Dan era tăcut, retras, sfios. Îi plăcea să înveţe şi să citească; era refugiul în care găsea ceea ce-i lipsea. Cărţile erau prietenele lui dragi. Cărţile şi motanul Moţ, care nu-l părăsise, deşi devenise mai leneş; nu mai era aşa, aventurier, ca-n anii trecuţi, deşi nici drept foarte puturos nu putea fi clasificat. Dar luase puţin în greutate, ceea ce-l incomoda în deplasările sale.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii... Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deseori, în ascunzătoarea lor secretă, Dan îi citea motanului, la lumina unei lanterne (cât îl ţineau bateriile), câte o poveste interesantă. Motanul se lungea alături, de parcă-l asculta cu mult interes, deşi cine ştie ce înţelegea el... Dan îi netezea blana moale, cu degetele sale lungi şi subţiri (ca de pianist), iar motanul torcea zgomotos, de plăcere, semn că era fericit. Iar dacă Moţ era fericit, era şi Dan la fel ca el, de parcă motanul îi transmitea cumva din starea lui – cine ştie, poate chiar îi transmitea...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan îşi petrecea mult timp alături de acest motan, citind, învăţând, făcându-şi temele... Compania lui Moţ era de preferat celei a celorlalţi băieţi din orfelinat. Dan avusese grijă să-şi ferească mereu motanul din calea răutăţii băieţilor mai mari, cei cărora le plăcea să schingiuască animalele, aceştia având o pasiune parcă înnăscută pentru aşa ceva; înnăscută şi apoi mult amplificată, în mediul nefast în care trăiseră. Dan îi cunoştea bine pe aceşti băieţi, obiceiurile şi "programul" lor, deci, nu-i era greu să-l ferească pe Moţ din calea lor. Iar el, în general, tăcut şi retras, se ferea aproape de toţi, nu vorbea cu nici unul dintre colegi, motiv pentru care unii îi spuneau "mutul".

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De multe ori, Dan o aducea în adăpostul lui secret, cel pe care-l împărţea cu Moţ. Motanul o privea pe adolescentă ca pe o "intrusă", care-l deranja, oarecum; îi invadase spaţiul personal. Dar, cu timpul, o acceptase şi Moţ prin preajmă. De moment ce prezenţa ei părea a-l face fericit pe stăpânul său, de ce să se opună el?! Aşa că Moţ nu făcuse nazuri; nu prea multe... Mai ales că-i plăcea să fie alintat, acum, nu doar de Dan (care-n ultimul timp, îl mai neglijase), ci şi de Elvira. Iar ea era altfel, mult mai delicată. Cum să nu-i placă? Doar era şi el un motan respectabil!

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Dan îl iubea doar motanul său, Moţ, atât de devotat lui... Deşi Moţ parcă îmbătrânise niţel, nu mai era atât de zburdalnic, ca în urmă cu câţiva ani. Însă tot avea putere şi încă făcea rost de bunătăţi, atât pentru el, cât şi pentru prietenul său uman.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan Ullmann crescuse. Era un adolescent timid, înalt, subţire, "răsfirat", cu trăsături frumoase ale feţei... Şi la liceu se făcuse remarcat, datorită isteţimii lui, nu datorită înfăţişării plăcute. Învăţa, nu bine, ci foarte bine, la toate materiile. Colegii încă îl şicanau, deşi, mai mult nici nu-l băgau în seamă, pentru că ei nu prea dădeau pe la şcoală; preferau chiulul, pentru a putea merge prin baruri, la cerşit; în general, aiurea, pe străzi, prin oraş, în afara zidurilor orfelinatului. Însă Dan, băiat serios, nu avea asemenea preocupări. Lui îi plăcea să înveţe, să afle cât mai multe, să se facă remarcat. Nu şi iubit sau înţeles; asta nu reuşea, deşi parcă şi-ar fi dorit.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămase însă tăcut pe scaunul său, fără a comenta nimic, deşi era clar că nu-i convenea deloc nesupunerea colegilor săi. Era însă, într-adevăr, în minoritate totală faţă de ei. Unul singur contra celorlalţi colegi ai săi... Oricum l-ar fi sucit, raportul nu se dovedea a fi în favoarea lui, nici măcar din punct de vedere matematic. Cifrele, pe care le considera de obicei aliatele sale, vorbeau acum totalmente împotriva lui, îi erau duşmani. Şi atunci, ce-i rămânea de făcut?! Să asiste neputincios la transformarea navei sale?! Hmm... Deloc convenabil!

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina se opri în cartierul în care locuia profesorul Ullmann, în parcarea de lângă bloc. Dan coborî, îngândurat, străduindu-se să-şi dea seama cum era mai bine să-i spună Ameliei noutăţile aflate în cursul întrevederii pe care o avusese cu decanul. Nici nu-şi văzu vecinii, care-l salutaseră. Totuşi, auzindu-le glasul, le răspunse absent, mecanic. Nu dorea să pară înfumurat, pentru că nu era. Dar în acel moment era prea absorbit de gândurile sale; spera ca vecinii să-l înţeleagă şi să nu-l catalogheze drept grandoman. Tot îngândurat, de abia reuşi să deschidă uşa apartamentului, după câteva clipe, în care nici nu găsea cheia...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se îndepărtaseră de Terra, deşi încă nu foarte mult, dar ce valoare imensă căpătase acest cuvânt simplu, "acasă", aşa, dintr-o dată... Lucian îşi dădu seama că va trebui să evite utilizarea acestui cuvânt în exprimările sale viitoare, deşi îi era greu să renunţe la el. Restabilirea legăturii cu Terra nu dură prea mult, iar imaginea de pe monitor era foarte clară. Părinţii lor nu părăsiseră biroul directorului; erau acolo, toţi 14...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui.

citat din Gheorghe Median
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îşi ridică privirea, deşi parcă ştia dinainte că era Diana Enka. Cum să procedeze?! Îi era milă de ea. Ar fi vrut să rezolve cumva problema asta. Nu putea fi dur, n-o putea da afară, cum procedase în urmă cu o săptămână, deşi ea nu era deloc amabilă, binevoitoare. Însă în ochii ei se putea citi cu uşurinţă multă tristeţe. Nu mai era atât de aprigă, de înverşunată, implora din priviri. Însă Traian Simionescu era foarte ocupat, nu-şi mai putea permite o nouă confruntare cu ea. Uşa se închise în urma tinerei doamne. Directorul îşi ridică privirea spre ea, deşi ar fi dorit să evite s-o întâlnească.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inexplicabil, simţea o dorinţă acută să afle tot ce era legat de ea; şi mai mult, dacă s-ar putea... Nu ştia cum să intre în vorbă cu ea. Parcă n-ar fi îndrăznit. Tot ea-l scosese din încurcătură, deschizând o convorbire aparent banală, legată de nişte teme, la care ea nu s-ar descurca, solicitându-i lui ajutor. Iar el n-o refuzase. Şi i-a arătat, a ajutat-o; nu doar atunci. De mai multe ori. Şi nu doar la matematică. Deşi adolescenta nu era o elevă cu rezultate slabe la învăţătură; dar nici fruntaşă nu era. Mai degrabă, mediocră. Iar Dan, el era, evident, un elev model. De ce să n-o ajute şi pe ea? Acceptase, deci... Aşa a intrat Elvira în viaţa lui.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din modul în care-şi vorbeau, cei doi păreau a se cunoaşte foarte bine, ceea ce, probabil, era normal, doar băiatul Dianei Enka învăţase de mic la acest Institut, la care Traian Simionescu era director de mulţi ani, deşi era tânăr. În plus, doamna Enka învăţase şi ea tot aici, iar de când îşi terminase studiile, lucra în acest Institut, ca şi soţul şi fiul ei; era o trăsătură de familie. Dar judecând după felul în care se adresau unul altuia, după privirile pe care le schimbau între ei, părea mai mult decât o relaţie dintre director şi angajat, sau director şi mama unui tânăr de curând angajat şi el în Institut. Privirile-i trădau, oricât se fereau să nu lase ceva de bănuit, deşi erau singuri acolo.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Dar creier aveau aceste bizare creaturi?
Dick: Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu era mai puţin comunicativ, decât acest gentleman, pe nume Phileas Fogg. Vorbea cât mai puţin posibil şi cu cât era mai tăcut, cu atât era mai enigmatic. Totuşi era în curent cu viaţa. Ceea ce făcea însă era aşa de matematic asemănător cu imaginaţia obştească nemulţumită căuta să pătrundă dincolo de fapte.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi.

citat din Lucia Olaru Nenati
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva?! Desigur, reclamanta cea brunetă, cu ochii albaştri precum cerul senin. Dar ce naiba tot spunea?! Lucian trebuia să fie mai atent, pentru că, involuntar, dădea glas gândurilor sale, ceea ce era destul de periculos. Maria însă nu era nici curioasă, nici indiscretă, deci, nu insistă asupra lui cu întrebări incomode, care să-l deranjeze.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar de l-ar fi avut pe Mihai prin preajmă, chiar dacă era doar un puştan de nici 18 ani, totuşi, fost campion mondial la lupte, arte marţiale; interesant... Puştiul s-ar fi descurcat într-o asemenea situaţie, dar el, geneticianul, ce putea face? Habar n-avea... Nu-i rămânea decât să se supună agresorilor, deşi varianta nu era deloc foarte convenabilă lui; intrase însă singur în această încurcătură nedorită. De ce nu acceptase oferta poliţistului, sau măcar pe-a tatălui său? Preferase să plece singur, să facă pe viteazul! Iată unde ajunsese... Discret, trase cu coada ochiului spre individ; deşi era negură, îi putu zări trăsăturile; nu era un tip fioros. Avea însă o armă, ceea ce contrazicea aspectul său fizic; era totuşi agresiv... Cât de agresiv oare?! Alex spera să nu afle.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!