Dan se lăsă purtat de gânduri înapoi, în timp, la orfelinatul în care crescuse, împreună cu motanul său; Moţ îl botezase. Pentru că, încă de când îl găsise pe stradă, mic şi speriat, i se păruse că avea un smoc de blană, ca un moţ în frunte, între urechiuşele ascuţite.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Dan îl iubea doar motanul său, Moţ, atât de devotat lui... Deşi Moţ parcă îmbătrânise niţel, nu mai era atât de zburdalnic, ca în urmă cu câţiva ani. Însă tot avea putere şi încă făcea rost de bunătăţi, atât pentru el, cât şi pentru prietenul său uman.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De multe ori, Dan o aducea în adăpostul lui secret, cel pe care-l împărţea cu Moţ. Motanul o privea pe adolescentă ca pe o "intrusă", care-l deranja, oarecum; îi invadase spaţiul personal. Dar, cu timpul, o acceptase şi Moţ prin preajmă. De moment ce prezenţa ei părea a-l face fericit pe stăpânul său, de ce să se opună el?! Aşa că Moţ nu făcuse nazuri; nu prea multe... Mai ales că-i plăcea să fie alintat, acum, nu doar de Dan (care-n ultimul timp, îl mai neglijase), ci şi de Elvira. Iar ea era altfel, mult mai delicată. Cum să nu-i placă? Doar era şi el un motan respectabil!

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan îşi petrecea mult timp alături de acest motan, citind, învăţând, făcându-şi temele... Compania lui Moţ era de preferat celei a celorlalţi băieţi din orfelinat. Dan avusese grijă să-şi ferească mereu motanul din calea răutăţii băieţilor mai mari, cei cărora le plăcea să schingiuască animalele, aceştia având o pasiune parcă înnăscută pentru aşa ceva; înnăscută şi apoi mult amplificată, în mediul nefast în care trăiseră. Dan îi cunoştea bine pe aceşti băieţi, obiceiurile şi "programul" lor, deci, nu-i era greu să-l ferească pe Moţ din calea lor. Iar el, în general, tăcut şi retras, se ferea aproape de toţi, nu vorbea cu nici unul dintre colegi, motiv pentru care unii îi spuneau "mutul".

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deseori, în ascunzătoarea lor secretă, Dan îi citea motanului, la lumina unei lanterne (cât îl ţineau bateriile), câte o poveste interesantă. Motanul se lungea alături, de parcă-l asculta cu mult interes, deşi cine ştie ce înţelegea el... Dan îi netezea blana moale, cu degetele sale lungi şi subţiri (ca de pianist), iar motanul torcea zgomotos, de plăcere, semn că era fericit. Iar dacă Moţ era fericit, era şi Dan la fel ca el, de parcă motanul îi transmitea cumva din starea lui – cine ştie, poate chiar îi transmitea...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elvira era mereu veselă, plină de viaţă. O adevărată bucurie s-o aibă lângă el, o adevărată desfătare, s-o vadă zilnic, o adevărată încântare, s-o audă mereu... Şi tot astfel, parcă fără a vrea sau măcar a-şi da seama, dintr-o joacă nevinovată, adolescentină, dar şi din nevoia de a nu fi mereu singur şi a avea alături pe cineva (cu excepţia vechiului său prieten, motanul Moţ), Dan Ullmann îşi crease mica sa familie, începând, timid, o viaţă de familist (cu tot ceea ce implica aceasta), cu micuţa Elvira, cu toate că ea nu devenise nicicând doamna Elvira Ullmann, rămânând mereu cu numele ei de domnişoară, Rezeanu...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan era tăcut, retras, sfios. Îi plăcea să înveţe şi să citească; era refugiul în care găsea ceea ce-i lipsea. Cărţile erau prietenele lui dragi. Cărţile şi motanul Moţ, care nu-l părăsise, deşi devenise mai leneş; nu mai era aşa, aventurier, ca-n anii trecuţi, deşi nici drept foarte puturos nu putea fi clasificat. Dar luase puţin în greutate, ceea ce-l incomoda în deplasările sale.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astfel, Dan se trezise, dintr-o dată, din unul singur, în doi; ba chiar trei, cu motanul său. Şi se simţea oarecum responsabil de tot ceea ce i se întâmpla Elvirei. Ea nu-i cerea nimic, însă el simţea că ar avea datoria de a o proteja. Şi nu dorea să dea greş. Avea de gând să reuşească, să-şi îndeplinească această nouă misiune. În plus, parcă era mai bine astfel. De ce să continue să fie mereu singur? Părea plăcut să aibă încă un suflet lângă el. Mai ales când sufletul respectiv putea fi asociat cu un chip drăgălaş ca al Elvirei.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce împlinise 16 ani, în viaţa lui Dan Ullmann se produsese o schimbare; anume, nu mai era atât de singur, ca până-n acel moment. Cu excepţia motanului Moţ, mai apăruse o persoană, care se "lipise" de el, nu fără acceptul lui, însă... Pentru că şi el o primise, alături de el. Era vorba de o adolescentă, cu 2 ani mai mică decât el, ca şi el, orfană de ambii părinţi, deci, colegă de suferinţă cu el, din acelaşi orfelinat.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneticianul nu mai comentă; nu zise nimic altceva. Îl ştia pe director dispus să-l ajute oricând pe favoritul său, nu şi pe el... Semnară actele necesare, atât el, cât şi directorul, acte prin care Alex era de acord să fie reprezentat de Traian Simionescu la procesul care va avea loc când îşi va reveni cel de-al treilea infractor. Directorul lăsă o carte de vizită, cu numerele de telefon la care putea fi găsit şi adresa Institutului, pentru a fi contactat când va fi nevoie de prezenţa dânsului la procesul respectiv. Următoarele semnături, de care nu scăpară, nu erau pe alte acte oficiale; poliţiştii le solicitaseră autografe; ba chiar şi fotografii, de la cei doi băieţi din echipaj, dar şi împreună, toţi şapte.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe puntea principală a navei albastre, pe monitorul computerului, se derula necontenit numărătoarea inversă, cifrele scăzând din ce în ce mai mult, iar în rezerva comandantului dormea nestingherit directorul Institutului; se simţea bine ştiind că era locul în care se va odihni fiul său în următorii ani. În plus, avu ocazia să constate că rezerva era confortabilă, deci, băiatul nu va avea probleme datorită somnului. Foarte probabil nici colegii lui, deşi directorul nu verifică şi rezervele acestora. Avu grijă să se trezească la timp, devreme, înainte de sosirea membilor echipajului, aranjând cu atenţie rezerva comandantului, astfel încât să nu se observe că ar fi utilizat salteaua din încăperea strâmtă cu iniţialele E. L. pe uşă, în acea noapte. Lăsă deci totul aşa cum găsise înainte de a fi intrat dânsul acolo, deşi nu doar dormise tot timpul, ci şi cotrobăise niţeluş prin lucrurile "favoritului" său.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea poliţiştilor nu se îndepărtase foarte mult de locul în care rămăsese "Ucigaşa", deci ajunseră destul de repede înapoi. Petra, încă în picioare, veghea neobosită spre cei trei infractori. Între timp, îşi mai revenise unul; cel pe care ea-l lovise cu piciorul imediat după ce coborâse de pe motocicletă. Celălalt încă mai zăcea inconştient, dar era într-adevăr viu. Poliţiştii se apropiară de domnişoara Neţoiu şi o salutară ca pe una pe care o cunoşteau foarte bine, de câtva timp; ea le răspunse în acelaşi stil.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan Ullmann crescuse. Era un adolescent timid, înalt, subţire, "răsfirat", cu trăsături frumoase ale feţei... Şi la liceu se făcuse remarcat, datorită isteţimii lui, nu datorită înfăţişării plăcute. Învăţa, nu bine, ci foarte bine, la toate materiile. Colegii încă îl şicanau, deşi, mai mult nici nu-l băgau în seamă, pentru că ei nu prea dădeau pe la şcoală; preferau chiulul, pentru a putea merge prin baruri, la cerşit; în general, aiurea, pe străzi, prin oraş, în afara zidurilor orfelinatului. Însă Dan, băiat serios, nu avea asemenea preocupări. Lui îi plăcea să înveţe, să afle cât mai multe, să se facă remarcat. Nu şi iubit sau înţeles; asta nu reuşea, deşi parcă şi-ar fi dorit.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Instructorul şef al echipajului, domnul profesor Eugen Manea plecase, dar nu pentru mult timp. Reveni în curând, împreună cu un alt tânăr, care aduse o cutie destul de mare, în care, pesemne, se aflau uniformele echipajului. Tânărul respectiv, căruia profesorul îi spuse scurt "Mulţumesc, Relu; poţi pleca!", lăsă cutia jos, pe puntea principală, însă rămase câteva clipe pironit locului, cu gura căscată, uimit de ceea ce vedea. Când îşi reveni, se scuză şi ieşi grăbit.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei şapte tineri rămaseră doar la bordul navei albastre în acea zi, împreună cu instructorul lor, profesorul Manea, până seara, destul de târziu, în timp ce Comisia Disciplinară îşi continuase ancheta în cazul "Enka Lucian". Mihai mai repetase la geografie, împreună cu Nistor, chiar şi aici, la bordul navei albastre, pentru ziua următoare, când avea proba la geografie. Se înţelegea bine cu lunganul; nici geneticianul nu mai părea a fi împotriva lui, deşi uneori încă îi mai zicea "puştiule".

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între "frunce" şi "limba lată", întotdeauna găseşti un "moţ" pe faţa unui "mitic".

Octavian Lupascu (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Octavian Lupascu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurul lucru pe care comandantul îl reţinuse vag, ca o părere, era că parcă o dusese pe Lia la ea în rezervă în noaptea aceea, fiindcă o găsise adormită pe un scaun, într-o poziţie foarte incomodă, în rezerva lui, alături de el, având o compresă rece şi udă în mână; nefiind însă foarte sigur de acest lucru (poate că visase doar...), se îndreptă spre rezerva colegei sale, pentru a se convinge dacă era adevărat şi nu i se păruse lui. Trebuia să verifice.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a părăsi puntea principală, Traian Simionescu lăsă totul în seama prietenului său, Eugen Manea, instructorul echipajului; încă mai erau unele amănunte de pus la punct; profesorul promise solemn că se va ocupa de toate acestea, împreună cu elevii săi. Directorul, preşedintele şi cele câteva persoane care-l însoţiseră pe acesta ieşiră din nava albastră; evident, şeful statului fusese plăcut impresionat de această inedită vizită a vehiculului spaţial; "Pacifis" nu era o navă care să nu impresioneze, chiar şi o persoană importantă ca preşedintele ţării...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian auzi uşa deschizându-se, dar nu se ridică din pat, să vadă cine era. Blondul se apropie încet, străduindu-se să nu facă zgomot, crezând că băiatul doarme. Îl privi. Observă că avea ochii închişi, iar alături de el încă se afla acea păpuşică brunetă, care semăna cu domnişoara consilier. În plus, remarcă şi lănţişorul de la gâtul băiatului. Se încruntă uşor, prezenţa acestui lănţişor părând a-l nemulţumi; ştia bine de la cine era... Nu de la el, în nici un caz! Lăsă însă orice mâhnire în urmă, pentru că nu era timp suficient pentru asemenea supărări; rămăseseră doar câteva ore până la lansare. Se aşeză pe marginea patului, lângă băiat, fără a spune nimic. Încercând să nu-şi deranjeze fiul, se întinse şi luă păpuşa, pentru a o cerceta cu atenţie; îl frapă asemănarea izbitoare cu domnişoara consilier, dar şi mai surprins păru când auzi vocea fiului său...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi era treaz de destul timp, Lucian nu se pregătise de plecare. Încă stătea nepăsător în pat, în pijama şi nu părea a avea de gând să se ridice în curând. Între timp, blondul său tată se trezise şi el. Îşi scrisese cererea către directorul Institutului, o şi recitise de vreo câteva ori; era gata de plecare. El – da, fiul lui – nu! Uimit de întârzierea fiului, urcă treptele spre camera acestuia. Bătu la uşă de vreo câteva ori; nu-i răspunse nimeni, dar tot intră.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!