* * *

Se spune ca trăim, cu adevărat,
o singură dată.
Se mai spune
că până şi sufletul,
etern cum e,
se modifică.

Nu va mai fi o alta,
ca mine.
Nici altul,
ca tine.

Cuvintele
au aceleaşi destine.

La fel ca oamenii.

Îşi petrec, pe un ultim drum,
cuvântul-părinte
şi nu îşi vor cunoaşte nici
cuvintele-urmaşi.

Nimic nu luăm cu noi
dincolo de morminte.
Poate, doar, câteva valize
uşoare
de cuvinte.

Cuvintele,
şi ele
călătoare
prin lumi,
îşi iau, pe mai departe,
câteva valize
grele,
cu suflete.

poezie de Doina Postolachi din volumul de versuri Nostalgia Neîntoarcerii (2013)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele sunt schimbătoare - ca şi oamenii

Şi cuvintele au
(cel puţin)
doua feţe -
ca şi oamenii.

Cuvintele azi pot spune una,
Mâine - alta.

Cuvintele sunt oglinzi.
Vedem în ele atât,
cât ne lasă
sau nu
Lumina.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cuvintele sunt legate de suflet,
aşa cum sufletul e legat de destin.

Atunci când cuvântul e bucurie,
sensul
e zâmbetul lui.

Şi cuvintele îşi pierd sensurile.
Aşa cum oamenii
îşi pierd speranţa.

Sensul moare ultimul,
la fel cum ultima,
moare

vocala.

poezie de Doina Postolachi din volumul de versuri Nostalgia Neîntoarcerii (2013)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regretele, sădite în minţi, îşi dezvoltă coconul în inimi, iar mai apoi, din suflete, îşi vor lua zborul noi speranţe şi visuri diafane.

citat din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt oameni liberi să schimbe direcţia când viaţa o cere. Desţelenesc drumuri noi, îşi povestesc aventurile şi, prin asta, îmbogăţesc oraşul şi satul. Dacă au luat-o pe un drum periculos şi greşit, nu îţi vor spune niciodată: "Să nu faci asta." Vor spune doar: "Am luat-o pe un drum periculos şi greşit." Deoarece îţi preţuiesc libertatea, la fel cum tu o preţuieşti pe a lor. Fereşte-te cu orice preţ de cei care sunt lângă tine în clipele de tristeţe, spunându-ţi vorbe de consolare. Pentru că de fapt îşi spun în sinea lor: "Eu sunt mai puternic. Eu sunt mai înţelept. Eu nu aş fi făcut pasul acesta." Şi rămâi lângă cei care sunt alături de tine în orele de bucurie. Deoarece în sufletele acestora nu există gelozie sau invidie, ci doar fericirea de a te vedea fericit.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra, "Unitatea"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se spune: încearcă numai să trăieşti doar tu în legea iubirii, în timp ce toţi oamenii din jur vor trăi ca toată lumea, te vor jefui, te vor chinui, îşi vor bate joc de tine. Aşa spun oamenii, dar nu-i adevărat. Nu poate să fie aşa. Iubirea şi mintea nu se află numai în mine, ci în toţi oamenii. Nu putea Dumnezeu să pună în noi iubirea şi mintea, o parte din Sine, numai pentru ca nouă să ne fie rău de vom încerca să trăim în iubirea care a fost sădită în noi şi care ne atrage. Nu poate să fie aşa.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec de lebădă

În ultimele clipe,
Sufletul se desprinde de trup, doar aparent
El nu renunţă, nu vrea să plece,
Se eliberează doar din lanţurile ce-l legau de Pământ
Înainte de a-l părăsi definitiv, pentru a-l lăsa singur,
Vrea să contemple casa care l-a ţinut
Atât de aproape de trup, se simte încă înfrigurat
Ieri, de pildă, a plouat şi a simţit întreaga umiditate din groapă
Eu am strigat disperată,
Am umblat prin subconştientul celor apropiaţi,
Le-am spus în vis prin ce am trecut,
Când cotele apelor au crescut
Mai bântuie câteva săptămâni prin casa terestră,
Răscolind amintirile celor care m-au cunoscut
Împrăştie câteva regrete, două - trei mustrări de conştiinţă
Va dori să îşi revadă prietenii, colegii, apropiaţii,
Va dori să - i mai privească
Va mai bântui o vreme şi va lupta
Pentru a îndepărta viermii
Ce încă din viaţă,
Doreau să atace al meu trup
Va mai rătăci o vreme luptând,
Până ce,
Durerea ce încă o simt
Va să mă înfrângă
De abia atunci, sufletul meu va înălţa o rugă
Şi va cere un transfer Dincolo,
Unde nici durere, nici întristare nu e
Va cere sa intre-n uitare
Uitarea sa, el va dori să uite totul
Abia atunci va lăsa libera trecere viermilor
Ca de obicei, ca şi în viaţă,
Viermii îşi vor spune ultimul cuvânt!

poezie de Gorunescu V Carmen Lidia
Adăugat de Gorunescu Carmen Lidia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolnavi de lectură

nimeni nu-i poate lua omului cunoaşterea, nici măcar sărăcia
adună-mă strigă orice foaie rătăcită
citeşte-mă spune cuvântul
şi totul care te-înconjoară
nu aşteaptă decât o privire curioasă
şi o întrebare. a câta oare?
sunt oameni care îşi dau somnul pe câteva pagini
sunt oameni care îşi pun mâinile sub pernă
şi sunt oameni care nici măcar nu ştiu ce să facă cu mâinile
citeşte-mă spune cuvântul
dar cine mai are timp
şi cine-i mai aude şoapta?
cititul te fură din lume şi te duce departe
dar oricât de departe te-ar duce tu nu eşti singur
alături de tine sunt eu, povestea
şi poate şi povestitorul
sufletele noastre sunt la unison
noi cei bolnavi de lectură
suntem alungaţi din cetate
pentru că riscăm să îmbolnăvim lumea
noi, cei bolnavi de lectură
putem discerne
putem zări lumina
şi celorlalţi le e teamă de lumină
iar soarele cade sfărâmat în bucăţi pe pământ

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne!

unii spun că nu exişti
nu nu exişti decât
în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între o cană cu ceai şi două gânduri

mama citeşte jurnalul de dimineaţă
îşi masează tâmplele
şi tace

întoarce pagina
o dezosează
complet
dar
cuvintele rămân
aceleaşi

ştiu că nu
crede în ştiri
dar îşi clatină capul
în loc de alte cuvinte

şi tace

se aşează confortabil
pe marginea patului de lemn
întoarce ziarul
ca pe o scrisoare
de la tata

din umbletul buzelor
suspectez durerea
ce o prinde
dar tace
soarbe o gură din cana
cu ceai din vâsc-de-stejar

între două gânduri

mă priveşte
trage timpul înapoi
şi-mi spune
vezi
s-a mai uşurat pământul
suntem tot mai ofiliţi
şi fiecare zi e la fel
numai oamenii nu sunt
şi totuşi

nu ştiu să mint
şi nici nu port ochelari

ca aceştia...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jorge: Oamenii necredincioşi îşi jertfesc şi îşi vând sufletul, oamenii credincioşi jertfesc multă muncă şi îşi vând roadele muncii lor.

replică din romanul Un secret in Los Angeles de Doina Postolachi (30 octombrie 2018)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele sunt ca paşii

Cu cât sunt mai aproape,
cu atât sunt mai puţine.

Vocea este un cameleon
care îşi schimbă culoarea
în funcţie de emoţii.

Cuvintele
sunt hăţişuri,
în care acest cameleon se ascunde.

Iar ochii -
ochii sunt apa,
în care Vocea se oglindeşte,
atunci când îşi schimbă culoarea
în cea mai întunecoasă
emoţie.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc cuvintele

Iubesc cuvintele...
Cuvintele frumoase
Ce se îmbracă-n haine de mătase
În fiecare zi, nu doar în sărbătoare,
Cuvinte moi şi blânde-n ascultare.
Cele ce curg în clipocit de ape
La care vin şi cerbii să se-adape,
Acelea care, nici nu-ţi vine-a crede,
Miros a crud, numai a iarbă verde...
Iubesc cuvintele care mai au un sens,
Căci singure se duc în univers...
Nu au nevoie de mici floricele,
Să le-nţelegi, să te strecori prin ele...
Iubesc cuvintele ce au un început
Şi-un drum al lor către necunoscut,
Un drum ce nu sfârşeşte niciodată
Căci e sublim şi dăltuit în piatră.
Iubesc cuvintele...
Nu ştiu dacă şi ele
Pun prea mult preţ pe gândurile mele,
Dar ştiu că am şi eu momente-n care
Le-aud cum susură lângă izvoare...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceata de squaws îşi agita pletele ca nişte tăişuri negre. Sângele ţâşni, beţivii îşi pierdură capetele. Într-o clipită, se ciocneau ca nişte bile pe podeaua însângerată. Nici înţelepţi n-au mai fost, nici beţie: n-au mai fost decât nişte squaws de o frumuseţe ameninţătoare - câteva sute, poate. Iar când ele s-au alăturat armatei de suflete ce le aştepta nerăbdătoare sosirea, s-au făcut atunci o mie de miriade de squaws care zburau în tăcere către patria lor, ca să pună stăpânire pe trupurile cuceritorilor.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nerostite...

Lacrimile-mi sapă-n obraji cuvinte
Cuvinte nerostite!
Se preling şi cad rătăcite pe covor...
Se lasă călcate de talpa-mi în treacăt, întâmplător.
În dorinţa deşartă... la măcar unica şansă... de a spune cum dor
Cum dor cuvintele nerostite?
Şi oare... prelinse în van,
Ce doare mai tare, cuvintele nerostite sau.... sufletul trist, în aşteptarea lor?
Sunt lacrimi, cuvinte... ce pot spune poveşti, dar tac... tac şi dor!

poezie de Gianina Foldvari (24 iunie 2015)
Adăugat de Gianina Foldvari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele nu trebuie să moară niciodată

Cuvintele nu mor niciodată
Ele se preschimbă în lacrimi de iubire.
Pentru acel care are inima curată
Şi crede cu adevărat în fericire.

Cuvintele nu mor niciodată
Ele se preschimbă în lacrimi de durere.
Pentru acel care nu iubeşte viaţa
Şi nu ia de la ea nici o plăcere.

Cuvintele nu mor niciodată
Ele se preschimbă în flori şi miere.
Pentru acel care are grijă de natură
Şi are de la ea plăcere.

Cuvintele nu trebuie se moară niciodată
Chiar dacă uneori sunt uşoare sau grele.
Ele trebuie preschimbate în artă,
Căci arta e adevărata putere.

poezie de Vladimir Potlog (27 mai 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu toţi ştiu să îşi povestească cele mai grele regrete în aşa fel, încât să-i ajute pe alţii să nu le repete cauzele.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regretele vor creşte

Vor trece luni
şi vor trece ani.

Şi va fi un capăt de drum
la care timpul
se va opri
uitându-se în urmă
la pădurile de cuvinte

şi la spânzuraţii cu piepturi sparte.

De acum, Singurătatea mea
e un sat pustiit.
Peste noapte,
Toate Cuvintele l-au părăsit.

Poate au fost asuprite
de tăcerea cotropitoare.

Poate că au căpătat alte înţelesuri
şi s-au mutat
mai departe,
în locuri nemaivăzute,
neştiute,
pe drumuri încă neumblate.

A dispărut
un întreg trib
de cuvinte.
O întreagă viitoare civilizaţie
de aduceri-aminte.

În urma lor,
a mai rămas un rug.
Cenuşa
încă mai e caldă.
Undeva,
încă se vede fum.

E fumul rămas,
după ce a ars
şi ultima vocală.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece

Cu cât etşi iubito mai departe,
cu atât sunt mai multe între noi.
Mă aflu acum la câteva stărzi, zece minute
şi zeci de amintiri distanţă de tine
şi îmi tot vine s-o iau în direciţa opusă ţie
ca să fie şi mai multe între noi
mai multe toamne şi ploi,
mai multe continente pe Pământ
şi mai multe aripi de plumb;
Apoi m-aş întoarce la tine
în mai puţin de zece minute,
te-aş găsi în pat dormind
sau la telefon vorbind
atunci te-aş lua în braţe
şi ţi-aş şopti la ureche
zece şoapte, zece minute:
între noi nu mai este nimic,
nici măcar un element bazic,
nici un dor, nici o poveste,
doar 10.

poezie de Marius-Mihai Golopenta
Adăugat de Marius-Mihai Golopenta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice am spune noi nu este nivelul obiectiv, care rămâne în mod fundamental de nedescris... Nivelul obiectiv nu este reprezentat de cuvinte... nici nu poate fi înţeles prin: "de neexprimat prin cuvinte" sau "nu se poate descrie prin cuvinte"; pentru că, cuvintele "exprimabil" sau "descris" deja presupun cuvinte şi simboluri.

citat clasic din Alfred Korzybski
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!