Iubire cu voal

S-ar crede frecvent
Tu trăieşti în spate
În spatele propriei frumuseţi
În subsidiar acolo
Tu te situezi mereu
Dar numai transparent
În umbra frumuseţii tale
Care se impune mereu
Asta numai în aparenţă
Căci tu eşti cea scoasă
Permanent în faţă
Din ipostaze veritabile
Enigmatică în toată splendoarea
Superbă in mod deliberat
Tu treci ideatică în prim plan
De fapt mai mult decât ideatică
Prin viziuni febrile
În mod senzaţional
Senzorial şi strălucitor
Căci nu poţi fi eclipsată
Nici de propria ta splendoare
Care te scoate în faţă
Care te înalţă perpetuu.

poezie de David Boia (10 octombrie 2016)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

E important să respecţi oamenii din jur şi e important să înţelegi că libertatea ta se termină acolo unde încep libertăţile celorlalţi, însă nu merge niciodată cu capul plecat şi umil doar pentru că ţi-e teamă să nu superi pe cei de lângă tine. Nu poţi avea niciodată prea multă încredere în tine. Să ai încredere în tine înseamnă să ştii măsura propriei tale valori. Aroganţa înseamnă să nu ştii deloc măsura propriei tale valori şi să te crezi mai bun decât eşti şi ca urmare eşti foarte aproape să suferi eşecuri foarte dureroase. Modestia înseamnă să te crezi mai slab decât eşti sau să vrei să arăţi asta oamenilor ceea ce te va impedica să îţi atingi potenţialul maxim. Modestia şi aroganţa sunt ambele păcate la fel de mari. Ambele ne conduc spre greşeli faţă de propria noastră persoană şi faţă de cei din jur. Capul sus, încredere în sine şi în propria valoare, asta e atitudinea corectă! Tu ce atitudine ai astăzi?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cristalul prietenului meu

Cristalul
Din inima prietenului
Pe care îl caut,
Este blând strălucitor
Şi pur, transparent
Şi viu!

Petalele inimii sale
Sunt diafane
Şi lasă să treacă lumina
Cristalului
Din miezul inimii
Nestânjenită prin ele.
Ba chiar dându-i
Un mic avânt
Cu o uşoară bătaie de aripă
Străvezie.

Dar ceea ce face inima
Prietenului pe care îl caut
Cu totul şi cu totul
De nepreţuit,
Este că din miezul ei de cristal
Izvorăşte o lumină-cristal vie
Care creşte uşor
În lamelaşe diafan-cristaline
Ca cea mai fină lamelă
De apă cristalină!

Şi aceste lamelaşe transparente
Sunt apoi ajutate
De mişcările petalelor diafane
Ale inimii
Să se răspândească,
În bucăţele mai mari sau mai mici,
Care se desprind de la sine
Din izvorul necontenit,
Peste tot în lume,
Pentru a fi găsite
De inimile care le caută.

Căci ele sunt germenii
Care s-ar dori crescuţi
În fiecare inimă de om.

Cristalul viu,
Care mereu din sine însuşi,
Mereu transparent şi curat,
Ca Lumina Soarelui,
Va creşte în inimile oamenilor
În eternitate!

Şi eu mi-am dat seama
Că el este prietenul meu,
Numai când am simţit,
Cum prin vorbele lui,
A ajuns în inima mea
Un mic germene
Din cristalul care creşte
Şi se dăruieşte
Din inima lui
Orişicui
Care vrea să-l primească
Şi să-l îngrijească
Astfel ca să crească!

poezie de Agenor Crişan
Adăugat de Daniela Lazar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine dragul meu...

Lângă tine am învăţat ce-nseamnă să iubeşti
Căci tu eşti totul pentru mine şi nimic mai mult
Şi vreau mereu să-ţi spun cât de drag imi eşti
Căci tu eşti unicul meu sprijin pe acest pământ,

Lângă tine am învăţat prin ploaie să alerg
Să fug de tot ce-nseamnă rău în viaţa mea,
Când toţi mă evitau pentru că te iubesc,
Eu am crezut în tine şi în iubirea ta.

Lângă tine am învăţat cu lacrimi reci, să plâng
Să scriu cuvinte pe care mulţi nu le-nţeleg,
Pe tine te-am păstrat mereu în al meu gând,
Căci tu eşti fericirea ce nu vreau s-o pierd.

Lângă tine am renăscut ţinându-ne de mână
Descoperind mereu noi taine ale iubirii,
Cu tine am trecut prin ploi şi prin furtună
Şi nimic nu poate sta, în calea fericirii.

Lângă tine sunt mereu plină de fericire,
Căci tu eşti talisman ce viaţa-mi ocroteşti
Sunt cea mai fericită de pe această lume,
Când văd câtă iubire poţi să-mi dăruieşti.

Lângă tine sunt alt om, mă simt mai specială
Căci tu-mi aduci lumina fericirii în viaţă,
Când necazuri grele apar în calea mea socială
Tu-mi redai mereu visul şi zămbetul pe faţă.

poezie de Eugenia Calancea (12 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego sum

dumneata ce hram porţi?
care va să zică crezi că eşti om
de ce nu crezi în Dumnezeu, dar crezi în tine?
oare aceasta înseamnă să fii om, să crezi ceva ce nu cunoşti?
cum dovedeşti că tu eşti om, dar Dumnezeu nu există?

şi de unde ştiu eu că nu eşti robot?
de ce înoţi în apă dacă nu eşti peşte?
de ce zbori dacă nu eşti vultur?
ori unde-ţi zboară mintea de te caţeri în vîrf de munte
fără să vrei să faci nimic acolo?
cumva crezi că om e să fii din toate cîte puţin?
că om înseamnă să fii ciudat, ca picat din lună?
cine ţi-a dat pofte şi sentimente?
ori poate viaţa altcuiva e menirea ta de slujitor,
să stai în umbra aceluia şi să-ţi aperi femeia şi copiii

spui că îţi plac mai mult fluturii, berzele, lupii şi chiar şi viermii
că te încîntă mult iarba şi florile adevărate,
mai mult decît cele artificiale, că simţi ceva mai mult,
ceva ce numai tu simţi şi că te doare
cînd vezi că alt om suferă şi plînge
şi de aceea, neapărat de aceea, eşti om
dar ştii tu oare ce e artificial şi ce e natural?
şi oare nu pot exista roboţi şi pentru a studia
cromozomii firului de iarbă?

că roboţii gîndesc la fel, aşa crezi tu,
şi faţă de cele vii
şi faţă de cele moarte,
faţă de oameni şi faţă de marele zid chinezesc,
piramidele egiptului, statuia libertaţii
şi tot ceea ce ţie îţi place
că ei nu au sentimente şi morală
mai mult decît poţi tu avea, mai mult decît tu le poţi împrumuta,
mai mult decît poţi tu lega în funiile sufletului tău,
dar ţie cine ţi le-a dat, eşti sigur că numai tu eşti cel adevărat?
tu, care funcţionezi ca un robot îngrijit de alţi roboţi,
roboţi care îţi umezesc şi încălzesc aerul
atît cît să-ţi aminteşti de briza mării din tinereţe,
tu, cu sentimentele selectate şi accesate prin plăci neuromotorii,
prin forţe magnetice şi electrozi care scriu prin mîna ta
ceea ce crezi tu că vrei,
ori chiar scriu direct ceea ce tu gîndeşti
dacă tu ai amorţit în degete,
roboţi care nu pot trăi fără tine, fiindcă asta e menirea lor,
să-ţi calce în umbră,
să se ghideze după pîlpîirea minţii tale, după focul iubirilor tale,
să-ţi măsoare hemoglobina şi să-ţi netezească fruntea
în timp ce tu, de fapt, nu ai putea să trăieşti
nici măcar o noapte, singur, în mijlocul junglei,
cu o carte zdrenţuită în buzunar,
tu, un robot al roboţilor

şi de unde ştiu eu că nu eşti Dumnezeu?
fiindcă mă cheamă om în dicţionar, răspunzi tu,
logic

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul sensibil la artă se află faţă de realitatea visului în acelaşi raport în care se află filosoful faţă de realitatea vieţii; el se complace în a privi totul cu un interes acut, căci îşi tălmăceşte viaţa tocmai prin aceste imagini; astfel îşi face ucenicia vieţii. "Atotînţelegerea" lui nu prinde numai imagini plăcute şi surâzătoare; tot ce este grav, tulbure, trist, întunecat, piedicile neaşteptate, capriciile hazardului, aşteptările anxioase, pe scurt toată "comedia divină" a vieţii cu "infernul" ei îi trece prin faţa ochilor, nu numai ca un joc de umbre – căci şi el participă cu toată firea şi durerea sa la aceste scene – dar păstrând totuşi acea impresie fugară că totul e aparenţă; poate că mulţi îşi amintesc, ca şi mine, cum au reuşit să se îmbărbăteze, în spaimele şi primejdiile visului, spunându-şi: "Este un vis! Să visăm înainte!".

Friedrich Nietzsche în Naşterea tragediei din spiritul muzicii (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutul

Ci dincolo de zona blestemată-a morţii,
Peste cătunele încremenite de pe vale,
Departe peste albe culmi, în fund departe,
Mai departe decât chiar depărtarea
Eşti tu,
E lumea existenţei tale,
De care nu, oricât de-adâncă zarea
Mă desparte,
Ci infinitul fără sprijin, fără toarte
Îl urcăm învinşi, învinşi îl coborâm.

Căci de acest metal,
Tăios şi imaterial,
În fiecare clipă sufletu-mi sfărâm.
Ţi-adeseori,
Privind sfios prin tainicul crenel de lut,
Ca printr-un ochi de geam,
Îmi pare
Că printr-un magic dioram
Privesc alt tărâm.

Eşti tu acolo...
O, numai dacă mai trăieşti,
Căci nici un semn de-acolo nu ne-ajunge,
Nici veşti,
Nici păsări,
Nici un călător
Nu vine de la voi rătăcitor,
Ci numai nevăzute priviri,
Explozii de obuze şi de mine
Ropote de gloanţe.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzica joacă un rol mult mai important decât am putea crede. În Antichitate se mergea chiar până la folosirea flautului în dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica şi-a dovedit posibilităţi terapeutice în plan psihologic şi somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidenţiat într-un mod spectaculos la femeile care făceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzică au simţit mai puţin durerea decât cele care au luat calmante. Muzica se utilizează foarte mult în ginecologie, acum şi în chirurgie.

Ioan Bradu Iamandescu în Ziarul Adevărul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contemplaţie ideatică

Iubirea pluteşte cochetă cu nimb
Într-o panoramă a ei efervescentă
Şi iarăşi dă rotocoale şi tumbe
Tu cum te situezi iubito în devans
Şi fiinţa ta urmează trasee exhaustive
Lumină meteorică cu sintagme rubinii
Revii pe creasta prezentului în flăcări
Şi arzi simpatică la orizonturi febrile
Şi tragi din nou ocheade voit aluzive
Îmbrăcată în iederă verde inflamatoare
Prefigurezi sinergii emergente
Până dincolo de perspectiva imaginaţiei
Iată voalul tău saltă persistent
Veniţi şi vedeţi cetele ei de lumini
Cu braţe de scântei autonome
Şi încă emiţi murmur incandescent
Din buzele tale duios sacrosante
Îţi dai iama pe faţă în sclipiri dezinvolte
Tu taină feerică de fiecare speţă
Imbold contemplativ şi senzual
Parcursul tău arhiplin de emfază
Pasional predomină secvenţe voluptoase
Sub călăuza acelor îngeri eterni
Vei răsări concludentă din văpăi
Vei procrea pe viitor izbânzi afective.

poezie de David Boia (1 februarie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul zilei

Un răsărit luminos
De excepţie
Ce va umple goluri
Cu spirit şi măiestrie
Cu meşteşug şi vigoare
Sinonim cu infinitul
Un fenomen serafic
Care se impune
De sine strălucitor
Odisee perpetuă
Departe de incidentul
Oricărui asfinţit
El nu se înclină
Nici nu se pleacă
Şi nu crede în sfârşit
Pentru că nu are final
Şi suie şi se-nalţă
Tinde numai spre zenit
Ca un înger
În straie apriorice.

poezie de David Boia (8 iunie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai

Odihnă activă, radioactivă, pe muzică
Numai asta visează perdelele,
Pe care cineva ameninţă că va veni să le scoată.
Şi starea aceea de nebunie aproape
Dar e de fapt o dulce împăcare cu universul
Când îţi vine să iubeşti pe toată lumea
Numai ca să intru şi eu în această lume,
Luată en gros,
Numai ca să intri şi tu în această lume,
Pe care eu o iau de bună,
Cu toptanul (am găsit traducerea).

Căci tu iradiezi bunătate, pentru că respiri
— Chiar dacă s-a mai spus —
Numai pentru dragoste.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cum să evităm să omorâm muşte, purici? Prin fiecare mişcare pe care o facem, distrugem fără să vrem vieţile unor fiinţe pe care nici nu le observăm. Asta spune mereu lumea, încercând să justifice în acest fel cruzimea faţă de animale. Dar cei care pun problema astfel uită că scopul omului nu este de a fi perfect în vreo privinţă. Sarcina care ne revine este numai de a încerca să ne apropiem de perfecţiune. Acelaşi lucru e adevărat şi în cazul compasiunii faţă de animale. Noi, oamenii, nu putem trăi fără să provocăm moartea altor fiinţe. Dar putem să acţionam cu un grad mai mic sau mai mare de compasiune. Cu cât mai multă compasiune aratăm faţă de toate animalele, cu atât mai bine este pentru sufletele noastre.

citat celebru din Lev Tolstoi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele care răsar din Linişte ating Liniştea ce sălăşluieşte în cel care le citeşte. Liniştea nu poate fi scrisă, dar se poate scrie despre Linişte. Se poate scrie, se poate vorbi despre Ea, însă Liniştea nu poate fi cuprinsă într-un element finit al creaţiei, căci toată creaţia este chiar un rezultat al unei melodii provenite din Linişte. Creaţia, la forma ei de bază, este un sunet care se află mereu în mişcare. Esenţa cântă, iar forma dansează. Esenţa este Liniştea, cântecul este Forţa Creatoare, iar dansatorul este creaţia. Mişcările dansatorului depind, în mod fundamental, de spaţiul din care acesta ascultă cântecul Esenţei, pentru că, întotdeauna, cel ce ascultă cu toată fiinţa, va dansa în mod natural, fără a învesti efort şi trudă. Nu este nevoie de nicio tactică, nu e necesar niciun plan, întrucât ritmul Esenţei determină orice dans să îşi dezvăluie tainele şi să devină Una cu dansatorul. Iar dansatorul care acceptă total ritmul Vieţii, se acceptă total pe Sine, deoarece El devine Una cu Viaţa, în mod conştient. Când omul trăieşte fără a se împotrivi Vieţii, el descoperă puterea nemăsurabilă a acceptării. Căci acolo unde nu este răzvrătire, binecuvântările curg fără oprire şi pacea se aşterne pe fundal.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Introducere
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se pare că aspiraţia spre onoare face ca majoritatea oamenilor să dorească mai mult să fie iubiţi decât să iubească, de unde şi toleranţa lor faţă de linguşire;căci linguşitorul este un prieten care iubeşte mai mult decât este iubit. Or, a fi iubit seamănă foarte mult cu a fi onorat, lucru spre care aspiră mulţimea. Şi totuşi, se pare că onoarea este dorită nu pentru ea însăşi, ci în mod accidental. Căci cei mai mulţi se bucură să fie stimaţi de persoane ce deţin poziţii sociale înalte în speranţa şi credinţa că vor obţine de la aceştia lucruri de care ar putea avea nevoie, astfel se bucură de stima lor ca de un semn de viitoare favoruri. Alţii, care doresc să aibă parte de stima unor oameni virtuoşi şi docţi, aspiră să-şi confirme astfel propria părere despre sine;ei se bucură deci la ideea că sunt oameni de valoare, convingere pe care o capătă datorită aprecierii din partea celor care le-o spun.

citat din Lucilo Vanini
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă pleci la drum ca şi freelancer sau cu o tarabă (spre exemplu), dă-ţi voie să visezi mereu la un nivel superior al afacerii tale: să devii cel mai bun din ţară, din europa, din lume (orice ar însemna asta). Nu te mulţumi niciodată cu nivelul la care este afacerea ta, pentru ca autosuficienţa nu duce decât către faliment, în lipsa unui ideal la care să aspiri. Nu uita că afacerile nu pot creşte mai mult decât nivelul de educaţie al antreprenorului din spate. Orice piedică întâlneşti în această călătorie este dată de nivelul la care eşti tu şi nivelul tău de înţelegere a pieţei şi a ceea ce înseamnă antreperenoriat. O afacere nu poate creşte mai mult decât nivelul de educaţie al antreprenorului din spatele ei.

citat din Daniel Zărnescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzii pierdute

nu. modelele nu există.
există momente în care poţi avea acelaşi comportament
datorită stereotipurilor, clişeelor, culturii
dar modelelele nu există.
e doar un alt mod de a te înşela
şi de a crea un bonzai siluindu-ţi sufletul
când Isus a spus "sunteti Dumnezei"
nu a făcut altceva decât să ne insufle curajul de a privi adevărul în faţă
căci fiecare e Dumnezeu în felul său
şi pentru a fi Dumnezeu nu-ţi trebuie modele
e de ajuns să fii tu însuţi
numai că eu... m-am pierdut pe drum..

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul şi frigiderul

toată viaţa cu un semn de întrebare pe faţă
deşi nu la toţi ceilalţi nu am văzut aşa ceva.
uneori mă simt obosit de lestul pe care îl port în spate
şi care sunt tot eu de fapt.
ştiu că are o putere egală cu a mea
dar poartă un semn contrar.
nu sunt sigur însă la cine se află plusul şi la cine minusul.
uneori convieţuim, alteori ne războim,
fiecare dând vina pe celălalt.
şi nici care dintre noi va învinge, nu ştim.
de fapt, acela care va fi hrănit mai bine.
siguranţa îndoielii se obţine numai printr-o interogare continuă.
şi asta durează uneori toată viaţa.
configuraţia destinului se află în palma fiecăruia dintre noi.
adică în mâinile noastre.
atunci de ce eşuează atât de multe,
majoritatea în apele cele mai puţin adânci?
nimeni nu face corvoadă de plăcere
şi în faţă nu se ajunge niciodată pe uşa din dos.
neînţelegând că este aşezat între libertate şi necesitate,
omul îşi provoacă mai multă suferinţă decât toţi duşmanii săi la un loc.
interpretează libertatea ca anarhie iar în faţa necesităţii
încearcă tot felul de expediente:
eu sunt mai egal în drepturi decât ceilalţi,
"descurcăreţul" are întotdeauna reţetele lui:
ciupituri din stânga, ciupituri din dreapta, el ascunzându-se
sub un potop de vorbe din care nu crede o iotă.
principalul să tragă un ce folos de partea lui, cât ar fi de mic.
şi cu cât are frigiderul mai plin, are sufletul mai gol.

poezie de Ion Untaru din manuscris
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolele

Plutind deasupra cărucioarelor, manevrând
cumpărăturile, fiind tot timpul fisa de cincizeci
de bani, aterizată de dincolo de cer, de parcă
ai fi fost dată vamă, rândunică, cum străbaţi
tu parcarea mall-ului, în dâre concentrice
cum tai orizontul de după lac, cum câmpurile
de floarea soarelui se cojesc din zborul tău
de parcă ar fi fost crestate, rândunică, cum treci
jur-împrejur, dezvirginând aerul fraged.
Eşti aici de parcă n-ai fi aici, ca şi cum
te-ai da pe role prin cer, eşti cumva
propria ta rândunică, alunecând
infinitezimal pe ecran, în cărucioare albastre
eşti cea care va fi cumpărată şi cea care cumpără
eşti cea congelată, cea disecată
tu rândunică: eşti cea care nu vei fi vândută
care vei fi mereu cea sacrificată, cea
glorificată de mulţimi.

Eu intru păzit de zborul tău, tu
mă veghezi din înalt, către tine
îmi îndrept privirile înceţoşate, tu eşti
acolo ca să mă încredinţezi, tu
îmi garantezi
ieşirea, tu
eşti
o rândunică în toată firea.

poezie de Mircea Ţuglea din Jivina, divina, O rândunică în mall (2015)
Adăugat de Radu Ţuglea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericiţi în aparenţă

Mă simt tot mai fragil de la o vreme –
De parcă-aş fi victima unor anateme,
De parcă lumea asta în care trăim
Ar ţine din tot dinadinsul să ne prăbuşim!

Tineri, bătrâni... parcă toţi ar fi luat-o
În aceeaşi direcţie şi viaţa-ar fi uitat-o!
De parcă numai moarte-ar exista...
Şi nicidecum sufletul nu-l putem salva!

E tot mai evident că ne tragem în jos,
Unul pe celălalt în cel mai nemilos
Mod – ce ar fi putut să ne termine!
Nu-i de mirare că ne-au devenit străine –

Acele zile când nu se simţea în aer,
Ceea ce astăzi ne aduce-n suflet ger
Şi ne face să ne simţim de parcă
N-ar mai fi loc şi pentru noi în arcă!?

Parcă numai clipa de acum ar conta,
Cu tot ceea ce poa' să ne ofere ea!
Deşi, în realitate, oferă doar şanse –
Una din ele fiind şansa de a descoase

Tainele ăste-i vieţi cu tot ce reprezintă:
Să ştim care-i de fapt adevărata ţintă!
Înspre care ar trebui să ne-ndreptăm,
Să nu mai rătăcim şi nici să amânăm!

Dar din păcate, nu asta ne e acţiunea!
Altele ni-s priorităţile, negăm minunea!
Tot ce contează fiind numai plăcerea,
Acelor aparente "biruinţe", dulci ca mierea,

Dar care, la final, tot gust amar ne lasă,
Căci asta presupune-o fericire falsă:
Să te facă s-o iei p'un drum greşit,
Crezând că este drumul cel mai potrivit!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (4 iunie 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, în adâncuri, nu poate pătrunde decât tandreţea faţă de necunoscut, raza caldă de lumină a bărbatului, a masculului pe care îl iubeşte. Adâncurile sunt întunecoase, iar în femeia modernă sunt ferecate, atât de ferecate şi de perfect îngrădite, încât nici nu le poţi bănui experienţa. Numai că, din aceste adâncuri împrejmuite de ziduri, se înalţă la suprafaţă convulsii şi maladii stranii.

D.H. Lawrence în Amantul doamnei Chatterley (1928)
Adăugat de Magia Feminina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa stă mereu sub semnul primăverii

Viaţa este plină de o splendoare divină
Dar noi nu suntem conştienţi de asta.
Suntem atât de adânc adormiţi
Încât nu încetăm să îi neglijăm frumuseţea.
Este viaţa cea mai apropiată de perfecţiune,
Cea mai frumoasă, cea mai magnifică.
Nu poate fi îmbunătăţită în vreun fel.
Noi suntem însă adormiţi
Şi de aceea nu putem avea nici o conexiune cu ea.
Este ca şi cum ar fi primăvară
Iar pomii înfloresc
Şi păsările cântă
Iar vântul dansează printre ramurile copacilor
Şi tu eşti adormit.
Nu ai cum să simţi razele soarelui ce vin spre tine
Printre copaci
Şi imaginile frumoase
Create de ele în jurul tău.
Nu ai cum să vezi florile, culorile lor.
Nu ai cum să zăreşti dansul
Copacilor şi al vântului.
Nu ai cum să ştii nici măcar că eşti într-o grădină!
Nu ai cum avea vreo conexiune cu primăvară.
Rămâi închis în tine însuţi.
Poţi avea un coşmar
Şi poţi suferi în coşmarul tău.
Poţi să strigi, să jelesti şi să plângi.
Acest lucru nu are însă vreo legătură cu realitatea
Din jurul tău.
Exact la fel este situaţia omului.
Viaţa stă mereu sub semnul primăverii
Dar omul trebuie să fie treaz
Pentru a şti asta, a simţi asta, a iubi asta.
Şi, de îndată ce ai gustat bucuria
Care te înconjoară, eşti religios
Din cauza mulţumirii care se înalţă în tine
Şi a recunostiintei şi rugăciunii înălţate în tine.

poezie celebră de Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!