Vecinii, cunoscându-l, îl salutau politicos. Dan le răspundea de fiecare dată, în acelaşi fel, adică politicos, tuturor, fără a ţine cont de statul social, vârstă, studii, sau alte amănunte asemănătoare, cărora nu le dădea importanţă, convins că dacă-i respectă pe cei din jur, se respectă şi pe sine; oricum, nu-şi dădea importanţă că ajunsese profesor universitar – nu uitase niciodată de unde plecase şi cu ce greutăţi se confruntase de-a lungul vieţii sale, aşa că nu-i era dificil să-şi respecte semenii. Şi nu-i scădea deloc rangul dacă schimba câteva replici cu locatarii blocului, sau a blocurilor vecine.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încerca să-i ajute pe colegii care greşeau, dar aceştia nu-i acceptau ajutorul oferit dezinteresat, doar din bunătatea lui sufletească, de care dădea dovadă. Aproape sălbăticiţi, unii dintre colegi nici măcar nu-şi dădeau seama de semnificaţia acestor cuvinte. Dar Dan nu le căuta vreo vină, ştia că totul se întâmpla datorită mediului dur cu care şi el se confruntase. Însă el rezistase; şi va rezista şi-n continuare, aşa cum îşi propusese. Dorea să reuşească să realizeze ceva în viaţă, nu să-şi bată joc de trecerea lui pe acest Pământ. Şi n-ar putea reuşi, dacă se lăsa pradă ispitelor.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La cofetărie serviră câteva prăjituri, plus răcoritoare. Evident, Nistor achită nota de plată a consumaţiei, doar era salariat, ba încă la Institut. Îi promisese tatălui Adelei că n-o va duce prin cine ştie ce localuri deocheate (nu pricepea ce înţelegea domnul Cristescu prin acest termen) şi nici nu intenţiona; de fapt, nici el nu frecventa asemenea locuri, chiar deloc. Cel mai des intra prin cofetării, patiserii şi cam atât, după cum era de aşteptat din partea lui. Dulciurile – dilema vieţii sale – nu se putea abţine de la ele. Erau mult prea bune şi se obişnuise astfel, să consume zilnic o cantitate care, pe alţii i-ar fi adus în prag de diabet, obezitate, sau, cel puţin, i-ar fi lăsat fără dantură, datorită cariilor. Dar el nu avea nimic, nu-l afecta acest consum exagerat; crescuse doar prea înalt. Oare din cauza dulciurilor? Nu-şi dădea seama, dar nici n-avea importanţă.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între timp, domnişoara consilier Lia ajunsese de mult la clinica de psihiatrie unde era internată Magda. Cei doi body-guarzi care o însoţeau nu se dovediră a fi curioşi; nu întrebară unde sau de ce se duc, oprind doar exact acolo unde le indicase Lia. Ea era cunoscută la acea clinică, fiind doctoriţa care se ocupase de Magda, de aceea nu întâmpină greutăţi la intrare; se văzu reţinută doar pentru a împărţi vreo câteva autografe, doar aflaseră toţi că ziua următoare va pleca în importanta misiune spaţială. Bineînţeles, ar fi recunoscut-o şi fără uniforma albastră, dar aşa era şi mai intreresant (prezenţa ei nu putea trece deloc neobservată). Iar Lia reuşise ceea ce-şi propusese: s-o vadă pe Magda. Ea nu era deloc impresionată de uniforma albastră a Liei, neînţelegând semnificaţia acesteia.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul avea un suflet nobil şi o fire neobişnuit de voioasă, ceea ce nu-l împiedica să fie din când în când grav şi uimitor de serios, fără a se preface. Figura sa plăcută impunea şi aducea mult a om de ştiinţă. Postul şi funcţia pe care le avea i se potriveau de minune. Îi plăcea mult munca, atât cea intelectuală, cât şi cea fizică, nu se dădea înapoi de la nimic şi era de o inteligenţă rar întâlnită. Vocea lui era puternică şi clară, cu o sonoritate expresivă. Uneori vorbea rar şi apăsat, subliniid parcă fiecare cuvânt în parte, ceea ce dădea o importanţă aparte frazei astfel rostite.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Enka dispăru în interiorul navei, lăsându-l pe lungan cu dulciurile sale. Însă nu-şi găsi fiul pe puntea principală. Îl strigă de câteva ori, dar acesta nu-i răspundea, chiar dacă ar fi fost acolo. Nu ştia pe unde să-l caute, nava fiind imensă; porni însă spre culoarul ce ducea spre rezervele echipajului. O verifică pe cea cu iniţialele E. L., corespunzătoare numelui fiului ei, dar Lucian nu era nici acolo, sau dacă era, nu dorea să-şi dezvăluie prezenţa, ceea ce-i reuşea foarte bine. Îl mai căută câtva timp, în zadar însă! Fiul ei nu era de găsit pe nicăieri. Dacă-şi propusese să se ascundă, reuşea foarte bine acest lucru. Tristă, Diana Enka ieşi din nava albastră; acum pe trepte nu era doar Nistor, ci şi Alexandru. Amândoi se ridicară în picioare, auzind trapa navei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă la familia Enka era destulă linişte, în limita posibilităţilor: musafirii plecaseră de câtva timp, iar de puţina gălăgie produsă, doar papagalul Rikky era responsabil. Restul erau tăcuţi: tânărul comandant, părinţii şi bunicii acestuia, chiar şi bătrânul dulău Nero. Doar lui Rikky nu-i tăcea pliscul deloc; cum însă era drăgălaş, nu deranja pe nimeni, căci toţi îl iubeau şi-l răsfăţau, chiar şi blondul. Îşi revăzuse în acea zi şi vechea familie, de la care plecase de bună-voie; cu domnul şi doamna Stoica va mai avea ocazia să se întâlnească, însă pe blondină habar n-avea năstruşnicul papagal că o văzuse pentru ultima oară, iar în curând acelaşi lucru se va petrece şi-n cazul "şefului". Pentru că nu-şi dădea seama de acest lucru, Rikky nu putea fi trist; ceilalţi însă... Chiar şi Nero părea abătut şi nu din cauza vârstei sale. Dulăul negru parcă presimţea că în curând se va schimba ceva, se va întâmpla ceva; nu ştia sigur ce, însă orice ar fi fost, se părea că avea legătură cu tânărul său stăpân. Astfel simţea dulăul negru şi nu se înşela deloc...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când domnişoara doctor Stela ajunsese acasă, afară nu se înnegurase încă. Ea sosise de la Institut cu un taxi, care oprise drept în faţa blocului ei. După ce coborâse şi plătise şoferului, doctoriţa privi în sus: Apartamentul ei era situat la etajul 13, ceea ce coincidea cu numărul anilor duratei misiunii. Intră în bloc şi trecu pe lângă lifturile de la parter, fără a se opri. Ştia ce o aşteaptă – era nevoită să urce pe scări cele 13 etaje, pentru că, vechea poveste, ca de obicei, liftul blocului era defect. Rareori, în mod surprinzător, mai funcţiona din când în când, însă acum nu era unul dintre acele fericite cazuri. Norocul ei că era tânără şi nu obosea prea mult urcând atâtea scări, dar vai de cei bătrâni sau bolnavi, care stăteau la etajele superioare. Din fericire pentru vecinii ei suferinzi, ea era un medic foarte bun şi nu refuza niciodată să le acorde ajutor în caz de necesitate.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf unui politicos

El locul tuturor ceda,
Să nu-i jucaţi de-acuma festa
Ca să-l treziţi, că s-ar putea
Să vi-l cedeze şi pe-acesta.

epitaf epigramatic de Vasile Moşneanu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul Institutului era un om încă tânăr, plăcut, glumeţ, binevoitor, destul de primitor şi adesea, foarte înţelegător. Însă întotdeauna era extrem de eficace, gata oricând să intervină, de o inteligenţă desăvârşită, cu o minte ageră şi ascuţită, ce străpungea cu uşurinţă orice obstacol, trecând de hotarele necunoscutului şi făcând imposibilul să fie pe cât se poate de posibil. Foarte popular, sociabil, amabil, nu-şi dădea importanţă datorită funcţiei pe care o deţinea şi vorbea deschis, sincer, cu oricine, tratând orice persoană cu respect, aşa cum considera dânsul că se cuvenea.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii... Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alături de fiul său însă, pe pernă, zări în lumina fulgerelor o păpuşică mică, destul de cochetă, modern îmbrăcată... "De ce ţine Lucian lângă el o păpuşă, ca fetele?" se întrebă în gând blondul Enka Iulian. Nu luă păpuşa de acolo, unde o aşezase Lucian, dar o privi atent în lumina fulgerelor, mai cu luare-aminte. Era o păpuşică gen Barbie, Cindy, Steffy sau alta, blondul nu se pricepea la a recunoaşte mărcile păpuşilor; aceasta însă era sigur brunetă, cu părul lung, cu ochii albaştri... "Hmm... Ciudat! Seamănă foarte bine cu reclamanta, domnişoara consilier." constată în gând blondul, fără a încerca să-şi explice ce poate semnifica această asemănare. Abandonă însă studiul păpuşelei şi se concentră asupra fiului său. Dormea sau nu?! Tot nu-şi dădea seama. Îi mângâie însă creştetul uşor, cu palma. Îi era drag băiatul. Fiul nu-i răspunse nimic, aşa că blondul, crezând că doarme, se pregăti să plece. Totuşi, înainte de a se retrage, îl sărută pe frunte; îi venea greu să creadă despre el că ar putea fi indisciplinat. Când ajunse în dreptul uşii, auzi glasul lui...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia aştepta nerăbdătoare în rezerva ei. Minutele treceau nepăsătoare, iar el... nimic! Nu apărea! Cât timp îşi închipuia că va putea ea să stea liniştită, să aştepte? Nu-şi dădea seama că nu prea mult?! Dar iată-l, în sfârşit! Don Juan; sau comandantul misiunii, în uniforma lui albastră, cu şase bulinuţe aurii sclipind pe reverul hainei... Zâmbind ca de obicei, enigmatic, abia perceptibil, era de-a dreptul fermecător. Se apropie de ea, privind-o intens, la fel ca întotdeauna, ca o pasăre de pradă... Se mai putea ea considera prada lui?! Îi cedase, de mult timp, dar tot se simţea vulnerabilă, ca o pradă, de fiecare dată, în preajma lui.

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În frumoasa navă albastră, Lucian nu dormea deloc, era treaz de câteva ore bune. Nu reuşise să adoarmă în noaptea aceea; mai mult se zvârcolise, deşi ajunsese târziu în navă şi chiar fusese obosit. Ar fi vrut să se odihnească, dar îi fusese imposibil. Se tot gândea, evident, la Lia; faptul că o întâlnise nu avusese darul de a-l linişti, ci avusese un efect contrar asupra lui. De câte ori închisese ochii, încercând să adoarmă, în rezerva lui cea strâmtă, îi apăruse chipul ei plăcut în minte, iar somnul îi dispărea brusc, înlocuit de o stare supărătoare de agitaţie, mai ales că se tot gândea la cuvintele Sonyei, potrivit cărora Lia ar avea un jurnal al ei, personal, în care ea scrisese mult despre el, jurnal pe care nu-l găsise, pentru că, de fapt, nici măcar nu-l căutase, iar deoarece nu-l văzuse, încerca să şi-l în-chipuie... Parcă-l vedea cu ochii minţii, un jurnal simplu, frumos, în-grijit, cu scrisul ordonat al Liei aşternut pe foile sale, iar pe fiecare pagină notat numele lui, măcar o dată. Oare să fi fost adevărat? Toate astea nu-i dădeau deloc pace, nu-l lăsau să-şi găsească liniştea mult dorită, iar văzând că nu-i chip să adoarmă, se trezise de-a binelea, deşi era conştient că se afla în plină noapte.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina se opri în cartierul în care locuia profesorul Ullmann, în parcarea de lângă bloc. Dan coborî, îngândurat, străduindu-se să-şi dea seama cum era mai bine să-i spună Ameliei noutăţile aflate în cursul întrevederii pe care o avusese cu decanul. Nici nu-şi văzu vecinii, care-l salutaseră. Totuşi, auzindu-le glasul, le răspunse absent, mecanic. Nu dorea să pară înfumurat, pentru că nu era. Dar în acel moment era prea absorbit de gândurile sale; spera ca vecinii să-l înţeleagă şi să nu-l catalogheze drept grandoman. Tot îngândurat, de abia reuşi să deschidă uşa apartamentului, după câteva clipe, în care nici nu găsea cheia...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian se gândea des la "bătrânul" său prieten şi-şi dădea seama că exagerase, ignorându-l; se simţea prost din acest motiv. Şi nu ştia cum să rezolve această problemă, pentru că încă nu uitase faptul că geneticianul îi refuzase cerinţa de a-l ajuta, sau măcar de a încerca acest lucru. Pentru a se revanşa faţă de bătrânul său prieten, se ocupă de unul singur de tortul pregătit pentru onomastica acestuia, cu mâna stângă, fără ajutorul roboţilor şefi. Petrecu destul de mult timp în bucătăria navei, neglijând alte aspecte, dar colegii nu-l solicitară deloc.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot de mare înghesuială avu parte şi tânărul cu ochi albaştri, Mihai. În faţa casei sale, se aflau negreşit, mulţi reporteri şi nu numai. Mihai se încruntă. Din doar vreo câţiva pumni împărţiţi, fără a se uita unde, în stânga şi în dreapta lui, ar fi reuşit să treacă imediat, să-şi croiască drum, să nu întârzie, dar nu putea proceda astfel. Era civilizat, nu un bătăuş de mahala. Fost campion mondial... În plus, cinci bulinuţe aurii străluceau din seara trecută pe reverul hainei sale; era şeful securităţii misiunii, al doilea în echipaj, deci, nu-şi putea permite un comportament neadecvat situaţiei în care se afla. Oricum, nu obişnuia să sară la bătaie, nu-şi ieşea uşor din fire, îşi controla pornirile, conştient că nimeni nu-i era rival. Nu-i rămânea decât să iasă, să vorbească cu oamenii aceia. Ce le-ar putea spune mai mult decât declarase seara trecută? Ce mai era de adăugat? Dar poate că aceştia erau alţii, nu aceiaşi, care veniseră şi la Institut.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci, să rămână în Institut câteva minute, cel mult un sfert de oră, aşa spusese directorul. Bun. De acord; să rămână. Asta îi convenea şi lui. Putea însă măcar să rămână liniştit? Nu, bineînţeles... Fetele parcă-l miroseau, sau îi ghiceau prezenţa; se văzu din nou încolţit de mai multe domnişoare, toate din Institut. Le cunoştea pe toate, deşi nu-şi amintea numele fiecăreia. Insistau să meargă cu ele la discotecă; discoteca Institutului, mai ales că era seară... Şi din nou această scenă se petrecu în faţa domnişoarei consilier Lia, spre dezavantajul lui. Ce jenant i se părea; lui... ei nu-şi putea da seama cum i se părea. Reuşi totuşi să scape din îngrămădeală, înainte de a se sfârşi sfertul de oră, iar Lia să plece singură, fără el şi body-guarzi. Timid, i se alătură. Îi era necaz că păţea mereu astfel, mai ales în prezenţa ei. Uşor ruşinat, se şterse cu batista de urmele de ruj lăsate de fete; nu era nevoie ca ea să-i spună că ar fi avut urme de ruj pe obraji, îşi dădea şi singur seama de acest amănunt inevitabil. O privi o clipă atent, suficient pentru a pricepe că era din nou furioasă; ochii ei albaştri scăpărau parcă scântei. De ce era oare furioasă?! Nu-şi dădea nici el seama! Dar nici ea. "Don Juan..." îşi repeta ea în gând, fără a spune nimic cu voce tare. Din fericire, nu păţise nimic uniforma lui. Acum ar fi avut alta de schimb; în navă, evident. Nu era însă nevoit să se înapoieze în navă, pentru a se schimba.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

90% din televiziune se interesează de viaţa vedetelor de carton. După anii '50, când comuniştii au luat puterea, nu s-a văzut aşa ceva. Ce să mai vorbesc de vremea monarhiei! Atunci, un savant era un savant, un profesor universitar era un profesor universitar. Acum, scuipi şi îi pui piedică profesorului pe culoare. În vremea noastră, la o personalitate cum era Paul Constantinescu sau Gheorghe Dumitrescu, care mi-a fost profesor de armonie, Ştefan Niculescu, ne uitam ca la dumnezei. Ne lipeam de zid ca timbrul de plic. Îmi sugeam burta ca să nu-i deranjez lui trecerea. Când trecea compozitorul prin faţa mea, eu eram ştampilă. Acum, studenţii se sărută pe scări în faţa profesorilor sau se mângâie pe la glezne. Am luat modelul american. Respirăm prin ei, mâncăm prin ei.

Gheorghe Zamfir în ziarul Adevărul (2 noiembrie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi, eu sunt, exist. Încă, acum, aici. Nu ştiu unde, cum, de ce. Nici nu mă interesează. În jur sunt mulţi alţii aidoma mie sau diferiţi. Nu-i simt, nu-i văd, nu-i aud. Sau poate doar aşa mi se pare mie. Şi mă simt în continuare trist, neînţeles, inutil şi... Singur! Între toţi ceilalţi. Doar eu; unul, nu mai mulţi. Singur...

Cornelia Georgescu în În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!