De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viaţă)

De vei citi aceste versuri,
Vei înţelege foarte mult,
Vei şti că dragostea de mamă,
E prea puţin, un... cult.

Când îţi văd privirea tristă
Şi pleoapele-n lăcrimate,
Simt că inima-mi plesneşte
Şi deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi şterg fruntea şi obrazul
Şi-ncercând să-ţi fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îţi stergi ochii cu năframa
Şi c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Eşti prea mic, pricepi puţine
Ca să ştii ce este chinul,
Când vei creşte peste vreme
O să-ţi povestesc destinul.

-După câţiva ani de groază
Şi-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruţătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povesteşte-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat şi nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o şchioapă
Pot să-ţi povestesc.. o lună,
Despre viaţa-mi zbuciumată,
Tristă, grea şi... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârşitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu ştiu dacă-aveam trei ani
Şi de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieţii
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maştera”? - O... zgripţuroaică,
Era foarte rea cu mine,
Să dispari! striga întruna,
E vremea să scap de tine.

Şi... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neştiinţă
Pe-o alee cu castani.

Şi, aşa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aş şti că-ntreaga viaţă
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Şi oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
Să câştig bani şi mâncare.

După atâta mers desculţă,
Obosită, îngândurată,
Aş fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Şi nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
Să pot merge-n picioare.

Mă aşez şi stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Şi conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Şi-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moşie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Şi vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cuşcă” sub stejar
Şi din ea venind spre mine
Un căţel mic, de “ogar”.

Se opreşte şi nu latră,
De-odată întinde “lăbuţu”
Şi mişcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuţu”! “cuţu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi şi-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simţeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mă mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii ţintiţi spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Linişteşte-te fetiţo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce şi-n două labe,
Cu privirea spre o “şură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd că vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Şi mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce ştii tu să faci fetiţă?
Să munceşti eşti încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
Să vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiţă”,
Am strâns nişte pere coapte.

Mâncă, dacă-ţi este foame,
Eu mă duc după “ulcior”,
Să aduc puţină apă
Să-ţi speli rana la picior.

Până atunci vine şi “doamna”,
Că-i plecată la oraş,
Are şi ea trei fetiţe,
Parcă sunt trei îngeraşi,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conaşu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnişoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred că l-a simţit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluţi băiete,
Ştii că face pe “scorţosu”.

-Las pe mine măi “bădiţă”
Ştiu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nţeleg, dar dracu ştie,
Umblă veşnic mânios,
De când e plecat “conaşu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puţin în gura “şurii”
Să văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine şi cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Şi tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se opreşte la intrarea
În conacul “lejendar”
Şi din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce mă poftise-n ogradă:
Linişteşte-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestriţe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copiliţe,
Apoi, una mărişoară,
În capul gol şi cu codiţe.

Ducea-n mână o “coşarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă şi subţire
Şi-avea mersul de “felină”.

Aşteptând cu nerăbdare
Nu ştiam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnaţul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
Să arăţi a “domnişoară”

După ce mânânci un “gulaşi”
Mergem sus la “vătăşiţă”
Ca să-ţi spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniţă”.

Vezi cum te comporţi cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povesteşte-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiţă orfană,
“Maştera” m-a scos din casă
Şi de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toţi mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Şi după mai multe zile
Am ajuns să vă spun “ofu”.

Ştiu să fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
Să ajut pe gospodine
Sau să îngrijesc copii.

Daţi-mi undeva de lucru
Şi un simplu adăpost,
Altfel, viaţa pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Şi cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea mă “străbate”:

-Pari a fi o “fată” bună
Şi cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihneşte,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Şi-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine şi acolo,
Mă voi face chelneriţă
Şi voi fi mereu aproape
De “conaş” şi de “coniţă”.

După cinci sau şase zile,
Să fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Şi mă duce la stăpână.

Eram “nealcoşe”, suavă,
Cu un şorţ legat la brâu
Şi purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau bineţe,
Mă aplec cu gingăşie,
Deşi casa era mare
Mă simţeam în... colivie.

- Ştiu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătăşiţa”,
Aş vrea să te joci cu “Lety”
Şi să te-ngrijeşti de “Miţa”.

“Nely” este mărişoară,
De la-ntâi începe şcoala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoţeşte tanti Lola.

- Cum doreşte-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilinţă,
Fiindc-aţi fost “bună” cu mine,
Eu vă jur pe veci credinţă.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
Că mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ţi voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcuşul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferinţă,
Zile “negre”şi “furtună”
Au venit şi pentru mine
Soare mult şi vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Şi voi ţine veşnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Şi croit o nouă “lume”,
Lângă aceşti “părinţi de suflet”
Ce mi-au dat şi un prenume

Şi de-atunci “Erji” mă cheamă,
Mi-am format şi o credinţă
In Iisus mântuitorul
Celor mulţi, în suferinţă.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema să îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Şi de-aceea şi răsplata
Era aşa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simţeam mereu în suflet
Remuşcarea ce m-apasă.
..........
Treceţi ani, treceţi întruna
Şi cu voi să cresc şi eu,
Să ajung o “domnişoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nţelege
Că aşa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranţă,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianţă.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani şi-n toată ţara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timişoara.

Graniţele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forţa” la Viena
Să lupte pentru-mpărat”.

Să scăpăm de încleştarea
Trupelor dezlănţuite
Am plecat spre nordul ţării
Folosind căi ocolite.

După nopţi şi zile grele
Şi multe peripeţii
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă şi mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna şi-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am şi stabilit.

În oraşul de pe Someş,
Cu cetăţi de mii de ani,
Ce-au rămas ca moştenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veştile veneau răzleţe
De pe front şi din “afară”,
Nu ştiam ce e cu tata,
El era în altă ţară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moşie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toţi bărbaţii buni de muncă
Au fost duşi pe front să lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân şi fructe.

Fiul său zis domnişoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanţe
Pe Mureş, la... Orăştie.

Fetele crescând şi ele
Au plecat peste hotare
Să-şi formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veşminte şi “ciaclii”.

Am rămas eu şi stăpâna
Şi cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De eşti tu, fată bălae
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheşul,
Din “ Sasnireşul” pe vale.

Mă mai cheamă şi Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Şimon,
După moşu din Cimbrud.

Dacă îţi face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-mă, ştii pe unde,
Am pământ, grâne şi casă.

Am avut şi o nevastă,
Fata popii de la Ţop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi “grozăvia”,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ţi poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât să-nfrunţi necazul,
Ce ţi-e scris, ce-ţi este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Eşti prea dârză, ai putere
Să te baţi cu soarta grea.

Viaţa este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost şi trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n faţă,
Luptă şi nu renunţa.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Şi destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Şi ieşind mai mult pe-afară,
Dumineca şi-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete şi cu feciori.

După Paşti, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câţiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea faţa roşcovană
Şi alură de atlet,
Tot mişcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceteraşul de pe scenă,
-Să-l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Şi uitând orice sfială
Să dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am desluşit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce să fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat aşa de tare,
Zău, că nu te cunoşteam,
Vocea ţi-a rămas aceeaşi,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrăţişat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Şi ţinându-mă de mijloc
Cu patos şi gingăşie
Il simţeam că e bărbatul
Căruia-i voi fi soţie.

După dansul, ca în basme,
Udă “leoarcă” de sudoare
Am ieşit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai ştiu ce-am povestit,
Dar reţin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soţie,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de naşă,
Aşa-i bine şi, ea poate.

Vezi ce zice “ nireşanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
Să vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă şi... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină şi “baronul”,
Ştii că ţi-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoară” în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Şi cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea să ştie

Despre nunta lui “Gheorghiţă”,
La toamnă, după “cules”,
Care şi-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toţi cei invitaţi la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiţă e om de treabă,
Altul ca el nu găseşti
Şi de aceea şi “ospăţul”
O să-l facem ca-n poveşti.

Druşcele umblau şi ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
Să culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunţii s-a dus iute
Şi-n satele din prejur,
Zagra, Unguraş, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis că vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieşi,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheş”.

A sosit şi ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simţeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut să simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntaşii
Până-n zori, toţi m-au jucat.

Să aveţi “casă de piatră”
Şi-n viaţă mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ţi lininişte deplină!
Să “descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-ţâ-mi o ţâr de loc,
Să ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănaşa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănaşe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
Să vezi găina-n pănată
Cu flori roşii de muşcată,

În cap pălărie sură,
Cu ţigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te priveşte parcă-i vie

U, iu, iu! Nănaşule,
I-a scuturăţi pungile,
Ca să plăteşti găina,
Să o las la nănaşa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiţi de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alţii, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruţ o ficiorească”,
Că-ţi mai dau zece “griţari”,
Zâ-mi o doină de pe Someş
Să fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o ţâră
Să te mai joc pe sub mână,
Să-ţi ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăţi să-i „ţâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
Să se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireş şi Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineaţa pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalereşte
Ultimii nuntaşi, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănaşu,
- O s-o facem şi la anul
Când vom boteza “urmaşu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniştiţi,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiţi,

Aţi venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veşnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau să “stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit şi moşu,
Calul, vaca şi trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani şi mai mult goi.

Cel mai mic era în “faşe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era şi el... un copil.

Sora ta, puţin mai mare,
A plecat pe la oraş
Să-şi câştige existenţa,
"Muncind pe la boieraşi".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătuşa din Livada,
Ea n-avea copii şi,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-aţi cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-aţi avut nimic de-a gata.

După aceşti ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând şi pe la noi.

Ruşii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord şi Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Şovinismul şi desmăţul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculţi de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-aţi îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne aţi făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Şi spre vest se retrăgeau,
Nemţii, “sechestrau” cu forţa
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “şură”
Două “măji” de orz tocat
Şi-o căruţă aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au ameninţat urât,
Că mă-npuşcă fără milă
Sau îmi pun ştreangul la gât.

-Duceţi-vă în “pustie”,
Dracul să vă ia pe toţi,
Blestemul vă poarte paşii
Neam spurcat de “Ostrogoţi”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăştia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârşit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din şură tot mălaiu,
Trei oiţe şi-o văcuţă
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ţi le-am spus cu atâta dor,
Să-nveţi carte dragul mamii,
Să te faci un scriitor,

Să le-nşiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca să ştie strănepoţii
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ţi le mai povestesc,
Le-ai trăit şi tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le ştiu pe toate,
Le-am trăit şi le ţin minte,
Pâinea neagră de secară
Şi mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca şi claia de fân,
“Csendorii” cu pene roşii!
Şi primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Şi atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuţă,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai ţin minte,
Viaţa ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ţi “croise a ta cale”,

Vorbele-ţi mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povăţai:
-“Să-nveţi carte dragul mamii,
Că-nvăţând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viaţa "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheorghe, eroul de pe Someş

- De ce plângi mamă?
- Nu ştiu fiule, mă gândeam aşa….
la adevăr şi libertate, şi…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soţia unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu

…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De eşti tu, fată bălaie
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireşul” pe vale.

Am scăpat de iadul morţii
Şi i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar şi…În mormânt….

Şi, te-am găsit!
- Viitoarea lui soţie.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa lacrimilor mele

…Omul, terminând cu vorba,
Nu ştiu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porţi lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanţă fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Şi n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O... Doamne! Cu ce ţi-am greşit
De nu-mi mai ierţi păcatul,
Părinţii mi-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri şi grozăvia,
Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia".

- Ascultând aceste versuri
Am deschis uşa la tindă
Şi trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii şi faţa,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Şi, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea ştia de tragedia
De la Bălgrad şi din ţară
Şi de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată….

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mormântul tău, "Măicuţă"

Se opreşte lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Şi-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăieşte, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace şi se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristeţe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrăţişa cu dor
Şi o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost şi ce-a făcut,
De când ea se odihneşte, generaţii au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o şchioapă, ai nevastă, ai şi prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ţi amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru şi castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut şi-mbătrâneşte de atâta vânt şi ploaie,
Lângă crucea ce-nverzeşte, de licheni şi mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ţi povestesc viaţa, ce-am trăit-o şi-o trăiesc,
Anii buni sau trişti de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.
După cum ştii măiculiţă, am plecat, copil, în lume
Şi crescut călit de "timpuri" eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Am cărat fiară cu roaba, la Trasia, într-o mină,
Apoi... mi-am luat licenţa, "Economist" pe un şantier,
Dar destinul mi-a dus paşii să mă fac un "Ofiţer".
Viaţa aspră şi cazonă, dură, chiar umilitoare,
Mi-au sădit în minte noima, "omului din închisoare",
Să suport "alarme dese" şi "marşuri îndelungate",
Nopţi albastre, zile negre, am purtat "brandul" în spate.
Nu-ţi mai spun şi umilinţa multora din împrejur,
Şi de-aceea măiculiţă, am jurat şi îţi mai jur
Să-ţi respect cu demnitate sufletu-ţi atât de pur.
Bietul om, furat de gânduri, se aşează resemnat,
Să-şi mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Şi sub "tâmpla lui fierbinte" încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite şi, altele ce-or să mai fie.
Îşi şterge funtea de sudoare şi lacrima de pe obraz,
Apoi…uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz:
- Mai întâi, a fost armata, într-o şcoală de "cadeţi",
Ca să-mi făuresc un nume, să devin un om de preţ,
Am slugit-o cu credinţă, pot să-ţi spun cu pasiune,
Promovând în ierarhie, am fost "Şef de Legiune",
Gradele au venit şi ele, într-un tempo mai normal,
De la un "soldat" destoinic, până la un "general"
Apoi, mi-am format "căminul", pe Mureş, la Orăştie,
Într-o cameră modestă, cu vreo paişpe lei chirie.
Aici mi-a născut soţia, o fetiţă drăgălaşă,
Rea şi mică, dar frumoasă, semănând cu o păpuşă.
De consoartă ce să-ţi spun, era o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag,
M-a lăsat cu două fete, nu ştiu dacă le sunt drag,
Ele şi-au urmat "cărarea", acum sunt la casa lor,
Până mă vor duce paşii, le iubesc şi le ador.
Cariera militară, deseori m-a obligat,
Să cutreier ţara-ntreagă, din Moldova în Banat,
Dar destinul peste noapte, m-a chemat pe la "Băneasa"
Şi de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa.
Tot aici am şi urmaşii, doi nepoţi şi-o nepoţică,
Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică,
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul soţiei mele şi fiinţele iubite.
Să nu uit, mai am măicuţă, bune, rele, să-ţi mai spun,
Dacă mă va duce "capul", pe toate o să le-adun,
În "Cartea vieţii mele", mai poetic, nu oricum.
- Obosit de-atâtea gânduri, "Corneliu" se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când "aude" încet, în şoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul mamii cum îl cheamă, îngâimând nişte cuvinte:
- Să vii maică şi la anul. Dacă poţi! Te-aşteaptă mama,
Ca să-mi povesteşti destinul, să-ţi cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat.
- Cum să uit măicuţă dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viaţa şi m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea, să înving la orice greu,
L-am simţit mereu aproape, şi acum îl simt mereu.
El mi-a fost "legenda vie", în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieţii, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuţă, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ţi las o floare, iar la cruce să mă-nchin.
- Răvăşit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă "omul" pe cărare, şerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi şi cu inima-i fierbinte,
Împărţind compătimirea mamei, ce-n adâncuri "zace",
Şi spunându-i cu durere: "dormi măicuţă, dormi în pace".

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Gheorghe

Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristeţe şi jale,
Pentru copilul ce trăieşte o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă.

Scoală Teofile şi-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineaţă, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Şi simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu şi prea des tuşesc,
Mă usc pe picioare, de-abia mai păşesc.

-Vin şi eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simţi bine!
Sau iei şi copilul să meargă cu tine?
Să poţi trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

- Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legaţi la căruţă pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, că drumu-i cam lung
Şi aş vrea, mai devreme, la Dej să ajung.
Tu stai cu copiii, iar Teofil, în "Mihei",
Să termine roata la cel din Căşei,
Că omul mi-o cere, el banii mi-a dat
Şi târgul e târg şi... sunt obligat.
Pe min m-or duce caii şi căţelul Grivei,
Ei ştiu bine drumul, că-s prietenii mei.
- Aşa-ncepe drama unui om "ostenit",
Ce-ntregă viaţă din greu a muncit,
Să-şi crească urmaşii, vreo cinci copilaşi,
Muncind zi şi noapte, el n-avea relaş.

Cu barda şi dalta să facă un car,
Un plug sau o grapă, că este rotar,
Apoi, să le vândă la târgul cel mare,
Să cumpere "locuri", mai multe hectare;

- Să le aibă copiii după ce mă voi duce,
Spunea bietul om făcându-şi o cruce.

A fost şi pe front, în Primul Război,
C-o schije în umăr s-a-ntors înapoi,
Ce-o poartă demult, de la Cotul Oituz,
Luptând printre "hoarde", lovit de-un obuz.

Se urcă-n căruţă pe o furcă de fân,
Îl ia pe Grivei şi îl strânge la sân,
Dă bice la cai şi pleacă la drum,
În urma lui lasă al colbului scrum,
Un praf de argilă, din drumul uscat,
Ce-i tare ca piatra, că n-a mai plouat.

Ajuns la spital, se dă jos din căruţă,
Deshamă pe Ciloag şi pe Măriuţă,
Le mângâie fruntea iar calu-i nechează,
Mişcând din codiţă: - Grivei! Stai de pază!
Iar voi dragii mei, aveţi ce mânca,
Pânâ când eu, la etaj voi urca,
Să-l caut pe doctor, să văd ce-o să zică,
Poate îmi dă nişte leacuri, să le iau din potică.

- Măi Gheorghe! Da' ce ai ? Dar nu eşti beteag?
Întreabă portarul ce stă-n Dindeleag.
- Da... Du-te spre dreapta, pe holul mai lat,
Că azi e de gardă domnul Ignat,
Un om mai bătrân, ce-i tare de treabă,
Azi nu sunt prea mulţi şi te ia mai degrabă.

- Neaţa, Gheorghiţă, tot "schija" te doare?
Sau rana din piept ţi-a făcut o tumoare?
Eu... rândul trecut când ai fost pe la mine,
Ţi-am spus să revii, că nu prea ţi-e bine.

- Aveţi dreptate şi încă una prea mare,
Muncesc tătă zua. Am de făcut nişte care
Pe datorii. Şi trebuie să le plătesc,
Am cinci copilaşi, pe care... vreau să mi-i cresc.

- Ştiu, bade Gheorghe, dar boala-i acută,
Ea nu te-nţelege şi nu te ascultă.
De n-o tratezi bine, ea tot avansează
Şi până la urmă viaţa-ţi "retează".
Îţi scriu nişte pastile. Le primeşti din potică.
Ia câte două, de ţi-e rău, nici patru nu strică.
Poticarăşul ştie, ţi le dă fără bani,
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, cât de mulţi ani.
Gheorghiţă ştii bine, cam de mult ai un "rac",
Oricâtă voinţă aş avea, nu mai am ce să-ţi fac.

- Ştiu, domnule doctor, dar tăt am sperat
Să mai am nişte zile, dar... m-am înşelat.

Şi Gheorghe se-ntoarce, cu-n salut respectuos,
Se duce spre uşă, pe trepte în jos,
Îi vâjâie capul, dar este lucid,
Că pentru el soarta e un "dar" prea stupid.
Îşi ia din potică reţeta prescrisă
Şi pleacă pe uşa din dos, că-i deschisă.

- Ajută-mă, Doamne! Să ajung la copii,
Că n-am multe ceasuri, doar Tu o mai ştii.
Le pune căpăstru la cai şi îi leagă,
La oiştea lungă, prinsă-n teleagă.
Căţelul se zbate şi urlă a jale,
Iar caii nechează, pe rând, mai agale.
Bătrânul se-ntinde pe fânul rămas
Şi-o vorbă le spune: - Hai caii mei! Mergem acas'..
Ei ştiu parcă drumul, stăpânului lor
Şi pleacă spre casă, la trap mai uşor.

Mergând pe drumeagul ce duce spre moară,
Îl vede Ciorica şi-ntreabă-ntr-o doară:
- Dar ce-are "Cherecheşu"? Doar n-o fi băut?
Că-n ultima vreme îl văd, mai mereu, abătut.
- O fi muncit tătă noaptea şi amu-i mai trudit
Şi tăt legănat de căruţă, o fi adormit,
Vezi că şi timpu-i noros şi trage a ploaie,
Îi răspunde agale, bătrâna Jigoaie.
- Caii ştiu drumul, l-or duce acasă,
Hai mă Iuoane, nu-l scula! Lasă...

Ajunşi pe la "Râtul de la Cruce", caii opresc,
Şi tot mişcă capul, de parcă ghicesc,
Că Gheorghe, "stăpânul", nu mai are grai,
Al său suflet bun, azi, merge spre Rai.

Câinele-i trage cu laba "căbatul" uzat,
Îi linge o mână, apoi c-un lătrat
Dă un "semnal" cailor să plece,
Că prietenul lor, Gheorghe, a murit şi deja e rece.

Cu capul plecat, caii pornesc, la pas mai uşor,
Se vede tristeţe şi-n copitele lor,
Ar vrea să vorbească, dar nu ştiu să spună
Cum simt ei durerea ce-n piept o adună.

Ajunşi la podeţul ce duce-n ogradă,
O curte mai mare de parcă-i o stradă.
Se opresc chiar la poarta ce este-ncuiată
Şi-ncep să necheze, iar câinele latră
Semnal de alarmă! Dar nu pot să spună
Că Gheorghe e mort şi nu e a bună.

- O, Doamne! Bărbate! Dar ce e cu tine?
Se aude o voce. Apoi, lacrimi, suspine.
Un bocet prelung: - Aprinde-ţi o candelă şi o lumânare,
Că tata e ţeapăn şi n-are suflare.

- Aduce-ţi un ţol, să-l ducem în casă,
Că este târziu şi noaptea se lasă.
Tu, Liviuţ, treci peste vale şi du vestea în sat,
Şi anunţă părintele şi clopotariul, cu ce s-a-ntâmplat.
Eu fac "Copârşeu", c-avem scânduri late,
Iar tu, noră dragă, te-ngrijeşti de bucate.
Să-i facem prohodu', aşa, cum o fi cel mai bine:
Învie-mi-l, Doamne! Şi ia-mă pe mine!
Se-nchină moşneagul, ce-i gârbov de ani,
El este bunicul celor şase orfani.

Aceasta e drama lui Gheorghe, zis Cherecheşu,
Cunoscut primprejur şi-n tot Sasnireşu,
Ca om de onoare şi-un bun gospodar,
Un convins familist şi un meşter rotar.

- Gheorghiţă, tu te-ai dus pe-o cărarea infinită,
Şi ai lăsat în urma ta cinci orfani cu o mamă necăjită,
Cu prea multe datorii pe pământul cumpărat
Şi-o mulţime de proiecte şi grajdul neterminat.

Ce mă fac, Doamne?! Cum să răzbesc?
Copiii sunt mici şi cum o să-i cresc?
Paraschiva-i mai mare, ce-i drept, mai "trufaşă".
Cornel e micuţ, nu te ştie, iar Emil e-n "faşă".
Pe Tibi, Iuliana şi Doru de suflet mi-l cere,
Că ei n-au copii şi au mai multă avere.

Pe toţi îi voi creşte că au sângele meu,
Îmi duc "Crucea-n spate", cum o vrea Dumnezeu.
Eu nu-mi las copiii la tutori ghizaţi,
Să ajungă de slugă, să ajungă argaţi,
Eu le sunt tutoare şi tată le-oi fi,
Că asta mi-e soarta şi... nu voi muri.

Şi anii-au trecut într-un ritm cadenţat,
Cei mici au crescut şi-au tot întrebat:

- Când vine tata? Că-i dus cam de mult.
- Aş vrea, spune Emil, poveşti să-i ascult.
Aşa cum ne spune domnişoru' la şcoală,
Cu lupi şi cu capre, cu draci şi cu smoală.

Teofil ducea greul, crescând mărişor,
Plângea de durere de-al tatălui dor.

În "Mihei" sau pe câmpuri, de toate-a făcut,
Şi pot spune sincer, cu el am crescut.

- Eu vreau cărţi, caiete, eu vreau să-nvăţ carte,
Că aşa mi-a spus moşu: "Ai şcoală, ai parte".

- Da, măi copile!, bătrâna-i răspunde,
Şi eu aş dori, dar... n-am bani, de unde?
Internatul mă costă, plus banii la şcoală,
Cum să-i plătesc, că traisţa mi-e goală.
Cornel se întoarce şi pleacă plângând,
Apoi către ceruri se roagă spunând:
- Ajută-mă, Doamne! Să-nvăţ. Că Tu eşti mai bun
Să ajung oarecine din satul străbun.

Şi pleacă băiatul. Peste ani, ajuns un bărbat,
Dar nu uită greul şi cât a luptat
Să-nfrunte destinul, blestemul să-l curme,
Ce are şi astăzi în mintea lui, urme:
"Stejarul" bătrân, cu atâtea rădăcini
Şi "Părul" cel dulce, cu multe tulpini.

- Eu, drama ta, Gheorghe, o ştiu din poveste
Şi încerc să o las urmaşilor veste,
Să ştie copiii, să ştie nepoţii,
Apoi, fiii lor şi stră-strănepoţii,
Că Gheorghe "trăieşte" în sufletul lor
Ca o flacără vie. El este un... "nemuritor"

Gheorghe! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.
M-a purtat în lung si-n lat,
Ţara-ntregă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieşi de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuţa de la cruce
Şi de-acolo? Mai spre Grui,
La mormântul tatălui,
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Un stejar mic la picioare,
Să crească să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

2. Gică contra

Gică era un motan persan
Cu bot turtit şi-avea în plan
Ca în fiecare zi să se spele
Pe blăniţa mătăsoasă,
Să se joace la perdele
Şi să se agite prin casă.
Îşi ascuţea gheruţele
Şi era foarte perfecţionist,
Dar să nu-i iei în seamă sfaturile
Că e puţin cam fixist.
În general era tare prietenos
Îşi împărţea până şi din sos
Cu un şoricel mititel
Care spuse către el:
- Eu am să plec la un verişor
Că am auzit că acolo e mai binişor,
Şoarecii au mâncare din belşug.
Îmi fac bagajele şi diseară am să fug.
- Eu zic Chiţălău să o laşi baltă
E o prostie să te nemulţumeşti de soartă!
Dar şoricelul n-a mai zăbovit
Şi cu puţin grâu, s-a dus la drum fericit.
Noaptea pe la două îl strigă pe Gică
Căţelul Mitică, ce-a scăpat de frică:
- Mi-am propus să plec la apariţia lunii
Am auzit chiar eu vorbind vecinii
Despre stăpâni şi o plecare în altă lume,
Iar noi o să rămânem flămânzi şi fără nume.
- Eu nu cred vorba nimănui
Căci am crescut aici de pui,
Şi mereu m-au hrănit, m-au alintat
Crezi că acum m-ar fi lăsat?
- Faci ce vrei Gică contra
Eu mă urc în maşina ce-aduce lapte
Dacă nu vrei, nu intra
Şi ai să vezi cu ochii tăi dimineaţă la şapte.
Gică s-a întors la somn calm şi nepăsător.
- Ei de parcă m-ar lăsa pe mine stăpânii să mor!
Iar dimineaţă când s-a trezit pe la zece,
Mâncarea era ca gheaţa, tare şi rece.
- Cred că au uitat să-mi pună altă mâncare
Mai bine să-mi ascut gheruţele mai tare.
Dar când să meargă la perdele rămâne uimit
Nu mai era nici urmă de ele şi s-a-mpânzit
Întreaga locuinţă ce avea acum de suferit.
Miau-miau, miau-miau în zadar se plângea
Şi îi era aşa ciudă că la pervaz nu ajungea
Era cam grăsuţ şi pervazul destul de sus
Dar încercând, repetitiv, până la urmă, a ajuns.
A hoinărit săracul Gică devenind mai sprinten
Şi mânca pe furiş sau pe la câte un prieten,
Dar mare i-a fost mirarea, pe nepusă masă,
Când apare Chiţălău la fosta casă.
- Ooo... Gică tu eşti? Prietenul meu bun!
Am venit să te vizitez în prag de ajun.
- Chiţălău tare dor mi-a fost de tine
Îmi pare atât de rău că nu te-am ascultat mai bine.
- Ai slăbit de-ai ajuns acum piele şi os
Dacă aş putea ţi-aş da înapoi întregul sos,
Dar deşi nu pot face asta, mi-a mai rămas
Să te iau cu mine la vărul meu Matyas.
- Nu ştiu Chiţălău, eu m-am obişnuit şi aşa
Îmi vine tare greu să-mi schimb, iar soarta.
- Pe bune? Tu chiar nu te-ai schimbat
Mai bine fă-ţi băgăjelul şi am şi plecat!
- Dar de ce te grăbeşti aşa? Că nu te înţeleg!
- Pentru că mâine e Crăciunul, nu mai fi bleg!
- La mine Chiţălau de mult nu mai există Crăciun
Am peste un an de zile de când stau în drum
Casa în care cândva am stat e o dărăpănătură
Crezi că voi mai avea vreodată eu viaţa bună?
- Gică eu ţi-am zis de când am plecat
Şi aşa am şi făcut, soarta mi-am schimbat!
Acum am unde sta, ce mânca şi îmi este bine
Crezi tu că un motan aşa pufos ca tine
Nu va reuşi să fie iar frumos şi iubit
De ce crezi că stăpânii te-au părăsit?
C-au avut necazuri mari şi s-au prăpădit
Iar noi ceilalţi marele răul l-am simţit
Suntem animăluţe şi avem şimţuri ascuţite,
Dar tu te ocupai de gheruţe! Cine să asculte?!
Şi au plecat cei doi prieteni în alt oraş
Unde avea Chiţălău strâns mult caş
Trăia bine la o fermă sau o fabrică de lapte.
Ce mai contează! S-au veselit întreaga noapte.
Acolo l-a întâlnit şi pe căţelul Mitică
Şi prietenii şi-a reîntregit motanul Gică
De atunci a fost mult mai atent cu semenii lui
Şi povaţa să o tragi tu, ca altora să le-o spui.

fabulă de Cristian Harhata din Animăluţe grăitoare (1 octombrie 2015)
Adăugat de Cristian Harhata
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi eu, la tine, mamă...

N-am mai fost pe-acasă, Doamne, de-o vecie şi mai mult,
Să-mi găsesc copilăria şi salcâmii să-i ascult.

Cum mai ning peste morminte, aşezându-se domol
Pe-aminitirea mamei mele şi pe sufletul meu gol!

A curs pe Danubiu apă, cât să-nece dorul meu
De când ai plecat la stele, lângă rai şi Dumnezeu.

M-ai lăsat orfană, mamă, şi nu am cui să mă plâng,
Când se-adună toamne-n mine şi în mine, ploaia strâng.

Numai visele mi-alină, când te-aduc la mine-n zori,
Supărările şi vina, că nu ţi-am adus, azi, flori.

Trec secundele grăbite şi-mi mai fură câte-un an
Şi mă veştejeşte timpul cu surâsul lui viclean.

Şi m-aduce mai aproape de grădina-n care eşti.
Vin şi eu curând, la tine, dorul să mi-l linişteşti.

Tata este lângă tine, sau nu l-au primit în rai?
Am să-i spun o vorbă, mamă. Şi de nu, te rog să-i dai

Veste că sosesc degrabă şi deşi nu m-a iubit,
Aş vrea să-i vorbesc de vremea, când în suflet l-am primit.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub patrafir

Părinte, eu mă-nec din piept
Şi n-am puteri de vorbă multă ;
Cât voi putea vorbi m-ascultă
Să-ţi spun în grabă tot şi drept.
Aş vrea să-ncep cu fapte bune,
Dar n-am făcut, ori le-am uitat
Şi raiu-n cap puţin mi-a stat.
Şi-am fost şi prost la numărat —

Şi n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort
Şi mama-i cu copii, sarmana.
Ei de la mine-aşteaptă hrană,
Şi grija numai eu le-o port
De-acum ei singuri să şi-o poarte!
Mi-e milä de durerea lor,
De ei mi-e jale, nu că mor.
Dar cum e scris Că sunt dator

Şi eu c-o moarte.

Eu mă cunosc; sunt păcătos,
Că prea am dus-o-n râs şi-n glume...
Prea drag mi-a fost să fiu în lume,
Şi-am prea iubit ce-a fost frumos!
Pe lângă vin, voinicii roată,
Şi chiote pe deal în zori,
Şi ziua luncile cu flori,
Şi hora noaptea-n şezători,

Şi viaţa toată!

Şi mi-a plăcut în jurul meu
Să văd flăcăi pe bătătură
Şi cobza cu isonu-n gură
Să-mi zornăie zorind mereu.
Să văd cum se cotesc şirete
Pe-ascuns nevestele, şi-aprins
Se simt de peste brâu cuprins
Trupşorul cel subţire-ncins

Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creştin!
Bisericos n-am fost, părinte,
Dar rar, când mi-am adus aminte,
M-am dus şi eu ca să mă-nchin.
Eu am pe Dumnezeu în mine:
Mereu îl simt, şi-l văd mereu —
Gândesc aşa! Mai ştiu şi eu!
Dar, taică, las' că Dumnezeu

Va şti mai bine.

N-am dat în viaţă nimănui
Prilej să-mi poarte duşmănie,
Eu n-am putut să ţin mänie
Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii!
Şi n-am fost slab şi nici fricos:
Pe opt ţi-i dau grămadă jos —
Dar m-am ferit să-mi fac ponos

Cu toţi nebunii.

O dată numai... P-un flăcău
L-am dat de ziduri, pentr-o fată
A doua zi a prins deodatä
La plug în deal să-mi pară rău,
Şi nici la boi n-am dat mâncare
Şi-n brazdă plugul l-am lăsat
Şi ca nebun am alergat
Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

Să-i cer iertare.

Şi nu mai ştiu... atâta-i tot,
Ba, taică, stai! E cu vecinul.
Pe palme m-alinta creştinul
Şi drag m-avea ca pe-un nepot...
Şi eu i-am sărutat nevasta!
EI moş, ea o copilă-abia.
Mi-a fost şi milä, cum plângea,
Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea —

Păcat e asta?

Dac-am uitat ceva să spui,
Mi-e martur Dumnezeu, părinte,
C-am spus ce mi-a venit în minte
Şi-oi spune tot, în faţa Lui!
Şi-acum canon... îl ştiu anume!
A fost aşa, şi n-aş cârti:
Canon e că nu pot trăi!
Şi-ntr-altă lume n-o mai fi

Ca pe-astă lume.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul şi copilul

-Bună dimineaţa, nene! Să ai o zi frumoasă!
-Mulţumesc copile, de n-o fi vreo vântoasă
Că de-o bucat de vreme, şi clima s-a schimbat
Prea des acum pământu-i inundat.
După cum se pare, vin zilele ploioase
Şi eu cu reumatismul, o simt până la oase
Tu-mi pari astăzi cam trist, ceva s-a-ntâmplat.....
-Ce înţelept eşti, nene, ce spui e-adevărat!
Ieri am terminat şcoala şi-un pic îs supărat
Eu n-am avut părinţii, când premiul mi l-au dat.
Am fost doar cu bunica, ce-mi poartă acum de grijă
Ea merge-ncet de-o vreme, are noroc de cârjă
-Vai, mama ta-i plecată şi-ţi este de ea dor....
-Nene, eu cred că e normal, sunt un copil minor...
Tot ceea ce-mi doresc e să revină-n ţară
Şi-o să-i propun eu asta când va veni în vară
Va sta atunci cu mine, o săptămână poate
Urmând să plece iar la muncă-n străinătate
-Te simţi, cumva copile, de mamă neglijat?
-Nu pot să spun eu asta, ar fi mare păcat
Îmi trimite haine, dulciuri, multe jucării
Cred că am mai multe decât au ceilalţi copii
Mi-a luat şi-o bicicletă, anul trecut în vară
Iar acum vreo lună mi-a luat chitară
Dar simt că uneori tânjesc după alint
Aş vrea la ea în braţe, nu voi ca să te mint
De melancolie şi ochii îmi dau în lacrimi
De ce-mi dă mie Domnul toate aceste patimi?
-Te compătimesc copile, dar am şi o dilemă
N-ai spus nimic de tată, sau este vreo problemă?
-De al meu tată nu prea mai ştiu nimic
Ne-a izgonit de-acasă, când eu eram prea mic
De mă gândesc la dânsul, mi-amintesc cu groază
Cum o bătea pe mama şi eu fugeam de-acasă.
-Copile bun, sincer îţi spun că mă uimeşti,
Cât de frumos şi de matur gândeşti,
Aş vrea să te ajut mai mult, dar nu prea pot
Aşa bătrân cum sunt, cresc şi un nepot
Tu reţine-un lucru, eşti un norocos
Vei fi bărbat ca mâine, nu fi plângăcios
De-o ai pe bunica, e un lucru mare,
Şi ai şi-o mămică foarte iubitoare
Ce spui tu atuncea, de nepotul meu:
Părinţii i-au murit, îl ajut doar eu
Şi nimeni nu-i aduce dulciuri, jucării
Aşa cum primeşti tu şi ceilalţi copii
Eu nu mai pot munci că-s bolnav acum
Iar pensia e mică, nu mă descurc nicicum
-Nene, să ştii că ai dreptate, chiar că-s norocos
De mă plâng în jur, par cam plicticos

poezie de Ionel Popa (1 iulie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şaizeci de secunde

Secunda zero-iată Abea de m-am născut!
Pe lungul drum al vieţii mă aflu la-nceput
Nu ştiu a zice "mamă" şi nu privesc la stele
Sunt alţii care poartă de grijă vieţii mele.

Secunda trei - mă strădui a scrie şi-a citi
Şi-alerg prin curte raţe şi curci cu alţi copii.
De-s programat din ceruri optzeci de ani s-apuc
Am patru ani acuma şi mult o s-o mai duc.

Mustaţa-i încă mică, dar timpul trece, trece
La treişpe ani ş-o ţâră sunt la secunda zece.
Cu încă cinci secunde ce-s transformate-n ani
Când ceasul bate sfertul am douăzeci de ani.

Şi cum la vârsta asta prin toate vesel treci
Îmi pare că minutul nu se va scurge-n veci!
Nu mai privesc la ceasuri-oricum nu am deloc -
A mea e toată lumea şi-n toate am noroc.

Când, după multă vreme şi doar aşa-ntr-o doară
Pe ceas mi-arunc privirea, văd limba cum coboară
Îmi intră-parcă-n ciudă-prin piele şi prin oase
Şi nu se mai opreşte decât la cifra şase!

Şi asta doar o clipă ce iată, s-a şi dus!
Apoi, cu multă râvnă o ia din nou în sus!
Oricum, mai este vreme şi încă-mi este bine
Deşi se-ndreaptă-n grabă şaizeci de ani spre mine!

Până să bag de seamă cum vine "chestiunea"
Hop! Limba-i la trei-sferturi şi-ncepe slăbiciunea!
Îmi intră frigu-n oase şi parcă mult mai greu
Ca altădată umblu - şi-i zloată mai mereu.

Iar raţele ce-odată le alergam prin curte
Acuma stau pe varză - iar mesele-s mai scurte!
Atent să nu alunec, fac pasul tot mai mic
Şi capăt tot mai tare alură de bunic!

- Mai ţii tu minte oare, de unde ai plecat?
De la secunda "zero" - o clipă unicat!
Big-Bang-ului de-atuncea, Big-Crunch să-i corespundă
Acum când ceasul bate şi ultima secundă!

Trecut-au anii tineri, pierduţi printre castani
Săgeata-i chiar la ţintă - căci ai optzeci de ani!
Optzeci de ani şi Stixul stă gata să-ţi inunde
O viaţă comprimată în şaizeci de secunde!

poezie de Mihail Mataringa
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de înmormântare

Eşti atâta de departe!
Timpul trece, zi şi noapte...
În clepsidră risipite,
Trec aducerile-aminte.
Nu-ţi mai aminteşti, copile,
Nici de fraţi şi nici de mine.
În chilia mea, deodată,
Singură-s şi-nlăcrimată.

Eşti atâta de departe!
Lacrimile mele, toate
Şi năframa, doliul, plânsul,
De când ţi-a plecat tăicuţul,
Sunt măicuţă, într-o ladă,
Să le ai când vei veni.
Vezi, că lacătul din poartă,
La Maria e, să ştii!

Timpul trece zi şi noapte,
Tu ai rostul tău, măicuţă,
Plâng de-un timp, sperând că poate
Sub a bradului crenguţă,
Umbra pasului meu, încă,
Va rămâne pe pământ,
Ca o ultima avere,
Fiindcă n-am să-ţi scriu vreun rând.

În clepsidră risipite,
Cad ca nişte cruci de piatră
Gânduri, lacrimi... amintirea
Despre mamă, despre tată.
Dor de dorurile toate
Clopotele. Îngeri trec
Valuri peste timp, copile.
Ca pe tine le petrec...

Trec aducerile-aminte...
Vei veni la parastas?!
A fost ultima dorinţă
Mamă, care mi-a rămas...
Nu-mi împodobiţi mormântul!
Iarbă verde vreau să crească
Trupul meu, umbrind pământul.
Doar aşa voi fi acasă.

Nu-ţi mai aminteşti copile!
Varsă-o lacrimă străinii...
Ei aprind câte-o lumină...
Pită-mi coc, plângând, vecinii.
Şi-amintesc că tremurândă
Mi-era mana... Că am dat
Şi eu bunilor lor, maică,
Când şi ei au înnoptat.

Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti... Bogat
Poţi să fii, să-ţi fie bine...
Tu de-acasă ai plecat!
Rod de lacrimă străbună
Curge-n ţarină şi-n vin,
Tu te-ai dus orfan în lume,
Scormonind pământ străin...

În chilia mea, deodată,
Paşi aud... sau mi se pare.
Văd o umbră la fereastră...
Mă închin... Ce este oare?!
-" Cine eşti?! întreb aiurea.
Ce aud?!"
- "Sunt eu, măicuţă!"
"Plâng şi lacrimile mele
Curg şiroi pe ochi, Lenuţă!

Singură-s şi-nlăcrimată...
Nu ştiu, vis e, ori aşa,
E vreun gând... Scârţâie uşa!
Intră-n casă cineva.
- Cine eşti?! Că nu văd bine!"
- "Biata mea măicuţă,-s eu!
Am venit din ţări străine
Şi am plâns de dorul tău."

Singură-s şi-nlăcrimată,
În chilia mea, deodată.
Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti, copile!
Trec aducerile-aminte,
În clepsidră, risipite
Timpul trece zi şi noapte...
Eşti atâta de departe!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam

Fiind plecat de ani de zile
De la casa părintească
Caut să-mi revin în fire
Şi privesc printr-o ferestră.

Mă culc plans într-o odaie
Cu mai toate răvăşite;
Gândesc ce o să mai fie
Şi tristeţea mă cuprinde.

Pe măsuţa prăfuită
Le văd toate cum au fost,
Văd şi lada îmbătrânită
Aşezată în colţ cu'n rost.

Unde eşti tu tată acuma
Să te văd voios prin curte
Iar tu mama mea cea bună
Să mă mângăi, să-mi spui multe.

Tot gândind în patul rece
Neîncălzit de multe zile
Aud ceva care trece
Pe podea, încet şi geme.

E micuţul greieraş
Cric, cric, cric mereu el spune
Venit din al său sălaş
Rămas singurel pe lume.

Că stăpâni-s duşi departe
În cimitir lângă bunici
Neavând o altă cale
Să se întoarcă-n casă aici.

Şi... gândesc, gândesc întruna
Ce sunt ei şi ce sunt eu.
Ei ţărână...
Şi un nume care-i al meu.

Supărat în miez de noapte
Şi cu somnul dispărut
Aud gâzele în şoapte
Şi tot cuget la trecut.

Unde eşti tată acuma?
Să-ţi sapi pomii din grădină,
Unde eşti tu mamă bună
Să-mi spui vorba de pe urmă.

Voi m-aţi trimis departe
Lăsând plugul şi plăvanii
M-aţi trimis să-nvăţ carte
Să-mi făuresc destinul, anii.

Dacă am fost un copil rău
Să mă ierţi o tată al meu
Şi tu scumpă mamă a mea
C-aşa-i viaţa şi lumea.

Unul naşte, altul moare
Într-un colţ din univers
Şi atunci când el dispare
N-are cale de întors.

Cugetând târziu în noapte
La ce a fost şi ce mai este
Resemnat le accept pe toate
Că ce a fost, nu-i doar poveste!

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranul şi copilul la târg

O familie săracă
Vrut-a ca să cumpere-o vacă.
Au bătut în lung şi-n lat,
Târgul tot l-au colindat.
Iaca au găsit o vacă,
Preţul bun, dar ce să facă?
Tata pe gânduri a stat,
Preţul l-a analizat:
Preţu-i bun şi nu se poate
Mai mic altul-n altă parte.
Dând din cap, privind în jos,
Toţi acasă s-au întors.
Nu trecură multe zile
Şi la târg din nou el vine.
Peste tot a căutat.
Preţul mult s-a majorat.

S-a uitat şi-analizat
Şi spre casă au plecat.
După iar câteva zile
Familia la târg vine.
Peste tot a căutat,
Preţul însă s-a dublat.
Nu mai stă, nu mai gândeşte,
Scoate banii şi plăteşte.
Ia vaca de curmei
Şi la drum porni toţi trei:
Tata bucuros pasul grăbea,
Vaca pe el îl urma,
Iar copilul o mâna.
- Tată, nu-nţeleg ceva:
Cum ai procedat mata?

Când a fost preţul mic
Te-ai codit şi n-ai plătit.
Iar când preţul s-a dublat
Banul iute tu l-ai dat.
- Să-nţelegi şi tu, copile,
Nu mă acuza pe mine.
N-am luat, că nu am vrut.
Acum, banii i-am avut!

poezie satirică de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ai venit la mine

Curiozitatea mea e mare
când la Tine eu privesc.
Nu-ţi cer apă, nici mâncare.
lasă-mă să-ţi povestesc:
Am adunat atâtea-n viaţă
şi m-am bucurat de stele.
Dar s-a rupt firul de aţă,
nu mai sunt legat de ele.
Am cunoscut ce este răul,
am cunoscut şi ce e bine.
Într-o noapte am văzut hăul,
cel pregătit pentru mine.
Despre el, mi-a spus destinul
că mă-înghite fără apă.
Speriat precum copilul,
chiar am căzut într-o groapă.
De-acolo, privind la Tine
m-am închinat şi m-am rugat.
Ai venit Doamne la mine
şi din groapă m-ai salvat.
Ştiam că-ţi pasă de mine.
Când mi-e greu, Tu îmi dai bine.
Lângă mine stai oricând,
eşti Tatăl meu, eşti Tatăl Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie-n trei

De mult doream să stăm la masă,
Doar noi trei, încuiaţi în casă,
Nu vreau să fim cumva deranjaţi,
Vă atenţionez că o să plecăm bulversaţi!

Suntem ca oglinzile ce se privesc cu dor,
Tu trecut, prezent şi necunoscutul viitor,
Vorbim pe rând, avem ce să ne arătăm,
Suntem impulsivi, nu vreau să ne certăm!

Trecutule, noi nu prea avem ce povestii,
Mă bucur totuşi că ne-am putut reîntâlni,
Vreau să îţi cer scuze, dacă se poate,
Ai avut vise şi eu le-am spart pe toate.

-Nu de la mine trebuie să îţi ceri scuze,
Doar viitorul are dreptul să ne acuze,
Cât despre vise, rău nu prea îmi pare,
Ai luptat mult, nu te credeam în stare...

-Totuşi cam mulţi oameni parcă ai rănit...
Şi pe toţi eu chiar i-am iubit,
Poate îmi explici tu de ce ai procedat aşa,
Pentru că vina cred că este doar a ta...

Aici o să te contrazic, şi îţi explic de ce,
Multe învelişuri calde cu interior rece,
O să încerci să le repari pe toate chiar,
Şi o să te răceşti, că nu lucrezi după tipar.

Am în schimb o mică rugăminte,
Nu mai crede nesincere cuvinte,
O să te rănească, rând pe rând,
Şi-o să ai doar amintiri în gând.

O să dai de vremuri negre câteodată,
O să înveţi cum să faci din ele artă,
O să te consumi ca cerneala din stilou,
Şi o să dai negrul într-un alb cadou.

Vreau doar să te mai întreb ceva,
Când pleci definitiv din mintea mea?
Te-am tot pus în versuri şi pe foi,
Dar mereu cumva te întorci înapoi.

-Mă faci să rănd, la fel de comic ai rămas,
Plec mereu, odată cu secunda de la ceas,
Ăsta e blestemul, nu mă întorc vreodată!
Şi doar tu crezi că nu plec niciodată.

Tu viitor ce faci? sper că eşti bine!
Sper să merite la câte fac pentru tine,
Noi doi nu ne-am văzut până acum,
Spune, talpa tot singură calcă pe drum?

-Măi băieţi, nu vă mai bateţi pe coroană,
La aceste lucruri deja am fost la pomană,
O să se ducă, mai devreme, mai târziu,
Dar la toate acestea promit că vă scriu!

-Vă ascult cuminte, pe amândoi,
Dar eu sunt victima din acest război!
Oare nu vreţi voi să faceţi pace?
Să fiu şi eu bine, tare mult mi-ar place!

Deci nu sunt bine, nici măcar în viitor,
Asta înţeleg din vorbele ce dor,
Speram ca măcar cu tine să pot relaţiona,
Şi să înţelegi că repar greşelile "altcuiva"...

-Amândoi greşiţi şi eu încă greşesc,
Dar această luptă trebuie să o sfârşesc,
La trecut nu am ce să schimb, e departe,
Dar tu prezentule, tu le poţi face pe toate!

-Ştiu deja unde o sa ajungi, nu îţi spun,
Aş strica drumul bătut până acum,
Ştiu că nu o să renunţi şi nu e defect,
Ăsta este şi motivul pentru care am efect.

Înţeleg, spune-mi doar ce e bine să fac,
La ce să renunţ şi mai ales unde să atac?
Deja ai trecut prin toate cele,
Ce rost are să mă lovesc şi eu de ele?

-Eşti naiv să crezi că ţi-aş spune,
Şi cele rele când o să se adune,
O să-mi facă bine, încă nu ai aflat,
Că sunt suma a tot ce s-a întâmplat.

Te las să pleci, cred că ai multă treabă,
Sper că eşti mândru când cineva întreabă,
O să îmi amintesc zâmbind de mine,
Când o să mă întâlnesc cu tine.

Trecutule, tu oricum eşti plecat,
Mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat,
Cu tine nu o să mă întâlnesc vreodată,
O să te vorbesc frumos cu "a fost odată".

Despre mine, cel prezent, am ce spune?
Sau sunt aievea pe aici prin lume?
Poate nici nu exist şi sunt ca o punte,
Între trecutul grăunte şi viitorul munte.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (8 octombrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!