Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă la familia Enka era destulă linişte, în limita posibilităţilor: musafirii plecaseră de câtva timp, iar de puţina gălăgie produsă, doar papagalul Rikky era responsabil. Restul erau tăcuţi: tânărul comandant, părinţii şi bunicii acestuia, chiar şi bătrânul dulău Nero. Doar lui Rikky nu-i tăcea pliscul deloc; cum însă era drăgălaş, nu deranja pe nimeni, căci toţi îl iubeau şi-l răsfăţau, chiar şi blondul. Îşi revăzuse în acea zi şi vechea familie, de la care plecase de bună-voie; cu domnul şi doamna Stoica va mai avea ocazia să se întâlnească, însă pe blondină habar n-avea năstruşnicul papagal că o văzuse pentru ultima oară, iar în curând acelaşi lucru se va petrece şi-n cazul "şefului". Pentru că nu-şi dădea seama de acest lucru, Rikky nu putea fi trist; ceilalţi însă... Chiar şi Nero părea abătut şi nu din cauza vârstei sale. Dulăul negru parcă presimţea că în curând se va schimba ceva, se va întâmpla ceva; nu ştia sigur ce, însă orice ar fi fost, se părea că avea legătură cu tânărul său stăpân. Astfel simţea dulăul negru şi nu se înşela deloc...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan Ullmann crescuse. Era un adolescent timid, înalt, subţire, "răsfirat", cu trăsături frumoase ale feţei... Şi la liceu se făcuse remarcat, datorită isteţimii lui, nu datorită înfăţişării plăcute. Învăţa, nu bine, ci foarte bine, la toate materiile. Colegii încă îl şicanau, deşi, mai mult nici nu-l băgau în seamă, pentru că ei nu prea dădeau pe la şcoală; preferau chiulul, pentru a putea merge prin baruri, la cerşit; în general, aiurea, pe străzi, prin oraş, în afara zidurilor orfelinatului. Însă Dan, băiat serios, nu avea asemenea preocupări. Lui îi plăcea să înveţe, să afle cât mai multe, să se facă remarcat. Nu şi iubit sau înţeles; asta nu reuşea, deşi parcă şi-ar fi dorit.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex privi şi el spre "Ucigaşă", tăcut şi îngândurat. Simţea că nu-şi găseşte cuvintele potrivite, prin intermediul cărora să-şi exprime recunoştinţa faţă de această fiinţă, o domnişoară body-guard, o tipă care ştia să-şi facă meseria, căreia el îi era foarte dator, însă tăcu, nu-i zise nimic. O privi însă cu admiraţie, altfel decât până atunci; nu mai era tipa de care dorea să scape cu orice preţ, doar din cauză că se temea de reacţia colegilor săi, sau din cauză că nu dorea să se râdă de el, pe motiv că ar avea nevoie de protecţia unei fete; acum ar fi răspuns oricui, fără a mai sta mult pe gânduri, că da, avea nevoie de protecţia unei tipe ca ea şi că se simţea onorat de faptul că tocmai ea îi asigura lui protecţie, iar într-un fel avea dreptate. Chiar se putea mândri cu acest amănunt, pentru că "Ucigaşa" nu accepta cu uşurinţă să asi-gure protecţie unei anumite persoane; pe Alex însă îl acceptase destul de repede, dar el nu cunoştea acest lucru.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre director, în cabinetul acestuia intră, fără a fi fost invitată, o tânără doamnă, elegantă şi frumoasă. Era Diana Enka. Chipul ei plăcut era obosit şi trist, chinuit chiar. De o săptămână nu-şi văzuse deloc băiatul, iar lipsa lui o durea, îi sfâşia sufletul. Îl simţea departe, deşi ştia că el era acolo, aproape, în Institut, nu plecase încă în misiune. Nu putea suporta gândul că nu-şi va mai vedea deloc fiul până la data plecării în misiune şi nici după aceea, pentru foarte mult timp, nu ştia sigur cât anume; 13 ani, se presupunea. Ar fi dorit o împăcare cu fiul ei, să se bucure de prezenţa lui măcar până-n momentul plecării, deşi încă nu se putea împăca cu ideea că el va participa totuşi la această misiune. De dragul lui însă, pentru a mai fi împreună măcar până pe 27 iunie, era totuşi dispusă să accepte un compromis.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci, să rămână în Institut câteva minute, cel mult un sfert de oră, aşa spusese directorul. Bun. De acord; să rămână. Asta îi convenea şi lui. Putea însă măcar să rămână liniştit? Nu, bineînţeles... Fetele parcă-l miroseau, sau îi ghiceau prezenţa; se văzu din nou încolţit de mai multe domnişoare, toate din Institut. Le cunoştea pe toate, deşi nu-şi amintea numele fiecăreia. Insistau să meargă cu ele la discotecă; discoteca Institutului, mai ales că era seară... Şi din nou această scenă se petrecu în faţa domnişoarei consilier Lia, spre dezavantajul lui. Ce jenant i se părea; lui... ei nu-şi putea da seama cum i se părea. Reuşi totuşi să scape din îngrămădeală, înainte de a se sfârşi sfertul de oră, iar Lia să plece singură, fără el şi body-guarzi. Timid, i se alătură. Îi era necaz că păţea mereu astfel, mai ales în prezenţa ei. Uşor ruşinat, se şterse cu batista de urmele de ruj lăsate de fete; nu era nevoie ca ea să-i spună că ar fi avut urme de ruj pe obraji, îşi dădea şi singur seama de acest amănunt inevitabil. O privi o clipă atent, suficient pentru a pricepe că era din nou furioasă; ochii ei albaştri scăpărau parcă scântei. De ce era oare furioasă?! Nu-şi dădea nici el seama! Dar nici ea. "Don Juan..." îşi repeta ea în gând, fără a spune nimic cu voce tare. Din fericire, nu păţise nimic uniforma lui. Acum ar fi avut alta de schimb; în navă, evident. Nu era însă nevoit să se înapoieze în navă, pentru a se schimba.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii... Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Dan îl iubea doar motanul său, Moţ, atât de devotat lui... Deşi Moţ parcă îmbătrânise niţel, nu mai era atât de zburdalnic, ca în urmă cu câţiva ani. Însă tot avea putere şi încă făcea rost de bunătăţi, atât pentru el, cât şi pentru prietenul său uman.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre Lia, domnişoara consilier, nici nu mai ştia ce să creadă. Oare chiar era rea, sau doar aşa dorea ea să lase impresia? Ştia doar că o iubeşte, că e îndrăgostit de ea, dar o anumită promisiune făcută, mai ales faţă de domnul Virgil Stancu, tatăl ei, îl împiedica să-i spună deschis tot ceea ce simţea pentru ea. Şi atunci? Ce putea face? Să lase lucrurile aşa cum erau? Adică, nu în avantajul lui... Ce dilemă! Măcar era bucuros că ea era acolo, la bordul navei, nu rămăsese acasă, pe Terra. Călătoreau împreună, pentru următorii cel puţin 13 ani. Destul de interesant... Oare ce se va întâmpla pe parcurs? Cum îl va privi ea după toţi aceşti ani? Se va schimba ceva în atitudinea ei ostilă, agresivă, faţă de el? El spera că da. Şi avea toate şansele să se întâmple astfel. Deocamdată însă, rămăsese de bună-voie să supravegheze zborul navei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încerca să-i ajute pe colegii care greşeau, dar aceştia nu-i acceptau ajutorul oferit dezinteresat, doar din bunătatea lui sufletească, de care dădea dovadă. Aproape sălbăticiţi, unii dintre colegi nici măcar nu-şi dădeau seama de semnificaţia acestor cuvinte. Dar Dan nu le căuta vreo vină, ştia că totul se întâmpla datorită mediului dur cu care şi el se confruntase. Însă el rezistase; şi va rezista şi-n continuare, aşa cum îşi propusese. Dorea să reuşească să realizeze ceva în viaţă, nu să-şi bată joc de trecerea lui pe acest Pământ. Şi n-ar putea reuşi, dacă se lăsa pradă ispitelor.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu-şi dăduseră seama cum trecuseră orele, unele după altele, tot petrecând, împreună, toţi; se simţeau atât de bine, încât habar n-aveau că transformaseră noaptea în zi; o noapte albă... De altel, ce noapte, în timpul călătoriei cu nava "Pacifis", cât şi cu "Vulturul", care-i urma... Acestea erau doar nişte repere, lipsite de orice importanţă în spaţiul cosmic, însă pe care ei le respectau, cu stricteţe, pentru a nu-şi deregla ceasul biologic... Însă cu ocazia aniversării comandantului lor, îşi permiteau să-l deregleze, doar nu conta; recuperau ei după aceea orele de nesomn... Acum, important era ca toţi să se simtă cât mai bine, în special aniversatul lor. Şi acesta se simţea bine, cum altfel?! Era acelaşi Lucian Enka, aşa cum afirma întotdeauna, nu se schimbase deloc. Şi era bine că nu se schimbase! Tot aşa să rămână şi de acum încolo, îi urară colegii.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi, fetele remarcară o schimbare în atitudinea lui Lucian; nu mai era chiar aşa, "năvalnic", cum şi-l aminteau ele; era parcă mai rece, mai distant, deşi, ca de obicei, fermecător... Nu le mai strângea însă pasional în braţe, nu le mai săruta cu foc, era mult mai rezervat în gesturi, iar dacă el nu proceda astfel, se abţinură şi ele; cel puţin era acolo; măcar atât... Frumos, elegant (chiar îmbrăcat în blugi şi cu tricou), galant... Adică Don Juan! Plăcut sfârşit de săptămână în Institut...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan îşi petrecea mult timp alături de acest motan, citind, învăţând, făcându-şi temele... Compania lui Moţ era de preferat celei a celorlalţi băieţi din orfelinat. Dan avusese grijă să-şi ferească mereu motanul din calea răutăţii băieţilor mai mari, cei cărora le plăcea să schingiuască animalele, aceştia având o pasiune parcă înnăscută pentru aşa ceva; înnăscută şi apoi mult amplificată, în mediul nefast în care trăiseră. Dan îi cunoştea bine pe aceşti băieţi, obiceiurile şi "programul" lor, deci, nu-i era greu să-l ferească pe Moţ din calea lor. Iar el, în general, tăcut şi retras, se ferea aproape de toţi, nu vorbea cu nici unul dintre colegi, motiv pentru care unii îi spuneau "mutul".

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian îşi cerea scuze faţă de Lia, în mod nejustificat, deşi el nu făcuse nimic rău; se întrebă în gând de ce oare proceda astfel? Dar cum altfel?! Ah, nu ştia deloc cum să se comporte în prezenţa ei! Mai ales că-i promisese, atât ei, cât şi tatălui ei, că va fi distant. Distant şi rece faţă de ea?! Ce absurd i se părea acest lucru, mai ales că fiecare părticică a trupului său îl îndemna parcă într-una să n-o lase deloc în pace, s-o ia în braţe, s-o sărute; era primul imbold pe care-l simţea în prezenţa ei. Dar intervenea glasul raţiunii, conştiinţa, care-i dicta imediat să fie foarte rezervat în gesturi, să păstreze distanţa faţă de ea, să-şi respecte promisiunea făcută; ah – şi de n-ar fi conştiinţa asta! Ar călca-o bucuros în picioare, măcar pentru câteva clipe, suficient pentru a-şi satisface pofta nebună pe care o simţea de a o strânge în braţe şi săruta, măcar preţ de o clipă. Dar, fără să-şi dea seama de ce, parcă fără a vrea, îşi asculta conştiinţa, glasul raţiunii şi rămânea departe de ea, deşi ea era chiar lângă el; nu acţiona însă cum îi dictau trupul şi inima, se autocenzura, se stăpânea. De ce?! Ce dorea oare să dovedească, de fapt? Că-i demn de cuvânt? Că-şi respectă promisiunile făcute? Afurisită demnitate! În asemenea clipe, ar fi renunţat bucuros la ea, dar nu reuşea; ceva îl determina totuşi să se reţină, să se abţină. De ce? Sau ce oare? Ciudat... Aşa i se părea chiar şi lui.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De multe ori, Dan o aducea în adăpostul lui secret, cel pe care-l împărţea cu Moţ. Motanul o privea pe adolescentă ca pe o "intrusă", care-l deranja, oarecum; îi invadase spaţiul personal. Dar, cu timpul, o acceptase şi Moţ prin preajmă. De moment ce prezenţa ei părea a-l face fericit pe stăpânul său, de ce să se opună el?! Aşa că Moţ nu făcuse nazuri; nu prea multe... Mai ales că-i plăcea să fie alintat, acum, nu doar de Dan (care-n ultimul timp, îl mai neglijase), ci şi de Elvira. Iar ea era altfel, mult mai delicată. Cum să nu-i placă? Doar era şi el un motan respectabil!

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păşeau încet, agale, Alex străduindu-se să-şi adapteze mersul ritmului lor. Ieşiră din părculeţ; mai aveau însă o bucată de drum de parcurs până în dreptul dubiţei. Se aflau pe trotuar. Din faţă, o lumină albă, mişcătoare, anunţa apropierea unui vehicul, unul cu un singur far. Alex nu spuse nimic, dar nu avea de gând să-i înfrunte pe cei trei indivizi. Li se supuse, ascultător. Totuşi, observă că vehiculul din faţă era o motocicletă, de aceea avea un singur far, nu pentru că n-ar fi văzut el bine sau ar fi fost unul defect... Alex încercă să ignore acea motocicletă ce se îndrepta spre ei, deşi ar putea oare să-l ajute cu ceva apropierea acelui vehicul pe două roţi? Geneticianul spera că da, deşi nu-şi dădea deloc seama cum; nu-şi putea alcătui rapid un plan de scăpare; era în pană de idei salvatoare. Dacă ar fi fost un singur ins, s-ar fi încumetat să se ia la harţă cu acela, deşi prezenţa armei înclina mult balanţa în favoarea agresorului; aşa însă, erau trei, probabil toţi înarmaţi, deci ce-i rămânea lui de făcut? N-avea încotro, era nevoit să li se supună...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În depărtare strălucea Soarele, mult mai mic decât cum se vedea de pe Terra, dar încă avea putere, chiar şi până la acea distanţă. Acum însă, parcă pălea în faţa măreţiei lui Jupiter, care, fiind apropiat, părea imens; într-un fel, chiar era... Încă puţin să fi fost mai mare, sistemul solar ar fi avut parte de două stele, nu doar de una; aşa însă, Jupiter rămăsese în rândul celor nouă planete, regele planetelor...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adela nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-şi dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpşorul ei bălai, delicat? Nu-şi dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destul de mulţi... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepţia înălţimii? Să-l aştepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai uşor, la bordul navei, să aştepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aştepte, când în jurul ei erau atâţia alţi băieţi tineri, chipeşi, poate mai atrăgători decât el...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După-amiaza, dintre părinţi, doar Diana mai era printre cei şapte tineri. Privindu-şi fiul, frumos şi elegent, cu uniforma albastră, cu însemnele comandantului (cele şase bulinuţe sclipind "timid" pe reverul hainei), se simţea tare mândră; acela era chiar băiatul ei, la numai 21 de ani, cel mai important membru al echipajului, comandantul misiunii. Îi plăcu acest amănunt, mai ales văzându-l cum coordona activitatea, nu cu glas poruncitor, însă colegii cam ţineau seama de spusele lui, sau cel puţin îi solicitau părerea. Spre seară, Diana îşi anunţă plecarea; era cazul să meargă acasă, n-avea rost să mai întârzie, deşi se simţea bine acolo, în nava aceea, aproape de fiul ei. În sinea lui, Lucian se bucura de faptul că mama lui pleca acasă, pentru că, în felul acesta, dacă domnul Stancu nu-i interzisese, o putea din nou conduce acasă la ea pe... domnişoara Barbie. Cu voce tare, nu spuse însă nimic de acest gen. O conduse pe Diana doar până la ieşirea din navă; o sărută pe obraji înainte de plecare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inexplicabil, simţea o dorinţă acută să afle tot ce era legat de ea; şi mai mult, dacă s-ar putea... Nu ştia cum să intre în vorbă cu ea. Parcă n-ar fi îndrăznit. Tot ea-l scosese din încurcătură, deschizând o convorbire aparent banală, legată de nişte teme, la care ea nu s-ar descurca, solicitându-i lui ajutor. Iar el n-o refuzase. Şi i-a arătat, a ajutat-o; nu doar atunci. De mai multe ori. Şi nu doar la matematică. Deşi adolescenta nu era o elevă cu rezultate slabe la învăţătură; dar nici fruntaşă nu era. Mai degrabă, mediocră. Iar Dan, el era, evident, un elev model. De ce să n-o ajute şi pe ea? Acceptase, deci... Aşa a intrat Elvira în viaţa lui.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înaintară astfel, cu blonda în fruntea grupului, pe drumul indicat totuşi de Nuria, spre satul în care locuia ea. Din când în când, blonda îşi întorcea capul spre ei, fie pentru a protesta, fie pentru a-i cere părerea, în special lui Lucian. Observându-i cu atenţie, chiar şi Nuria îşi dădu seama de un lucru destul de evident, anume, că toţi, într-un fel sau altul, fie îi dădeau ascultare lui Lucian, fie îi cereau părerea. Acest amănunt o deruta, fiindcă-i dădea impresia că el ar fi conducătorul grupului, nu Maria, dar el era bărbat – iagu, aşa cum recunoscuse deja, iar un bărbat, din cunoştinţele ei, nu avea cum să fie conducător, în nici un caz! Şi atunci...?!

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!