţii dintr-o vorbă, de cuţit,
mi-e ruşine să vă spun că v-am iubit.

Ai fost suspendat, îmi spune prietenul,
Mă simt ca un aerostat plecat în explorări importante,
Îmi vin semnale de la Pasărea Măiastră,
De la diverse stele căzătoare,
Un cotoi miaună jos cuvinte mieroase,
Cotoiul este Bulgakov în haine de gală,
Plutesc şi nu-mi găsesc pixul, al naibii pix,
Un fix cu bilă.

poezie de Boris Marian Mehr (16 septembrie 2011)
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aruncaţi trecutul...

Ani mulţi s-au adunat în urma mea,
nu fac acum bilanţuri efemere,
dar cred că am lăsat câte ceva
din frământări, din chinuri şi durere.

Cărările umblate s-au schimbat,
n-au mai rămas decât în amintire,
dar, Doamne, oare nu ar fi păcat
să ne-aruncăm trecutu-n cimitire?

În viaţa noastră ce ar mai conta? –
dacă-am uita de casa părintească,
sau şcoala sfântă care ne-nvăţa
să ne mândrim cu glia strămoşească.

Ce să mai zic despre părinţi şi fraţi? –
că am trecut prin viaţă împreună...
Cum să rămână peste timp uitaţi? –
în suflete sunt zestrea cea mai bună!

De n-ar fi ei, nu am avea trecut,
nici viitor deschis şi nici destine! –
pribegi prin viaţa fără de-nceput,
doar slugi am fi prin ţările străine!

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asceza

Asceza nu are mădular, dar Ordinea?
Oho! Dar Adevărul? Mă-nclin şi m-ascund.
Adulţii să nu vorbească de adevăr.
Cât despre foc, eu cred că el nu se stinge niciodată,
indiferent de sex, rasă, vârstă, obiceiuri.
Ne bucurăm de acelaşi soare, dar nu suntem fraţi.
De ce? Prea mulţi păcătoşi s-au dus în pământ.
Năramzi printre măslini se-mpart, un dor,
apoi durerea, zăpezile, se uită totul?
Grădinile închid în ele o taină.
Tu, cititorul meu aştepţi să spun ceva.
Ascultă şi tăcerea, e un sfat.
Ghitara jalnic sună. Şi nici un drum nu te va mulţumi.
Doar vânătorul ştie al său drum.
Într-un adânc de ape vei găsi cuvinte.
Diamante lichide. M-aş dărui şi lor,
dar totul curge, omnia fluunt, omnia mutantur.
Să nu uităm de facere, de întrupare.
Să ne ferim de abstracţiuni, aşa zic.
Ele ne aduc suferinţă.
Arta este totul sau nimic,
contemplarea este miezul.
Misterele nu se schimbă în timp.
Cea mai eroică este lupta lui Iaacov cu Îngerul.
Până şi stelele cad.
Purtăm peruci sau măşti, dar suntem încă noi,
aceiaşi, din copilărie.
Polonius, cel ascuns pe jumătate.
Nu căuta instrumente în codru, în câmpie.
Nu refuzaţi cântecul. Înflorirea, vestejirea, apar, dispar.
Unde există formă, lipseşte esenţa.
Există mereu o cale de întoarcere,
dar noi nu o recunoaştem.
Eu nu ştiu ce înseamnă omul adevărat,
ştiu ce este omul.
Există cuvinte care cuprind alte sute.
Mai este şi sentimentul că nu exişti.
Sânii tăi îmi acoperă faţa.
Între ei voi plânge şi mă voi bucura.
Să pornim de la sfârşit spre început.
Acolo şi atunci nu mai există.
Timpul devine încâlcit,
ne vom limpezi privind unul în ochii celuilalt.
Suntem veniţi cu arca lui Noe.
Un papagal, o glumă colorată, avataruri.
Orice balanţă – aroganţă.
O despărţire fără despărţiri.
Ce aş putea să-ţi mai spun?
Tăcere, restul sunt vorbe.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile iubirii.

poezie celebră de Zorica Laţcu
Adăugat de gabriela alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea e doar "corpul-minte în care crezi că eşti", e forma, dar poate o formă de sare să reziste apei? AŞADAR, CUM E DESPRINSĂ O PICĂTURĂ DE OCEAN? CUM DECELEZI ASTA? Credem fals că existăm noi în afara oceanului şi oceanul, dar nu vedem că Dumnezeu, Sinele este deja TOTUL DIN ÎNTREG şi picătura pe care crezi că o eşti nu poate exista în afara oceanului. Credem că suntem noi şi Oceanul. Nu vedem că picătura nu poate fi altundeva decât în ocean. În fapt, noi suntem oceanul. Mintea ne-a schilodit şi ne-a făcut imaginea unei picături şi credem condiţionarea asta. DACĂ PICĂTURA E DEJA ÎN OCEAN CUM ar putea sa fie decelată? MAI PUTEM VORBI DE DUALITATEA PICĂTURĂ-OCEAN? Sau de faptul că în esenţă nu există nici o picătură, doar Sinele, Oceanul. Dumnezeu este real, picătura era doar în imaginaţia ta. Tu nu ai un trup. Acest vis este doar visat în tine, cel infinit. Până nu ai învăţat "eu"-l de cine ai fost tu desprinsă? Doar gândul se crede separat, dar în ocean separarea apei nu există.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deasupra Sinaiului

Deasupra Sinaiului – norii
Deasupra norilor – El,
N-am fost acolo, înseamnă
Că Dumnezeu e în noi.
În casa vecinului, moartea
A pus un bilet de tramvai,
Aşa se pare, vecina
Crede ca mortul e-n rai.

* * *

Cred în viaţa de apoi,
Ca-n această viaţă,
După moarte am şi eu
Drept la alta faţă.
În memorie păstrez
Mii şi mii de chipuri
Sunt un biet calculator
Plin de videoclipuri.
Te-am iubit şi m-ai uitat,
Nimic nu se pierde,
Noi de mâine vom relua
Filmul. Eşti eternă.
Vrei, nu vrei, ai să-mi răspunzi
La-ntrebarea veche,
Pân-atunci nu poţi să fii
Altuia pereche.

* * *

Oasia, oraş pierdut,
Fără de iarbă, fără lut,
Un obelisc în centru doar,
Cu litere de aur rar,
Acolo moartea s-a născut,
Orbirea minţii n-a durut,
Toţi obiectivi, obiecte doar,
Un cap de om înfipt în par.
Ocazii odioase-n dar,
Tărâm celebru, funerar,
Se-neacă-n opium cel sultan,
La nord, la sud de Kermikstan.
Oracolul ştie ce-a spus,
Viaţa-n zare – cal s-a dus.

* * *

Pianul – un cal care moare,
Din calendar nu cad foi,
Ceasul mai bate, îl doare,
Când trece de cifra doi.
Sunt eu, este el, este altul,
Nimeni nu ştie, veni
Un procuror şi portarul,
Doar mortul se înnegri.
Sufletul lui aleargă,
De mult prin spaţii cereşti,
Dublura mea va să treacă
Prin alte iubiri. Le doreşti?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai frumos de atât nu l-am văzut niciodată

nici mai tânăr
oare
cum să-i spun
că trec orele astea
să-i spun că nebunia mea se întinde
prin toate şanţurile săpate adânc
tot mai adânc în suflet

şi totuşi
mai frumos şi mai tânăr de atât nu a fost niciodată
oare cum să-i spun
că braţele mele
învelite în tăcerea grea
caută să deschidă alte drumuri
şi el
da
el
în ce temniţă doarme
pe ce pat
de gânduri negre
şi-a pus singurătatea

cum să fac oare
că din carnea şi din sângele meu nu va pleca niciodată
că din durerea mea se va naşte zilnic
mai frumos
mai tânăr
cu un Dumnezeu în privire
de care am să mă îndrăgostesc la nesfârşit
cum să fac oare
cum

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai frumos de atât nu l-am văzut niciodată

nici mai tânăr
oare
cum să-i spun
că trec orele astea
să-i spun că nebunia mea se întinde
prin toate şanţurile săpate adânc
tot mai adânc în suflet

şi totuşi
mai frumos şi mai tânăr de atât nu a fost niciodată
oare cum să-i spun
că braţele mele
învelite în tăcerea grea
caută să deschidă alte drumuri
şi el
da
el
în ce temniţă doarme
pe ce pat
de gânduri negre
şi-a pus singurătatea

cum să fac oare
că din carnea şi din sângele meu nu va pleca niciodată
că din durerea mea se va naşte zilnic
mai frumos
mai tânăr
cu un Dumnezeu în privire
de care am să mă îndrăgostesc la nesfârşit
cum să fac oare
cum

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o cruce de vânt

Sunt o cruce de vânt cu braţe de lemn
şi văd cum ele se mişcă în valuri concentrice
mă ghemuiesc, aşa vaporoasă cum sunt, la pământ,
pe solul unui nor de furtună...
în ceea ce visez este utopie - cruce cu vise de lemn -
din când în când aşchii îmi sar din braţe
zilele s-au prins de mine cu răşină

fac plecăciuni şi descopăr reîncarnări
şi mă sprijin de nori, de amăgiri şi de ziduri crăpate
dacă aş avea voie, aş rupe transparenţa din vocea mea
şi aş da drumul cuvintelor

mă las încolăcită de un şarpe
mi l-aş strecura în mine dacă aş fi om
îi dau voie, fiindcă mă uit în interiorul meu şi văd abur
ne înţelegem tacit - singurătatea e doar un drum spre analiză

insomnia rece mă amorţeşte - iederă uscată
dar mă trezesc cititorii în stele
aşchii îmi sar din braţe
şi trec spre pământ prin mine.

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă geneză...

Azi stele au căzut,
ape s-au revărsat,
sori s-au întunecat,
inima mi-a tăcut...

lacrimi cad,
se lovesc de pământ,
se preface-n vânt
un oftat adânc...

zile cândva însorite
se prefac în neguri,
mai am doar gânduri
şi sentimente rănite...

poezie de Mihail Simionescu din Încă nu a apărut
Adăugat de Mihail Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi este primăvară-n noi...

Azi m-am trezit cu primăvara-n vis,
Şi am crezut c-am înflorit deodat'
Dar, cerul era un adânc abis
Şi norii se plimbau, nevinovat...

Am ridicat sprânceana a regret,
O-njurătură am şoptit în gând
Dar, norii îşi vedeau de menuet,
Schimbându-şi partenerele pe rând...

Şi mi-am prins fruntea-n mâini, scâncind a ploi,
Cu lacrimi m-am fardat, privind în jos,
Un fir anemic, verde de şiboi
Mi-a glăsuit din seva lui, duios...

Şi am uitat că soare nu-i şi-i frig
( E totuşi primăvară-n calendar),
Dregându-mi glasu-am început să strig
-Hai, primăvară, dă-mi iubirea-n dar!

De sub coroana unui nuc, un cuc
A început să cânte-n do major,
Sărea din ram în ram ca un năuc
Şi arunca în mine câte-un dor...

Şi nu-mi mai pasă că e înnorat,
În mine înfloresc poeme noi
Şi versu-n rogvaiv s-a colorat
Din curcubeul răsărit din ploi...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

PETALE DE MACI

Aş fi venit cu flori să te întâmpin
Dacă-mi vorbeai despre Ursa Mare
Sau stăvilare, zdrobite-n drum....
Aş fi călcat pe spini să te ascult
Vorbind de mări si de oceane
Cu intuneric in adânc si coame-n soare
Răvăşitoare cărări de dor!

Dar n-ai venit... florile s-au uscat,
Ghimpii s-au infipt adânc in inima mea
Revărsând roşu in petale de maci
Purtate de vânt pe cărări neştiute
Sub un cer aducător de ploaie si tristeţe.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!