Porumbiţa xenofobă

Un porumbel frumos, cu guşă mare,
S-a nimerit, fatidică-ntâmplare,
Pe-un vechi acoperiş, la ceas de seară,
Să dea pe o antenă de o cioară,
Ca smoala pe obraji, dar curăţică
Şi chiar, cu-ngăduinţă, frumuşică.
Consoarta lui era acum plecată,
Fiindcă se lăsase-nduplecată
Să ducă nu ştiu unde o scrisoare,
Departe, mai încolo de hotare.
Aflat porumbul, oarecum, la rut,
Cu apetitul sexual crescut,
Iar cioara cam dispusă şi nurlie,
S-a-nfiripat un fel de simpatie
Şi, după giugiuleli şi tandre şoapte,
Înaripatele-au trecut la fapte.
Dar când erau în culmea fericirii,
Când peste pene adiau zefirii
Şi cioara sta să urle de plăcere,
Iar el se-apropia de încheiere,
Urmând să sară jos de pe pipiţă,
Ateriză frumoasa porumbiţă!

La început, perplexă, siderată,
Rămase mută şi paralizată,
Apoi goni "otreapa!" c-un scuipat,
Se-apropie, înfiptă, de bărbat
Şi începu blesteme şi ocară,
Cu vorbe auzite într-o seară
La tanti de la patru, pe terasă,
Când a venit inopinat acasă:

"Mă, Ginghis Han, mă, Casanova, câine,
Eu zbor în lume să câştig o pâine,
Iar tu, destrăbălat şi jeg uman,
Te dai la prima curvă din maidan!
Neruşinat, scursoare ordinară,
Mă faci în gura lumii de ocară!
Mai pot să ies cu capul sus în lume?
O, parcă văd de-acuma câte glume
Şi ironii pe seama faptei tale!
Să nu-mi mai ieşi de azi-nainte-n cale,
Că te omor cu mâna mea, să ştii!
Să crezi bărbaţii, ah ce porcării
În stare sunt în lipsa ta să facă,
Un troglodit infam, un neam de troacă!"

Se descărcă, săraca, înc-o vreme,
Pe urmă, parcă prinse a se teme
Că insul va pleca definitiv
Şi adoptă un ton mai concesiv...

"Tu ştii că nu-s, de felul meu, geloasă,
Dar spune, cum să nu fiu furioasă
Când te găsesc pe japiţă călare?
Mă doare, porumbelul meu, mă doare!
Eu ştiu că-s altfel construiţi bărbaţii,
Că sunt sensibili şi atenţi la graţii,
Că nu se pot abţine multă vreme,
Că altfel au dureri de... gât, probleme...
Că eşti şi tu bărbat dotat, vânjos,
C-ai fost tentat şi, poate, curios,
Că mă înşeli – să cred? - întâia oară,

Dar bine, mă, Gigele... cu o cioară?"

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi porumbelul

Pe cumpăna de la fântână
S-a oprit un porumbel.
A vrut o clipă să rămână,
Să mai răsufle niţel.

Când am vrut să-i dau din mână
Mâncare la porumbel,
A poposit la fântână
Şi o cioară lângă el.

Era neagră şi urâtă.
Porumbelul, alb, frumos.
Am zvârlit cu o ciosvârtă
Ca să dărâm cioara jos.

Şi cioara şi porumbelul
De mine s-au speriat.
Şi, după cum le este felul,
În zbor lin s-au avântat.

Cioara s-a dus spre pădure,
Porumbelul către sat.
N-au putut ca să îndure
Legea ce le-am aplicat.

După păsări m-am uitat
Cum flutură aripile.
Aşa de iute au zburat,
Precum zboară clipele.

Porumbelul s-a-ndreptat
Spre un nor mare, pufos.
Eu după el am oftat
Şi m-am tăvălit pe jos.

Aş fi vrut să zbor cu el
În înaltul cerului,
Dar nu sunt un porumbel.
Sunt fiul pivnicerului.

poezie de Dumitru Delcă (29 septembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dilemă

Azi realizez întâia oară:
- Decât Măgar, mai bine Cioară,
Că amândoi sunt de ocară,
Dar Cioara... zboară!

epigramă de Arcadie Chirşbaum din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Chiar cred că seara asta a fost destul de reuşită.
Joey: Da. Destul de reuşită. Perfectă. A fost... a fost o seară perfectă. Pace? Nu pot face asta.
Pacey: Ce anume?
Joey: Chiar şi atunci când totul este perfect, am impresia că nu e bine să am o relaţie cu tine şi îmi pare rău. Seara asta a fost drăguţă şi distractivă, iar tu ai devenit acest bărbat extraordinar, dar nu... Îmi pare rău. Dar nu simt nimic. Şi nu-ţi pot face asta ţie.
Pacey: Bine. Joey. Stai puţin.
Joey: Nu, Pace. E adevărat şi îmi pare rău.
Pacey: Şi ce?! Te temi. Nu-i aşa? Te temi. Şi eu la fel, crede-mă. Şi eu mă tem pentru că nu ştiu încotro ne îndreptăm. Adică eu cred că ar putea duce oriunde. Ar putea fi şansa noastră.
Joey: Nu o să fie.
Pacey: De unde ştii tu asta? Serios acum. Săptămâna trecută erai cu totul de acord şi acum îmi spui că relaţia dintre noi nu ar putea fi niciodată una reuşită. Nu ai de unde să ştii asta, Joey.
Joey: Şi îmi pare rău. Ştiu că e îngrozitor ce îţi spun eu acum.
Pacey: Dar cum? Cum poţi tu să ştii? Şi când ai luat decizia asta? În seara asta? Am crezut că seara asta a fost reuşită.
Joey: A fost. A fost perfectă.
Pacey: Şi atunci? Şi nu-mi spune că nu eşti speriată pentru că ştiu că eşti. Te ştiu de prea mult timp şi te-am văzut dând la o parte foarte multe lucruri bune ca să te las să faci asta şi cu mine acum. Ai fost mereu cel mai frumos lucru din universul meu. Şi sentimentele mele pentru tine mi-au demonstrat că pot fi o pesoană mai bună. Şi acele sentimente erau mai puternice şi mai înţelepte şi mai stăruitoare şi mai curajoase decât orice altceva legat de mine.
Joey: Pacey, opreşte-te.
Pacey: Jo...
Joey: Pacey!
Pacey: Când mă temeam de orice, nu mi-a fost teamă să te iubesc şi te-aş putea iubi din nou. Îţi spun since, asta ar putea...
Joey: Pacey, nu. Opreşte-te! S-a întors Eddie. Îmi pare rău. S-a întors aseară. A venit la bar şi...
Pacey: Ah. Bine.
Joey: Îmi pare rău...(Pacey pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Ana

Ana era mai degrabă urâtă, n-aş spune slută, dar avea
o figură banală şi-un fel de fire uscată
nu râdea niciodată, ba mint, uneori mai zâmbea
când vedea -habar n-am ce- poate un fel de adânc
în sinea sa,
poate copiii altora sau altceva,
n-o să ştiu;
oricum, te trezeai într-un târziu
cu ea că zâmbea. Stâlcit şi firav.
Da,
Ana era o făptură ciudată. Tristă ca o picătură de apă.
Un fel de pată
măruntă, sâcâitoare, pe un şervet de mătase,
un fel de frig care intră sub pragul din case.

N-avusese niciodată bărbat, doar un amant amărât, cândva
foarte demult, foarte aşa... cum să spun,
însurat şi sărac
un pic filosof, un pic posac.
Nici n-o prea iubise cu adevărat,
se folosea de ea şi pleca. Era bărbat...
Maică-sa, mda,
poate- avusese dreptate când îi striga
''ieşi din casă, stricato, ai ajuns o căţea!

Oricum, a trecut, maică-sa a plecat într-o zi, s-a dus
undeva foarte sus
foarte departe şi foarte demult.... dar ştii? încă-i vorbea
în serile lungi, de apăsare grena (căci Ana numai pe ea o avea)
şi parcă n-o mai certa. N-o mai hulea. ''Mama mea'' tot şoptea
când se visa iar copil, şi în vis tremura,
fiindcă în amintiri avea pielea plesnită, nu pe genunchi, ci pe tâmplă,
aşa cum se-ntâmplă
atunci când eşti îmbrâncit şi dai cu capul de-o stâncă.
(Aiurea, în casă nu sunt niciodată stânci,
poate doar aşa i s-a părut atunci).
Şi în visul ei, taică-su încă bea pe balcon
şi Ana scotea
de sub coşul de rufe
o scrisoare ascunsă
cu litere strâmbe, tremurate, cam unsă
în care ea, Ana, îi scrisese lui Dumnezeu
''te rog eu, Doamne, din sufletul meu,
fă-l pe tata să nu mă mai bată
şi mama să mă iubească un pic, măcar o dată,
iar dacă nu,
dă-mi Doamne şi mie un vagon de ciocolată!...''

Ea era doar Ana, o biată fată.
Aşa că Dumnezeu nu i-a trimis răspuns niciodată.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi vânătorul

- Gar, gar, gar
Şi lasă-mă în pace!
Ai venit la mine iar,
Acasă, nu ai ce face?

Mâncai boabe de la tine
Acum vii să mă împuşti.
Nu ţi-e milă, nici ruşine
Pentru ce tu mai trăieşti?

Acasă mănânci friptură
Şi vii să mă necăjeşti.
Cu curcani în bătătură,
De ce, omule, mă goneşti?

Porumbul este al meu,
Să pui la el tot anul,
Vezi-ţi de iepurele tău
Şi nu face pe duşmanul.

- Ce spui, cioară blestemată?
Ieşi afară din tufiş!
Să vorbim şi noi odată,
Nu hoţeşte, pe furiş.

Am lucrat câteva zile
La arat şi semănat,
Acum te văd pe tine
C-ai venit la recoltat!

Buum... s-a auzit odată,
Urmată de o dâră de fum,
Cioara a zburat îndată,
Văzându-şi de drum.

Supărat foc îşi zice
Lasă, că ţi-o fac eu...
Dă la cai câteva bice
Şi se tânguie mereu.

Când a ajuns acasă
De soaţă era aşteptat,
Cu friptură şi vin pe masă,
El însă mereu supărat.

I-a vorbit despre porumb;
De ciori fiind mâncat,
Să-l împene cât mai curând,
Să fie un lucru descurcat.

Să ia cu ea şi nişte sare
S-o presare la fiecare cuib
Una câte una moare
De nu se mai văd prin crâng.

- Am înţeles, vânătorule dibaci
Că au râs ciorile de tine,
Ştiam eu că eşti cârpaci
Aruncă ţăcala mai bine.

Ori ţi-o atârn eu în cui,
Şi-ţi pun ţoiul la vezeală
Să bei, dar să nu spui
Că te-a păcălit o cioară.

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumire (lui Constantin Moldovan)

Urarea-ncepe foarte bine:
Prieteni? Şi-ăia ca şi tine,
Deci mă lipsesc oricând de ei,
Oricât ar fi - poeţi - de grei,
La propriu, nu la figurat...
Oricum, cu voi am terminat!
Dar să mă-ndemni să uit de doamne,
Când încă n-am în plete toamne,
Când sunt mai tânăr decât Şora,
Când sunt frumoase cum e Pora,
Când încă sânge am în vene,
Când sunt berbecul – nota bene! –
Ce urcă-n vârfuri de copaci?
Te-ndemn, respectuos, să taci!
De altfel, sunt în gândul meu
Şi nu le pot uita nici eu...

Deci nu răspund la provocări,
La ironii şi la ocări:
În van încerci acum un clinci,
Când bat abia în şaizeşcinci
Şi pot, un pic de mai insist,
S-ajung şi eu epigramist!*

Dar de-mi urezi, la o adică,
Să fiu iubit, mai zi. Nu strică...

P. S.: Se spune că epigramistul atinge forma maximă abia la 65 de ani.

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline...
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa... ca mă mai uit de coadă...
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare...

Mă doare să văd oameni plângând
Mă doare să văd pe cineva suferind,
Mă doare când nu eşti lângă mine
Mă doare să ştiu că nu-ţi este bine.
Mă doare atunci când nu mă iubeşti,
Mă doare atunci când mă umileşti
Mă doare când ştiu cât te iubesc
Mă doare să văd că nu te recunosc...
Mă doare tăcerea rece şi grea,
Mă doare durerea din inima mea
Mă doare ş-o lacrimă ce curge pe obraz
Mă doare când ştiu de-al tău necaz.
Mă doare de-o frunză ce se leagănă-n vânt
Mă doare de oricine şi orice cuvânt,
Mă doare că TU nu poţi să-nţelegi
Mă doare... dar tu ai vrut să alegi.

poezie de Mariana Simionescu (25 octombrie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt prea singur pe lume şi totuşi nu-s singur destul

Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei
drum
Să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi,
şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.

Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.

Vreau cugetu-mi adevărat
În faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns în ceaţă

Râde vecinul, că nu mi-e bine,
Cred... de-ar putea, m-ar otrăvi.
Dar bag de seamă, că îi e ruşine
Şi zilnic, ştiţi, eu îl voi chinui.

Ascuns în ceaţă... dus de dimineaţă
Îmi ar cu drag pământul meu.
Când o fi soare... şi iarbă creaţă,
Ştiu c-am semănat tot ce-am vrut eu
.
Satul... mă cheamă acum din depărtare...
N-aş merge, dar nu am de ales.
Loc e destul ştiu... pentru fiecare,
Dar nimeni nu mă ajută la cules.

O zână... vine şi-mi spune... hai acasă,
Să ştii că niciodată nu te voi părăsi.
Inima ar vrea... dar anii nu mă lasă
Rănit în suflet doar câmpul l-aş păşi.

O clipă simt că doare... oare cât voi putea...
Să încerc să fiu tare... să-frunt zodia mea.
Ascuns în ceaţă, mă zbat într-o credinţă
Şi-n 'cerc ca să câştig dragostea ta.

Dar strig zadarnic... mă lupt chiar cu destinul,
Dau totul la o parte, chiar dacă sunt lovit.
Ştiu că se poate, că îmi alini tot chinul
Şi-aş merge înainte ca să fiu fericit.

Degeaba mai încerc... că Dumnezeu îmi spune,
Ioane...! timp... puţin ţi-a mai rămas.
Dar încă sunt puternic, încă am un nume,
Şi pot să întorc grăbit, ultimul ceas.

Doresc să port opincă, o coasă pe umăr să am.
Să plec de acasă nu vreau îmi este frică
Rămân să cânt într-un pustiu încă un an.
Şi-apoi... când Dumnezeu va vrea, un suflet mai ridică.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea unui pensionar optimist

"Deşi sunt coşcogeamite bărbat,
Înalt, voinic, destul de arătos,
La pensie-am ieşit anticipat
Şi, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Îmi creşte tensiunea în artere,
Iar pulsul mi-e la limita de jos,
Să urc pe scări eu nu mai am putere
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Colesterolu-mi este ridicat
De-o cârjă mă susţin când merg pe jos
Mi-e greu cu diabetul zaharat
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

La ochi am dobândit o cataractă,
Pe toate-n jur le văd acum pe dos,
Iar muşchii feţei nu se mai contractă
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Sunt surd acum de ambele urechi
Şi nu aud, chiar de-mi vorbiţi frumos,
În spate mă mai ţine-un junghi mai vechi
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

De-o vreme mă cam supără prostata,
Mi-e sexul fleşcăit, cândva fălos,
De băutură mi-e ficatul gata
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Bojogii mei sunt negri de tabac,
Am paraziţi în intestinul gros,
Am patru operaţii la stomac
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos!

Reumatismul zburdă prin ciolane,
Când plouă simt că-mi trece os prin os,
Îmi fac ades varicele şicane
Dar mulţumesc, sunt bine, sănătos,

Acum, scuzaţi, închei a mea misivă
Ce sper c-o să vă fie de folos,
Că sunt la terapie intensivă...
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos!"

poezie de Ion Moraru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor străin

Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
Pe-o coastă abruptă de munte,
Şi nu ştiu ce caut aici, pe Pământ,
Cu simţuri ciudate, din pene veşmânt,
Şi pofte sălbatice, crunte.

Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit
Un corp muritor să mă cheme;
Eram printre stele, o clipă-am murit,
Şi poate vreun zeu m-a cules şi-a dorit
Să zbor în înalturi o vreme.

Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor,
Ceva pentru-o clipă-mi apare,
Şi parcă aş şti ce-am să fiu de-am să mor,
Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor
De vechea, eterna mea stare.

Nu ştiu cine-am fost şi de unde-am venit,
Pot numai să-ncerc să-mi închipui
O lume ciudată şi-un zbor nesfârşit
Prin spaţiul imens şi de stele ticsit,
Ocean ce-şi agită nisipu-i.

Acum sunt aici şi privesc împrejur
Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă
Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur,
Dar totuşi străin, într-un simplu sejur,
Cu dor nesfârşit de acasă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara mai neagră ca niciodată

Când Dumnezeu, dezgustat de om,
S-a întors în Paradis,
Iar omul, dezgustat de Dumnezeu,
S-a întors spre Eva,
Lucrurile păreau că o luaseră razna.

Dar Cioara... Cioara,
Cioara i-a adunat împreună,
Legând Paradisul şi pământul unul de celălalt –

Astfel că omul a plâns, dar cu vocea lui Dumnezeu,
Iar Dumnezeu a sângerat, dar cu sângele omului.

Apoi, cerul şi pământul au plesnit la încheieturi;
Fisurile s-au transformat în cangrene şi s-au împuţit –
O oroare departe de de mântuire.

Agonia nu s-a atenuat.

Omul nu mai putea fi om, nici Dumnezeu, Dumnezeu.

Agonia
A tot crescut.

Cioara
A rânjit
Şi ţipat: " Acesta este creaţia mea,"

Fluturând drapelul cel negru al propriului ego.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua...

... şi va veni o zi, când fiecare moldovean
când fiecare suflet dus peste hotare
va fi întâmpinat cu doina de alean
din versul meu, din pâinea mea cu sare

când ţara miliardului furat
va fi în rândul miliardelor de aur
când naţiunea scoasă la mezat
din curvă va redeveni tezaur

şi când mizerii alde plahotniuc
vor sta unde li-i locul - la-nchisoare
şi mort să vă-ntălnesc am să mă duc
să vă-ntâlnesc cu pâine şi cu sare

când saltimbanci de teapa lui dodon
vor sta unde li-i locul lor- în ţeapă
cu-acelaşi vers eu am să ies la avion
adăugând la pâine şi la sare ceapă

şi când te vei mândri ca moldovean român
că tricolorul tău nu-i simplă pânză
te-oi întâlni cu cel mă bun din lume vin
cu cea mai fină şi mai cosânzeană brânză

dar până când îţi cântă venetici
şi leprele mancurte din născare
eu ştiu că n-am ce căuta aici
eu ştiu că ţara mea-i peste hotare...

poezie de Iurie Osoianu (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teologia ciorii

Cioara a realizat că Dumnezeu o iubeşte –
Altfel, ea ar fi fost materie anorganică;
Deci chestia asta era deja dovedită.
Uimită, Cioara s-a regăsit în ritmul propriei inimi.

Ea a înţeles că Dumnezeu a spus "Cioară" –
Existenţa ei a fost revelaţia Lui.

Dar oare cine a spus "pietre"?
Ele par de asemenea să existe.
Şi ce spune această tăcere stranie,
După ce pasiunea pentru bovine s-a stins?

Şi cine a iubit ghemele de pene murdare
Care cădeau din cuiburile ciorilor mumificate pe crengi?
Ce spune tăcerea plumbului?

Cioara a realizat că există doi Dumnezei –

Unul dintre ei fiind mult mai mare decât celălalt,
Iubindu-şi duşmanii
Şi deţinând toate armele

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul şi copilul

-Bună dimineaţa, nene! Să ai o zi frumoasă!
-Mulţumesc copile, de n-o fi vreo vântoasă
Că de-o bucat de vreme, şi clima s-a schimbat
Prea des acum pământu-i inundat.
După cum se pare, vin zilele ploioase
Şi eu cu reumatismul, o simt până la oase
Tu-mi pari astăzi cam trist, ceva s-a-ntâmplat.....
-Ce înţelept eşti, nene, ce spui e-adevărat!
Ieri am terminat şcoala şi-un pic îs supărat
Eu n-am avut părinţii, când premiul mi l-au dat.
Am fost doar cu bunica, ce-mi poartă acum de grijă
Ea merge-ncet de-o vreme, are noroc de cârjă
-Vai, mama ta-i plecată şi-ţi este de ea dor....
-Nene, eu cred că e normal, sunt un copil minor...
Tot ceea ce-mi doresc e să revină-n ţară
Şi-o să-i propun eu asta când va veni în vară
Va sta atunci cu mine, o săptămână poate
Urmând să plece iar la muncă-n străinătate
-Te simţi, cumva copile, de mamă neglijat?
-Nu pot să spun eu asta, ar fi mare păcat
Îmi trimite haine, dulciuri, multe jucării
Cred că am mai multe decât au ceilalţi copii
Mi-a luat şi-o bicicletă, anul trecut în vară
Iar acum vreo lună mi-a luat chitară
Dar simt că uneori tânjesc după alint
Aş vrea la ea în braţe, nu voi ca să te mint
De melancolie şi ochii îmi dau în lacrimi
De ce-mi dă mie Domnul toate aceste patimi?
-Te compătimesc copile, dar am şi o dilemă
N-ai spus nimic de tată, sau este vreo problemă?
-De al meu tată nu prea mai ştiu nimic
Ne-a izgonit de-acasă, când eu eram prea mic
De mă gândesc la dânsul, mi-amintesc cu groază
Cum o bătea pe mama şi eu fugeam de-acasă.
-Copile bun, sincer îţi spun că mă uimeşti,
Cât de frumos şi de matur gândeşti,
Aş vrea să te ajut mai mult, dar nu prea pot
Aşa bătrân cum sunt, cresc şi un nepot
Tu reţine-un lucru, eşti un norocos
Vei fi bărbat ca mâine, nu fi plângăcios
De-o ai pe bunica, e un lucru mare,
Şi ai şi-o mămică foarte iubitoare
Ce spui tu atuncea, de nepotul meu:
Părinţii i-au murit, îl ajut doar eu
Şi nimeni nu-i aduce dulciuri, jucării
Aşa cum primeşti tu şi ceilalţi copii
Eu nu mai pot munci că-s bolnav acum
Iar pensia e mică, nu mă descurc nicicum
-Nene, să ştii că ai dreptate, chiar că-s norocos
De mă plâng în jur, par cam plicticos

poezie de Ionel Popa (1 iulie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropo de noua "Lege a Pensiilor" - Scrisoarea unui pensionar optimist

"Deşi sunt coşcogeamite bărbat,
Înalt, voinic, destul de arătos,
La pensie-am ieşit anticipat
Şi, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Îmi creşte tensiunea în artere,
Iar pulsul mi-e la limita de jos,
Să urc pe scări eu nu mai am putere
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Colesterolu-mi este ridicat,
De-o cârjă mă susţin când merg pe jos,
Mi-e greu cu diabetul zaharat
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

La ochi am dobândit o cataractă,
Pe toate-n jur le văd acum pe dos,
Iar muşchii feţei nu se mai contractă
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Sunt surd acum de ambele urechi
Şi nu aud, chiar de-mi vorbiţi frumos,
În spate mă mai ţine-un junghi mai vechi
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

De-o vreme mă cam supără prostata,
Mi-e sexul fleşcăit, cândva fălos,
De băutură mi-e ficatul gata
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos.

Bojogii mei sunt negri de tabac,
Am paraziţi în intestinul gros,
Am patru operaţii la stomac
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos!

Reumatismul zburdă prin ciolane
Când plouă simt că-mi trece os prin os
Îmi fac ades varicele şicane
Dar mulţumesc, sunt bine, sănătos,

Acum, scuzaţi, închei a mea misivă
Ce sper c-o să vă fie de folos,
Că sunt la terapie intensivă...
Dar, mulţumesc, sunt bine, sănătos!"

poezie de Ion Moraru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara mov

Am citit într-un hrisov,
Toate ciorile că-s mov,
Căci au fost cândva hrănite,
Cu iluzii şi ispite,

De-o bunică ce-a vorbit,
La un smartfon ruginit,
Răspândind în lume ştirea,
Mov că-i cioara şi iubirea,

Căci culoarea când e dulce,
Îl îmbie să se culce,
Pe-orice tăntălău vânjos,
El pe sus şi ea pe jos...

Bine-i Doamne prin copaci,
Dacă trunchiul are craci,
Căci prin minte-adeseori,
Zboară stoluri mari de ciori,

Ce se-aşează la hodină...
Viaţa asta că-i divină,
Cuib când îşi găseşta cioara,
Unde-i tandră inimioara,

Iar din niscai tăvăleală,
O să iasă la iveală,
Ba o cioară, ba un cuc,
Zău că-mi vine să mă duc...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Consecvenţă

Sta cioara cocoţată într-un par,
C-un aer blazat reflectând amar:
''De-ar fi fost să mă nasc într-o zodie bună,
Cât de sus aş fi azi, dar soarta cea păgână
M-a aşezat alături de astfel de pigmei''...
Şi plină de silă privi în jurul ei:
''Ce monotonie, cât'- adunătură,
Cum aleargă toţi pentr-o biată gură!''
Sturzul cum o vede, curios s-arată:
-Ce-i cu tine, soro, ori eşti supărată?
-Nu sunt, dar nu-mi place să mă bag în gloată.
Am nişte pretenţii şi este firesc,
Toată ziulica doar mă instruiesc
Şi sunt consecventă, de trei ani mă zbat
Iaca, îţi spun ţie, nimeni n-a aflat,
De-o fi să vrea Domnu, am un mare dor,
Să intru în toamnă la Conservator!...
Sturzul, mai să râdă, da-n sfârşit s'abţine:
-Spune-mi, totuşi, cioară, cine te-ntreţine?!
-Eşti nedelicat, ca să nu zic mojic,
Din tot ce ţi-am spus, n-ai priceput nimic,
Să nu mai lungim vorba, du-te şi mă lasă,
De altfel e timpul să mă gat de masă.

Abia se depărtase sturzul în zboru-i lin
Când sosi cioara-mamă cu panerul plin.

fabulă de Aura Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste mine a venit toamna...

iubito, peste mine a venit toamna,
cu tot alaiul ei, cu toată gama
de melodii prea triste şi îngândurate,
iubito, ploaia ei de frunze ne desparte
şi unde eşti iubito? eşti departe...

la fel ca pomii când îşi pierd verdeaţa
pe chipul meu sunt riduri dimineaţa,
mai trag de timp, întind la maxim aţa,
deschid larg ochii să-mi gonească ceaţa
şi deapăn printre gânduri toată viaţa

atât mai fac, iubito şi mai scriu,
un rând aştern din visul meu pustiu,
el îmi zâmbeşte, este amărui,
îmi amintesc pe versuri cum te ştiu,
cu râsul tău mereu, mereu, zglobiu

şi toamna cea din mine mă apasă,
îmi cocoşează trupul, cui îi pasă?
sunt prins de boala ei ca într-o plasă,
îmi cade câte-un fir de păr, dar lasă,
tu cum mai eşti? erai cea mai frumoasă

mai am o prietenă, o ştii de-atâta vreme,
cafeaua dimineţilor eterne,
cu ea îmi aranjez atâtea teme,
rămase de azi- noapte printre gene
şi-mi simt picioarele cum dor, sunt semne...

şi mă gândesc la tine mai tot timpul,
te mai iubesc să ştii, îţi chem în vise chipul
iar când sunt treaz mă cotropeşte gândul
c-o întrebare ce nu-i ştiu răspunsul
ce ne-a gonit de noi lăsându-mi plânsul...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!