Carnaj

Mă dor copacii din pădurea ţării,
Că li se curmă viaţa prematur,
Că nu mai mângâie cu coama norii,
Iar cetinile-s pline de cusur.

Când brazii plâng răşini de rană-adâncă,
Că urlă fierăstraie-n vârf de stei,
Când vulturii heraldici ni-i alungă,
Şi nu-s vitejei să strige alelei.

Izvoarele devin tot mai amare,
În munţii tot mai goi şi otrăviţi,
Când Dumnezeu se mută din altare,
Si vanitosi uităm sa fim smeriţi.

Ne vânzolesc din nou străinii ţara,
Şi parcă nu ne pasă de nimic,
Nu mai vedem c-am devenit povara
Şi gliei sacre propriu' inamic.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

AMURG

Se scurge fără rost această vară,
tu încă mai visezi că suntem amândoi,
dar amintirile încep să moară
pe malul râului, sub plopii tot mai goi.
Rafalele de vânt, dezlănţuite,
alungă frunzele căzute din castani
sub băncile-ncărcate cu ispite,
rămase-n neuitarea scrisă peste ani.

În parc cânta fanfara militară,
parcă aud şi-acum fligoarnele urcând,
la cumpăna dintre amurg şi seară,
când apăreau târziu amantele plângând.
Le consolam cu întâlniri discrete
în mica mea mansardă, sub acoperiş,
unde-ajungeau cu anemone-n plete
pe treptele urcate noaptea pe furiş.

Când zorii se iveau lângă fereastră,
le-mbrăşişam în prag, cu ultimul sărut,
plângeau de dor garoafele în glastră,
din colţul său, privea motanul abătut.
Plecarea ta a fost atunci grăbită –
de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?
Nu căuta-n trecut vreo ispită –
în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

poezie de Corneliu Neagu din Timp şi destin
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

e cerul plumburiu şi cerne lacrimi
din ochii celor duşi devreme dintre noi
ne plâng povara mult prea grea de patimi
ne plâng că am ramas în suflet goi.

e haos si multa necredinta
sunt farisei mai multi cu chip de zei
azi Dumnezeu ne cere pocainta
azi Dumnezeu ne-arata cum sunt ei.

si ne-nchinam asa-ntr-o doara
numai atunci când ranile ne dor
suntem supusii celor ce omoara
suntem straini de cei ce ne-au crescut si mor.

uram altaru-nchinaciunii
nu stim ca ingerii ne sunt mereu
parintii ni-i uitam la fel ca si strabunii
credinta lor ne este scut la greu.

obrazul lor sarat si vested de durere
ne smulge-o lacrima din când in cand
uitam de tot ce-i sfant, ca Dumnezeu ne cere
sa fim mai buni, sa fim noi ingeri pe pamant.

Vecernia-i pustie, in nopti se-asterne teama
coralele de Sus se-aud neincetat
cei, ce ne sunt inca, moartea lor isi cheama
si multi ii vom striga pe cei ce ne-au plecat.

un petec de lumina poate ne-ar ajunge
sa arda pâlpâind departe pentru noi,
o ruga in tacere din rana ce ne curge
de-ar mai ingenunchia vreo unul, doi...

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
https://Versuri. ro/w/jo87
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârfu Cu Dor

Atâtea amintiri ce mă-nconjoară,
cu vechi iubiri sosite seara-n zbor,
un nevăzut şi magic Vârf cu Dor
îmi readuc pe strune de ghitară.
Un Vârf cu Dor pe chipurile voastre,
femei iubite adesea-ntâmplător,
rămase-apoi în taina unui dor
ivit din miezul zărilor albastre.
V-aştept şi-acum, în fiecare seară,
din Vârf de Dor să coborâţi aş vrea,
să vă sărut în prag, de veţi intra,
când frigul vă alungă de afară.

Eu vă primesc în cameră oricând,
să vă cuprind ţinându-vă în braţe,
să mângâi trupul vostru, tremurând,
când vrea de gâtul meu să se-agaţe.
Veniţi pe rând, când dorul vă doboară,
să vă iubesc, cum o făceam cândva,
nici-una însă-n taină să nu-mi ceară
în locul amintirilor să stea!...
La miezul noapţii toate să plecaţi
spre Vârf de Dor cu brazii care plâng
de Mal Cu Flori, Fieni sau Adunaţi,
de Buciumeni, de Deal Frumos şi Crâng.

poezie de Corneliu Neagu din Fata Morgana, Ed. ePublishers, Bucureşti, 1016
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârfu cu dor

Atâtea amintiri ce mă-nconjoară,
cu vechi iubiri sosite seara-n zbor,
un nevăzut şi magic Vârf cu Dor
îmi readuc pe strune de ghitară.
Un Vârf cu Dor pe chipurile voastre,
femei iubite adesea-ntâmplător,
rămase-apoi în taina unui dor
ivit din miezul zărilor albastre.
V-aştept şi-acum, în fiecare seară,
din Vârf de Dor să coborâţi aş vrea,
să vă sărut în prag, de veţi intra,
când frigul vă alungă de afară.

Eu vă primesc în cameră oricând,
să vă cuprind ţinându-vă în braţe,
să mângâi trupul vostru, tremurând,
când vrea de gâtul meu să se-agaţe.
Veniţi pe rând, când dorul vă doboară,
să vă iubesc, cum o făceam cândva,
nici-una însă-n taină să nu-mi ceară
în locul amintirilor să stea!...
La miezul noapţii toate să plecaţi
spre Vârf de Dor cu brazii care plâng
de Mal Cu Flori, Fieni sau Adunaţi,
de Buciumeni, de Deal Frumos şi Crâng

poezie de Corneliu Neagu (29 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora potrivită

Se lasă peste plopi o altă seară,
mai obosită şi mai stoarsă de puteri,
parcă şi vântul care bate-afară
aduce-n pragul casei ce-a fost ieri.
Sunt dorurile care vin pe gânduri,
plutind ca frunzele căzute din copaci
peste izvoarele urcând din prunduri,
când vor să te audă dar tu taci.

Plecată eşti, se simte depărtarea,
şi umbre de uitări se-adună peste noi,
se zbate la apusul toamnei marea,
iar la răscruci copacii sunt mai goi.
Revine iarna-n suflet, este-aproape,
cuvintele rămân tăcute tot mai mult,
doar dragostea mai poate să ne scape,
când şoaptele vrăjite ţi le-ascult.

Te-aştept acum – e ora potrivită –
din necuprins de zări aş vrea să te iveşti,
să-ţi sorb din trup licoarea mult dorită,
pe când mă minţi cu-aceleaşi vechi poveşti.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora potrivită

Se lasă peste plopi o altă seară,
mai obosită şi mai stoarsă de puteri,
parcă şi vântul care bate-afară
aduce-n pragul casei ce-a fost ieri.
Sunt dorurile care vin pe gânduri,
plutind ca frunzele căzute din copaci
peste izvoarele urcând din prunduri,
când vor să te audă dar tu taci.

Plecată eşti, se simte depărtarea,
şi umbre de uitări se-adună peste noi,
se zbate în apusul toamnei marea,
iar la răscruci copacii sunt mai goi.
Revine iarna-n suflet, este-aproape,
cuvintele rămân tăcute tot mai mult,
doar dragostea mai poate să ne scape,
când şoaptele vrăjite ţi le-ascult.

Te-aştept acum – e ora potrivită –
din necuprins de zări aş vrea să te iveşti,
să-ţi sorb din trup licoarea mult dorită,
pe când mă minţi cu-aceleaşi vechi poveşti.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea-şi numără copacii

S-ar răsuci-n morminte dacii
De-ar auzi despre ce zic.
Pădurea-şi numără copacii,
Iar numărul e tot mai mic...

Ici, colo, câte-un brad visează
Că va ajunge pân' la cer.
Pădurea se tot micşorează
Şi cântăreţii, trişti, îi pier.

Când cerul lacrima îşi varsă,
Că nu mai poate îndura
Să vadă cum pădurea-i ştearsă,
Copacii prind a lăcrima.

Pădurea-şi numără copacii
Făcându-şi loc în umbra lor,
Iar cântăreţilor, buimacii,
Le dă mult spaţiu pentru zbor.

Ne mor copacii sub securea
Inconştienţilor avari
Care consideră pădurea
Un loc din care poţi să cari

Din bogăţia lumii, verde,
Şi-n locul gol să nu plantezi.
Pădurea,-n viitor, se pierde,
Pe lângă ea, şi noi, nu vezi?

poezie de Lidia Iustina Terecoasă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O întrebare...

Iubiri dulci, ah, Iubire! Nu-s toate-adevărate.
Iubiri în inimi arse de nepăsări prea reci,
Se-adună precum jarul din codrii arşi pe veci...
Iubiri ucigătare, iubiri întunecate!

Cresc doruri după doruri pe-aceleaşi reci poteci,
Iar tu, vis de mistere, din lumi necercetate,
Venind din aurore, din taine luminate,
Ne răscoleşti simţirea prin orice loc când treci...

Tot mai pierdut ni-i glasul şi gândul tot mai sfânt;
Izvoarele din murmur se potolesc şi ele
Când tu apari, se face tăcere pe pâmânt
Sau poate ni se pare... Oricum, nu-s clipe grele,

Dar, Doamne, ce ferici sunt cei care-au stat departe:
Nu-i spulberă iubirea, căci nu-i ştiu al ei foc...
Mă-ntreb: fără iubire, mai bine-i să-ţi faci parte,
Trăind o viaţă-n tihnă, făr-a iubi deloc?

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vânt

Un vânt de cretă palid se înteţeşte-n vale,
Oraşul îşi întoarse faţa de la noi,
Un frig la intersecţii ne aşteaptă-n cale,
Se desfrunzesc copacii, devin trişti şi goi.

Tu eşti într-o deplină nemişcare,
Eu merg tot merg, dar parcă stau pe loc,
Nici nu mai ştiu ce loc doare mai tare
Copacii goi, sau pasul de pe loc.

Nici obosită nu-s, doar timpul ar febră
Şi stropii lui atârnă-n aer şi mă ard
Şi paşii se grăbesc pe trecerea de zebră,
În ochii tăi e toamnă şi frunzele tot cad.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtună în suflet

Când şoaptele devin un ţipăt
Şi mintea nu mai vrea un trup
Trăiesc al vulturului strigăt
În norii ce se zbat şi rup

Mă rătăcesc în ploi de vară
Şi-n fulgere culeg suspin
Scântei ţâşnesc spre înafară
Spre sufletul ce ţi-e divin

Atunci te regăsesc şi-n pleoape
Îmi picură vise şi dor
Te simt din nou foarte aproape
Şi lângă tine pot să zbor

Văzduhul tot, tresare-n mine,
Devin atât de necuprins
Iar timpul nu mai pleacă, vine,
Din dragostea ce nu s-a stins

poezie de Adi Conţu (1 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă - plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, - plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere - te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel - a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul final

Când viaţa cu zarul aruncă,
Şi destinul e frunză-n vânt
Valurile se sparg de stăncă
Tot am de spus un cuvânt!

Când ţie chiar nu îţi pasă
Mă ridic uşor de la pământ
Şi dau cu pumnul în masă,
Tot am de spus un cuvânt!

Când viaţa e foarte perfidă
Încetişor eu încep să cânt,
Şi rostesc c~o mina acidă
-Tot am de spus un cuvânt!

Când totu-i distrus din faşă
Iar oamenii cu toţii plâng
Umflu muşchii pe sub cămaşă
Tot am de spus un cuvânt!

Dar când moartea îmi dă ocol,
Şi-acesta nu-i un lucru banal
Nu mai este loc de-un miracol,
Căci ea are cuvântul final!

poezie de Alex Dospian
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-atâta dor...

Trăiesc mereu acelaşi chin
Şi mor precum pasărea Spin
Deşi copacii de pe-alei
Sărută florile de tei.

Şi nu te am şi nu mă ştii
Când nopţile-s reci şi pustii
Iar ochii tăi din nou mă dor
De-atâta dor, de-atâta dor.

Şi din albastrul unui vis
Mai am numai un manuscris,
Ascuns de coama norilor
Pe geana disperărilor.

Cer înstelat şi-mbrăţişari,
Vor merge înspre alte zări
Cu dragostea ce-a asfinţit
Şi nu ştiu cum de n-am simţit

Că ne apropiem uşor
De câmpul mărăcinilor,
Unde iubirea s-a rănit
În spini şi s-a îmbolnăvit.

Şi te iubesc dar nu-ndrăznesc
Din drumul tău să te opresc,
Când tot ce pot să îţi ofer
E doar himeră şi mister

Deşi furtuni de te-ador
Se zbat în plânsul zorilor
Şi zilnic fac câte-un popas
Prin amintiri care prind glas.

Şi nu zăresc vreun curcubeu
În ploaia din sufletul meu
Ce în tăcere m-a cuprins,
Când despărţirea a învins.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino Ţepeş

Vino Ţepeş ca să vezi
că munţii nu mai sunt verzi.
Din "codrul frate cu românul"
dispare bradul şi gorunul.
Dealul rămâne golaş,
oile fără imaş.
Vino Ţepeş, bagă groază,
că ţara ne-o ruinează,
românii se-înstrăinează.
Char de nu-s copaci de ţeapă,
scoate sabia din teacă
şi loveşte-i la grumaz.
Scapă ţara de necaz!
Nu mai vrem, ca altădată,
să cerşim din poartă-n poartă.
Vino Ţepeş, ia puterea
că ăştia ne vând averea.
Ne vând tot aşezământul.
Ne vând viaţa şi pământul.
Vino Ţepeş de îi leagă!
Ţara nu mai e întreagă.
În tine ne-am pus speranţa.
Vino, să ne redai viaţa!

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cronică rimată, dedicată volumului de versuri "Suflet la troc"

Tu mi-ai pus încet şi clar
Insomniile pe jar.
Noaptea mă trezesc şi stând
Eu îţi mai citesc un rând.
Îl repet şi îl reţin
Tot mai des, tot mai puţin,
Că mă porţi fără de vină
Pe covoare de lumină.
Mă văd neajutorat
Să-nţeleg ce ai visat
Şi ce sufletul tău crede
Când tu vezi ce nu se vede,
Când auzi ce nu se-aude,
Văzând dragostea oriunde,
Ţi-nţeleasă, dar şi ne,
Şi când e şi când nu e,
Şi de-i rece, şi de frige,
Încercând mereu să strige...
Chiar când n-ai nimic de zis,
Scrii frumos precum ai scris,
Despre tot, despre nimic,
Despre strop, despre un pic,
De oceanul din potop
Şi de picul dintr-un strop.
De-aş avea răbdarea ta,
Să culeg din cer o stea
Şi s-o pun cu ochiu-nchis
În splendoarea unui vis,
Pe din-nuntru să dogoare,
Să topească sloiul gheţii
În grădina dimineţii,
Unde tu te duci ades,
Ca să scrii pe înţeles
Pentru noi, de pază îngeri,
Scrierilor tale-n plângeri
Ce aşteaptă să-nsereze,
Sufletul să lumineze
Pentru cei ce vor să vadă
Sufletul căzând ca pradă
În supunere tăcută,
Mută deseori, prea mută.
Suflete voind să furi,
Ai pus dragostea-n figuri:
Din triunghiuri şi din sfere
Ai făcut patrulatere,
Ai luat rigla şi compasul
Şi-ai făcut un cerc cu pasul,
Iar iubita se vedea
Din nimic, tangenta ta,
Ce, iubindu-te întruna,
Face soarelui cu mâna,
Ca şi când de la vecină
O trimiţi să ia lumină,
Ca s-o vezi în sânii goi,
Şi de abia mai apoi
În tablou s-o creionezi,
Ca în taină s-o visezi,
Căci poetul, orişicât,
Nu-i ceva şi doar atât,
Ci el este, ce şi ce,
Şi ce e, şi ce nu e...
E şi lut, e şi dogoare,
E şi piatră de valoare,
Iar tu, Rob cuminte-n prag,
Diamantul nostru drag.

poezie de Laurian Ionică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veniţi, români (poezie manifest)

Ţara noastră nu mai scoate
aur de multe carate.
Din frumoasa noastră vatră,
astăzi scoatem numai piatră.
De prin munţii cu păşune,
nu mai scoatem nici cărbune.
Din Câmpia Soarelui
şi cea a Banatului,
nu mai scoatem la hectare
mii de tone în hambare.
Din munţi a pierit pădurea.
A făcut prăpăd securea.
Acum ne chinuie gândul
că vom pierde şi pământul.
Până când, domni guvernanţi,
ţara asta o prădaţi?
Veniţi români! Ne cheamă ţara,
să-i readucem primăvara.
Veniţi în ţara legendară
unde străbunii ne lăsară
averile seculare
pentru vremuri viitoare.
Nu mai vrem de astă dată
să cerşim din poartă-n poartă.
Să ne ridicăm români
cu mândrie şi onoare,
Dacă vrem să fim stăpâni,
peste România Mare.

poezie de Dumitru Delcă (28 noiembrie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

LASĂ FRICA SĂ-ŢI PĂTRUNDĂ OCHII GOI ŞI UMEZI PARCĂ

Pe tâmplele tale se scurg iubiri diferite,
Pictate pe-o coală, în temple de ceară zidite.
Te-ai născut să fii femeie, un blestem şi un miracol,
Şi să-ţi fie numai moartea singurul durut obstacol...

Ca o Ană eşti zidită între doi pereţi greoi,
O zeiţă părăsită şi uitata-n munţii goi.
Tot din gustul vieţii tale, se mai nasc şi alte vieţi,
Pântec sacru de tăcere, de durere şi tristeţi...

Nicio toamnă nu-i mai mută şi mai tristă decât tine,
Nicio mamă n-ar fi mamă fără ţipătul ce vine
Şi îngroaşă Universul, când sorocul e aproape
Nici măcar Dumnezeirea între ei nu mai încape...

Lasă frica să-ţi pătrundă ochii goi şi umezi parcă,
Şi din ea tu fă lumină, prunci biruitori şi regi...
Noi nu ştim câtă durere şi răbdare vă încearcă,
Dar pe cei ce vor să ştie, de durerea ta să-i legi...

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!