Cuiul

Într-o vreme, la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn
Şi ulucile de scînduri,
Ca şi azi, întinse rînduri,
Puse strîmb şi cap în cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar,
Ca să scoli din clătinare
Iarăş doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i,
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.
Cuiul nou o săptămînă
A umblat din mînă-n mînă.

A fost strîns şi pipăit,
Pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scîndurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: -,, Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gîndit".

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul din lemn

Veneau cu geamantane din lemn
cu haine din lemn
cu paşii de lemn,
vorbind într-o limbă de lemn
despre uriaşa balama care scârţâia cerul...
În gară trenul îşi schimba la garderobă fierul...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Nu căuta în sufletul cuiva
Că pătimeşte de iubit cîndva.
Să nu îi schimbi credinţa lui cinstită
Fie că-i rea şi oropsită.
Legile inimii curate
Nu vor să fie-mpiedicate
Şi osîndite ca nişte păcate.

Tu suferă şi înţelege
Şi nu-i mai porunci o altă lege.
Că mintea ta nu ştie ce cuprinde
Decît puţin, cît cumpără şi vinde.
Păzeşte-ţi cugetul la vreme,
Să dojenească strîmb sau să blesteme,
Chiar dacă inima te doare
De aşteptare şi răbdare.

Viaţă ne rabdă, împliniţi ori goi.
Să o răbdăm şi noi.
Ea pretutindeni e deplină
Şi risipită-n umbră şi lumină.

poezie celebră de Tudor Arghezi (30 mai 1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai bun doctor din toate timpurile a fost Timpul. Cel mai bun învăţător din toate timpurile a fost Timpul. Cel mai bun judecător din toate timpurile a fost Timpul. Cel mai generos faţă de om a fost, este şi va fi Timpul. Omul beneficiază de Timp pe gratis. Timpul niciodată nu iartă şi nimeni încă nu l-a amăgit. Doar Timpul într-o fracţiune de secundă îţi poate lua totul, chiar şi viaţa.

citat din Tudor Gorgos (7 iunie 2017)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem în 1850. Cei din familia Chanel erau mereu tributari în munca lor ofertei sau refuzului. Cu excepţia fiului mai mare, care îi va urma tatălui la tejgheaua cârciumii, ceilalţi, fără niciun ban, muncitori cu ziua, nu erau sub ordinele nimănui. Erau la ordinele pământului.

Edmonde Charles-Roux în Coco Chanel (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul şi ciocanul

Prea des venind acasă "cui",
Nu mai funcţionează planul
De-a spune sincer dumnealui
Că a băut doar cu... ciocanul!

epigramă de Alexandra Dogaru
Adăugat de Alexandra Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii lovesc încoace şi încolo cu ciocanul în perete, crezând că de fiecare dată nimeresc cuiul drept în cap.

citat celebru din Goethe
Adăugat de Elena Meculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii indienilor

Pe-aceste locuri pe care călcăm noi azi
Se jucau cândva copiii indienilor, fericiţi, sub brazi,
Ei erau stăpânii acestor preerii cu ierburi balerine,
Unde-acum sunt case din beton şi magazine.

Copacii atunci erau înalţi până la cer
Şi nu erau străzi asfaltate, nici drum de fier,
Nu erau biserici şi nu era nicio clopotniţă,
Doar păduri, păduri şi indieni – şi nici o temniţă.

Numai colibe erau pe iarba de velur,
Iar noaptea urşii dădeau târcoale-n jur –
Locul acum e altul, fără izvoare şi frunze trifoi,
Locul unde trăim, muncim şi ne jucăm azi noi.

poezie de Annette Wynne, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se bazează pe interes, prietenia dispare o dată cu interesul, pentru că cei doi nu erau prieteni unul altuia, ci ai profitului. De aici rezultă că prieteniile bazate pe plăcere sau pe interes sunt posibile şi între doi oameni vicioşi, şi între un om virtuos şi unul vicios, şi între unul nici virtuos, nici vicios, şi oricare altul. Este clar însă că prietenia bazată pe valoarea persoanlă nu este posibilă decât între oameni de virtute, căci oamenii vicioşi nu se simt atraşi unul de altul decât dacă e vorba de un interes. Dimpotrivă, a avea încredere unul în altul, a nu se nedreptăţi niciodată unul pe altul şi toate celelalte calităţi cerute unei adevărate prietenii caracterizează prietenia dintre oamenii virtuoşi.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se compară cu zborul pe o bicicletă Schwinn

___ Încă îmi mai pot aminti zilele copilăriei
cât de plăcut era să arunci cu bulgări de nămol
şi să te joci cu broaştele râioase nu cu fetele
__ Era în regulă ca un băiat să fie băiat
să se lase la vale de pe cel mai înalt deal din apropiere
fără cască de protecţie pe o bicicletă Schwinn
cu picioarele urcate pe ghidon era şi mai mişto
nu-i trecea nimănui prin cap c-ar fi fost ceva periculos sau iresponsabil

__ Erau copaci în care să te caţări şi pe care să-i strângi în braţe
__ Erau fortăreţe de apărat şi pistoale cu capse şi onoare băieţească
__ Era dreptul copilului de a fi o fiinţă liberă
cu intruziunea ocazională a spanacului... a salatei... sau a căzii de baie...
__ Tehnic vorbind viaţa mea s-a sfârşit la vârsta de unsprezece ani...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna petrecerea asta se isprăvea. Geamurile erau îngheţate. Copiii însă încălzeau pe sobă bănuţi de aramă, îi lipeau de geamurile îngheţate şi deodată se ivea un rotocol străveziu şi prin rotocol se uita, de la fiecare fereastră, câte un ochi drăgălaş şi blând; erau băieţaşul şi fetiţa. Pe el îl chema Karl şi pe ea Gretchen. Vara făceau numai un pas şi erau unul lângă altul, iarna însă trebuiau să coboare şi să urce pe o mulţime de scări şi afară ningea.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dinozaurii

Dinozaurii au fost
Creaturi care au trăit
În vechime, cu un rost
Ce ne dă mult de gândit.

Şopârle înfricoşătoare,
Cu sânge rece sau cald,
Creaturi înfiorătoare,
Ce-au populat acest meleag.

Erau mai mari ca o casă,
Sau chiar un bloc cu terasă,
Însă deloc minte n-aveau,
Mai proşti ca o mâţă erau.

Aveau kilograme multe,
Cântăreau tone zeci sau sute,
Zeci de metri în lungime
Şi tot atât înălţime.

Foarte mari ei au crescut,
Ajungând chiar de temut;
Unii erau ierbivori,
Iară alţii carnivori.

Aveau arme în dotare:
Fălci cu dinţi, labe cu gheare;
Trup robust şi cozi mobile,
Braţe şi picioare agile.

Văzul bun, auzul fin
Şi mirosul dezvoltat,
Pentru inamici – un chin,
Pentru amici – de bază aliat.

Erau creaturi cam dure
Şi micuţe, şi mature,
Curajoase, fără teamă,
Fără milă – bag de seamă.

Ty Rex – Regele Tiran,
Brontosaurus, Diplodocus,
Velociraptor cel viclean,
Stegozaurus, Deinonychus.

Cântăreţul Parasaurolophus,
Ţanţoşul Corythosaurus,
Înaripatul Pterodactylus,
Cap tare – Pachycephalosaurus.

Blindatul Ankylosaurus,
Gât lung – Brachiosaurus,
Sauroniholestes, Coelurosaurus,
Coelophysis, Procompsognathus.

În văzduh – Pteranodon,
Plesiosaurus în mare,
Prin ieburi – Iguanodon,
Se răpuneau; care pe care?

Archaeopterix – primitive păsări,
Triceratops cu trei coarne,
Nu erau balauri cu flăcări,
Nici din poveşti, nici din basme.

Ci dinozauri din carne şi oase,
Monştri vii, mai mari decât case,
Lacomi mâncători de alte vietăţi,
De ierburi, pomi şi alte crudităţi.

Nimeni nu ar fi dorit
Aşa monştri să-ntâlnească;
Să-i vadă doar ca pe un mit,
Fosile multe să găsească.

Aşa speră paleontologii,
Geologii, arheologii;
Să dezgroape oase multe,
Pentru schelete complete.

Care să ne poată "spune"
Acele fiinţe cum erau,
Să ne arate, să ne-ndrume,
Să-nţelegem cum trăiau.

Demult, demult, în trecut,
Totul cu Triasic a-nceput,
La mijloc era Jurasic
Şi s-a sfârşit cu Cretacic.

65 de milioane de ani în trecut
Atunci ei au dispărut,
După ce au înspăimântat
Toate vieţuitoarele de pe uscat.

Dar şi din ape sau cer
Timp de vreo 160 milioane de ani,
Iar astăzi, mai sunt, sper,
Doar păsări din acei titani.

Păsări ce-au evoluat
Din familia raptorilor,
Micşorându-se, au zburat,
Cu ajutorul penelor.

Nu erau deloc pterozauri
Cu membrane de corp lipite,
Ci arhaice păsări-dinozauri,
Cu plisc, dinţi şi gheare alungite.

Într-o eră demult apusă,
Mezozoic se numea,
De asteroid distrusă,
Ce pe dinozauri îi răpunea.

Iată, aşa se presupune
Că ar fi sfârşit dinozaurii,
Deşi nu ştim dacă-s bune
Toate aceste nesigure teorii...

Care nu ne lămuresc
De ce-au fost şi-au dispărut
Şi nici cum, în mod firesc,
În timpul lor au apărut.

De ce erau aşa mari?
De ce minte nu aveau?
De ce erau cam barbari?
Şi de ce cam proşti păreau?

De ce n-au supravieţuit?
De ce n-au evoluat?
Iar dac-ar mai fi trăit,
Cum ar mai fi arătat?

S-ar fi micşorat sau nu?
Oare s-ar fi îmbunat?
Poate ar fi fost un dezastru
Printre noi de-ar fi umblat.

Poate că aşa-i mai bine,
Fără creaturi bizare;
Mari, fioroase reptile,
Să rămână în uitare...

Într-o lume demult apusă,
Inaccesibilă oamenilor,
Prea îndepărtată, dusă,
Pierduta eră a dinozaurilor...

poezie pentru copii de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţa

Le-am sărutat odată, ei secera din mână
Şi lui ciocanul muncii, cu care se îngână;
Ea înotând în holdă, el potcovar şi faur
Şi mi le dăruiră în giuvaer de aur.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar dacă treaba mersese greu în cazul produselor nealimentare, nici în cazul celor alimentare nu se dovedi a fi mai uşoară; mergea destul de greu, oricât de priceput ar fi fost Mihai. În plus, deja sosiseră o parte din produsele, de data asta alimentare, deci, erau nevoiţi să se ocupe şi de depozitarea lor, sau cel puţin de coordonarea acestei activităţi. Ah; şi cât de multe erau! Însă, evident, toate erau foarte necesare, chiar în cantităţi mari, aşa cum le comandaseră, sfătuiţi de director (dânsul avea mare grijă să nu cumva să omită ceva de pe liste, pentru că nu dorea să le lipseasă nimic, iar grija dumnealui nu era deloc exagerată). Treaba mergea greu, anevoios; noroc însă că preşedintele întârzia; foarte probabil fusese reţinut pe traseu, din cauza altor probleme, politice sau nu; erau destule.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inscripţie pe catapeteasmă

Pe icoana-mpărătească,
Neagră ca un lemn de iască,
E o pată cît răsura,
Unde îţi ajunge gura.
Mii de mii de buze-n leat
Locul ei l-au sărutat

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost o vreme...

A fost o vreme in vietile noastre,
Cand inimile ne erau astre,
Si vietile ne erau nori de margean,
Iar acum, atat de banal, ne desparte-un ocean.

A fost o vreme si pentru noi,
Cand ne-aratam unul altuia goi,
Ne sarutam pe gura cu foc,
Si luam viata ca pe un joc.

A fost o vreme cand in ger si viscol taios,
Eram langa foc, ofrandele Zeului Eros,
A fost o vreme cand sub lună plina de Mai,
Eu te iubeam, tu ma iubeai.

A fost o vreme ce nu va mai fi,
Si va fi o vreme cand noi vom muri,
Iar sub astre vor mai ramane,
Doar poemele noastre.

Dar va fi o vreme si pentru noi,
Cand amintirile vor deveni strigoi,
Iar prezentul, iubirea mea, ni se va parea firesc.
Atat timp cat nu vei uita, ca eu
TE IUBESC!

poezie de Mihai Antonescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Tudor Arghezi

Buchetul rimelor ce dai
Au o puternică savoare,
Dar titlul "Flori de putregai"
Arghezi, cred că nu-i cuminte,
Nu vezi că prea aduce-aminte
C-ai stat odată la răcoare?

hexagramă de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pereţii palatului erau făcuţi din zăpadă viscolită, ferestrele şi uşile din vânturi vijelioase; erau peste o sută de încăperi, toate aşa cum le alcătuia zăpada; cea mai mare era aşa de întinsă că puteai să mergi câteva ceasuri prin ea de la un capăt la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreală şi erau goale, gheţoase, reci şi sclipitoare. Aici nu era niciodată vreo petrecere, nici măcar un bal de urşi la care vijelia să cânte şi urşii albi să meargă în două picioare şi să joace, nici măcar o sindrofie de domnişoare vulpi argintii; în palatul Crăiesei Zăpezii era pustiu şi frig.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisica s-a înscris în Comitetul de Reeducare şi s-a arătat foarte activă o vreme. Într-o zi, cineva a văzut-o stând pe un acoperiş şi vorbind unor vrăbii care se ţineau însă la o distanţă sigură de ea: le spunea că toate animalele erau de acum tovarăşe şi că orice vrabie, dacă ar fi dorit, putea să vină să se aşeze pe laba ei; dar vrăbiile, cum-necum, au păstrat distanţa.

George Orwell în Ferma animalelor
Adăugat de Ilinca Neamtu
Comentează! | Votează! | Copiază!