Era în felul următor: eram într-o clădire foarte mare. Era o clădire de cărămidă. Multe camere goale. Camere mari. Camere de cărămidă. Treceam dintr-una într-alta şi nu păreau să fie uşi. Ajungeam mereu în curţi interioare. Mult timp am mers în sus şi în jos, am strigat dar nu mi-a răspuns nimeni. Acea clădire mare şi lipsită de imaginţie era goală; atunci mi-am spus da, bineînţeles, acesta este visul labirintului. N-o să găsesc nici o uşă, nu-mi rămâne decât să mă aşez într-una din camere şi să aştept. Şi uneori mă trezesc. Asta s-a şi întâmplat şi mi-am spus: acesta este coşmarul labirintului; din moment ce ştiam despre ce este vorba, n-am fost păcălit de labirint. Pur şi simplu m-am aşezat jos pe podea.

citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clarissa Vaughan: Îmi amintesc că m-am trezit într-o dimineaţă, în zori, cu sentimentul că totul este posibil. Cunoşti acel sentiment? Şi îmi amintesc că îmi spuneam că acesta este începutul fericirii. Aici începe. Dar bineînţeles că va fi întodeauna mai mult. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că acesta era doar începutul. Era fericirea. Era clipa. Chiar atunci.

replică din filmul artistic Orele
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o seară, am mers pe străzi şi am adus cu noi patru oameni. Printre ei era o femeie care era foarte bolnavă. Le-am spus surorilor: "Aveţi voi grijă de ceilalţi trei, eu voi avea grijă de această femeie". Am ajutat-o să se întindă pe un pat şi am observat pe faţa ei un zâmbet fericit. Ea mi-a luat mâna şi a spus doar atât: "Mulţumesc". Apoi a murit. Nu am putut să o ajut, dar mi-am analizat conştiinţa în faţa ei. M-am întrebat: "Ce aş fi spus eu dacă aş fi fost în locul ei?" Răspunsul meu era foarte simplu, aş fi încercat să îi atrag atenţia asupra mea. I-aş fi spus: "Mi-e foame, sunt pe moarte, mi-e frig, mă doare" sau altceva asemănător. Dar ea mi-a dăruit mult mai mult: iubirea ei plină de recunoştinţă. Şi a murit cu un zâmbet pe faţă.

citat clasic din Maica Tereza
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cele cinci camere ale apartamentului blondei, patru erau destinate anume, în exclusivitate, feluritelor animale, deşi nu toate păreau a fi domestice. Într-una din camere, pe pereţi, din podea, până-n tavan, se puteau vedea o sumedenie de acvarii cu diverse specii de peşti, dar nu numai. Toate acvariile erau bine iluminate. Domnişoara blondă intrase în sufragerie, unde se afla şi tatăl ei, domnul Andrei Stoica. Pentru ca Maria să se aşeze pe canapea, fu nevoită să aştepte să se elibereze locul ocupat de vreo câteva vietăţi; blonda cea mărunţică, obişnuită cu prezenţa lor, le mângâia când pe unele, când pe altele.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sandy Bates: Cu puţin timp în urmă, de fapt chiar înainte să mor, eram pe masa de operaţii şi încercam să găsesc ceva de care să mă agăţ, ştii... pentru că atunci când eşti pe moarte, viaţa devine brusc extrem de... palpabilă, de reală, iar eu căutam un sens pentru tot ce mi s-a întâmplat şi brusc mi-am amintit de o zi minunată de primăvară – era duminică şi vara era aproape. Şi-mi aduc aminte că în acea dimineaţă am mers cu Dorrie la o plimbare prin parc, apoi ne-am întors în apartament. Stăteam aşa, pur şi simplu, iar eu am pus un disc cu Louie Armstrong, cântecele cu care am crescut... Fermecător!... Apoi mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Dorrie cum stătea acolo şi brusc mi-am dat seama ce frumoasă era şi cât de mult o iubeam. Şi... nu ştiu, a fost aşa, un amestec din toate, muzica, boarea de vânt, şi felul acela în care mă privea Dorrie. Şi pentru o clipă totul părea să se îmbine perfect, aproape indestructibil. Ciudat, acea secundă în care privirile noastre s-au întâlnit m-a emoţionat profund.

replică din filmul artistic Amintiri la hotelul Stardust, scenariu de Woody Allen (26 septembrie 1980)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: În orice caz, dânsul mi-a zis că eşti perfectă, ba chiar divină.
Diana: A spus domnul director aşa ceva despre mine?!
Lucian: Nu. De fapt, eu am spus aşa ceva, dar dânsul m-a aprobat.
Diana: Ah, linguşitorule.... Era însă vorba despre ce mi-a spus mie distinsul tău prieten.
Lucian: Te ascult.
Diana: Asta ar fi o mare noutate.
Lucian: Ce ţi-a zis dom' director, mamă?
Diana: Că i-ai fi povestit ce s-a întâmplat în seara aceea, când ne-ai anunţat despre misiune, pe mine şi pe tatăl tău.
Lucian: Da, evident, i-am povestit.
Diana: Şi i-ai spus că încă te mai simţi vinovat, deşi ne-am împăcat.
Lucian: Ah, mamă... Normal că mă simt vinovat. Nu pot uita că am fost un mare dobitoc şi nici nu ştiu cum mi-aş putea îndrepta greşeala aceea; nu prea am cum. Am fost atât de neghiob, mai ales faţă de tine... Iar acum vom pleca şi... Ceea ce-am spus rămâne...
Diana: Dragul meu, nu te mai frământa degeaba. Ţi-am spus că n-am fost supărată deloc pe tine atunci, n-am luat seama la câteva cuvinte rostite într-un moment tensionant, deci, n-are rost să te simţi vinovat, să-ţi faci zilele amare din cauza acelui incident. Uită ce-a fost atunci!
Lucian: Dacă ar fi atât de simplu...
Diana: Este!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turistul: Scuzaţi-mă, conduc de ore întregi. Ştiţi vreun hotel care are camere?
Harry Solomon: Cred că toate hotelurile au camere.

replici din filmul serial A treia planetă de la soare
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a ridicat şi a început să se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers şi a ajuns cu luntrea la o livadă de cireşi şi în mijlocul livezii era o căsuţă cu ferestre roşii şi albastre. Căsuţa era acoperită cu paie şi la uşă stăteau doi soldaţi de lemn cu puşca la umăr. Gretchen a strigat la ei; credea că-s vii; dar ei, bineînţeles, n-au răspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de ţărm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare şi atunci a ieşit o babă, sprijinindu-se într-o cârjă. Avea o pălărie mare de soare zugrăvită cu flori.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, să înţeleg că ai avut probleme cu blondina?
Lucian: Nu, nu chiar cu ea, deşi poate că şi cu ea, puţin. Mai mult însă, cu Nick.
Lia: Cu Nick?! Nu înţeleg... De ce cu el?
Lucian: Ai răbdare şi vei înţelege imediat! Deci, după ce blondina s-a convins că nu era nimic interesant de văzut pe computer, s-a hotărât să-mi spună ceva, în legătură cu Nick. Era îngrijorată din cauza lui, deşi nu mi-am dat prea bine seama de ce. Am încercat să o conving că totul este OK şi n-are motive să fie îngrijorată; nu ştiu în ce măsură am reuşit.
Lia: De ce era îngrijorată?
Lucian: Spunea că Nick nu e încă pregătit să ne însoţească pe Terra, că a încercat să stea de vorbă cu el, însă nu părea interesat de subiect. În fine... Nu despre asta vorbeam, altceva doreai să afli. Pe măsură ce vorbea, devenea din ce în ce mai agitată. Aşa că am decis să încerc să o liniştesc. M-am ridicat de pe fotoliu şi am îmbrăţişat-o uşor, prieteneşte doar. Imaginează-ţi că a şi plâns.
Lia: Cine? Blondina?!
Lucian: Da, ea. De ce te miră?! În final, reuşisem să o calmez, doar că, din nefericire, înainte de a mă îndepărta de ea, a apărut Nick, surprinzându-ne în acea poziţie compromiţătoare. Îmbrăţişaţi.
Lia: Ah, asta era... Şi el ce-a spus?
Lucian: Mai şi întrebi?! Ce-ar fi putut spune? Închipuie-ţi! Ceva de genul: "Mai întâi sora mea, apoi chiar soţia mea..." Asta a spus!
Lia: Hmm; îmi închipui... Păi... Felicitări! Mereu reuşeşti să intri în astfel de neînţelegeri.
Lucian: Un moment! Aşa cum ai spus tu, a fost doar o neînţelegere! Nimic mai mult! N-aveam de gând să-i fac ceva blondei, doar nu eram cretin! Nu s-a întâmplat nimic între ea şi mine!
Lia: Nici măcar n-ai sărutat-o?
Lucian: Nu, bineînţeles! Nici nu mi-a trecut prin gând s-o sărut! Voiam doar s-o liniştesc, atâta tot!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostul aceastei uşi, într-o casă fără ziduri

nu am să înţeleg niciodată
de ce este această uşă
într-o casă fără ziduri -
şi totuşi, două camere
emulând dorinţe timpurii
dorinţe târzii.

ziduri transparente de aer
pe care îmi plimb palmele
miscate de impulsul tăcerii -
m-am născut necesar, da
într-o şoaptă de imagini
pictate de Grigorescu.

s-au încins, strigăte unite
trepte neprevăzute, da
pe Coloană Infinită -
coloană foarte verticală
a cerinţelor mele
meditaţii... la Masa Tăcerii.

nu am să înţeleg niciodată
de ce este această uşă
într-o casă, ce nu o cunosc -
note foarte diferite,
da...
sunete melodice, variaţiuni
de muzică astrală.

Ciprian Porumbescu
cântă la vioară, balada
cu zbateri de note, în mine
care mă scurg prin timp -
dintr-o cameră în alta
emulând dorinţe timpurii
dorinţe târzii.

ziduri transparente, metafore
între ele, o singură uşă
între două camere, doar două -
o uşă... eu, poetul tăcut
trecând prin ea, într-o secundă
scriind poezia vieţii.

acum înţeleg, rostul uşii, da!

poezie de Vladimir Nichita (23 ianuarie 2018, Australia)
Adăugat de Vladimir Nichita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două camere...

Văd, la jalea ce-i în ţară,
Două camere. Ideea?
Reunite în a treia:
Mortuară!

epigramă de Arcadie Chirşbaum din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sigur că toate reveriile mele nu erau simple halucinaţii: era efectiv Zeiţa şi, cine ştie de ce, fusesem singurul care-şi dăduse seama de asta. De cum am izbutit să mă mişc, mi-am continuat urmărirea gâfâind. Miss Emeralds nu s-a mai întors către mine. Se deplasa cu o viteză vertiginoasă, fără să dea impresia că se grăbeşte. La capătul puterilor, mi s-a părut că eram pe punctul de-a o ajunge, când împinse o poartă metalică şi dispăru într-o curte. Am urmat-o fără preget. Nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste un loc viran, mărginit de patru ziduri de cărămidă şi plin de hârtii fâlfâind alene în voia vântului. Nu era nimeni acolo înăuntru şi nici urma vreunei alte porţi nu întrerupea monotonia zidurilor de netrecut. Miss Emeralds, a cărei taină eram sigur că o desluşisem, dispăruse. Se făcuse deodată foarte cald acolo, în timp ce sarea de mare îmi năpădea gura şi nările. Eram atât de sigur că n-o voi mai revedea niciodată, încât m-am prăbuşit pradă unei febre îndelung reţinute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.

Dan Puric în Despre omul frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felix Schmidt

Era o căsuţă cu doar două camere,
Aproape-o căsuţă-jucărie pentru copii –
Cu numai două hectare de pământ în jur;
Şi eu aveam mulţi copii de hrănit,
De îmbrăcat şi de ţinut la şcoală, iar soţia era bolnavă
Din pricina multor sarcini.
Într-o zi, a venit avocatul Whitney
Şi mi-a arătat cum Christian Dallman,
Care era proprietar peste o mie două sute de hectare,
Cumpărase şi pe cele treizeci şi două de lângă mine
În anul o mie opt sute şaptezeci şi unu
Pentru unsprezece dolari, la o licitaţie de vânzare a taxelor neplătite,
Într-o perioadă în care tata zăcea pe moarte.
Pentru a-mi afla dreptatea am mers în instanţa de judecată.
Dar când a venit vorba de dovezi,
Un topograf de la cadastru a arătat clar ca lumina zilei
Că actul fiscal al lui Dallman acoperea şi terenul meu,
Inclusiv căsuţa cu două camere.
Primisem ceea ce meritam pentru că agitasem lucrurile.
Am pierdut procesul şi am pierdut şi pământul.
Am părăsit tribunalul şi-am început să muncesc
Ca arendaş al lui Christian Dallman.

epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctoriţa se avântă hotărâtă spre trepte. Primele şase, şapte etaje le urcă în fugă, apoi o luă mai uşurel, mai încetişor. După câteva minute, ajunse şi la etajul 13, unde se afla apartamentul ei. Era obişnuită să urce, deci, nu gâfâia din cauza efortului depus, doar era o ascensiune pe care o efectua zilnic de foarte mult timp, uneori chiar de mai multe ori pe zi. În acest apartament de patru camere, destul de spaţioase, locuia împreună cu părinţii ei de vreo câţiva ani. Blocul era situat în zona centrală a oraşului, iar deasupra mai existau încă şapte etaje. Era un bloc destul de nou, a cărui construcţie fusese terminată nu cu mult timp înainte de a se muta ea cu familia ei acolo.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou

am înghiţit pastila roşie
pe străzi nici urmă de om/ m-am transformat în ceva care nu visează

pe planşetă desenasem în cameră o casă cu o mansardă încântătoare
o casă fără etaj / doar un coridor lung şi în capătul lui
o uşă

// mi-au spus că o singură dată în viaţă pot deschide această uşă//

cred că de fapt construisem un tunel pentru ei în care să-i pot vedea
mai bine mergând în şir iar eu să stau pe băncuţa din mansarda cu flori/ să desenez

la sfârşit toţi au deschis uşa şi au plecat
iar eu am rămas singură la capătul coridorului

era vară şi afară soarele lucea violent
era timpul sa deschid şi eu uşa
era timpul ca şi eu să visez/ să dorm / să visez

//
m-am lăsat jos pe dalele încălzite ale tunelului şi mi-am dat seama că nu voi putea deschide acestă uşă niciodată

m-am aşezat la masă înpoi la planşetă & am desenat înăuntru un oraş mai mic fără oameni/
acesta era adevărul / aveam nevoie de frică pentru a-mi împinge corpul în partea cealaltă unde ei mă aşteptau

să intru în lumea lor ciudată şi strălucitoare

//
am rămas aşa mult timp cu telefonul pe silent
până uşa s-a deschis singură / am vomitat pastila roşie şi eram din nou eu însămi la semafor într-un lan de maşini albastre care se unduiau pe un bulevard. şi totul părea
ca la început / atât de real.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lidia: Când m-am despărţit de Iustin, mi-am zis naiv: "Peste două luni nu-mi voi mai aminti de el". Când s-a împlinit sorocul, suferinţa era tot acolo şi mi-am mai dat un termen. Patru luni. M-am prefăcut că nu bag de seamă atunci când s-a împlinit şi acesta, iar Iustin tot era acolo. La fel s-a întâmplat şi peste jumătate de an şi tot aşa. Mi-am ţinut mintea ocupată cu munca, iar braţele ocupate cu Mica, dar, uneori, o îmbrăţişare, o emoţie pe care aş vrea să o împărtăşesc cu el, un cântec mă îngenunchează – dacă sunt acasă. Dacă sunt pe stradă, îmi pun ochelarii de soare peste ochii care plâng de dor.

replici din romanul Arlechinul de Nataşa Alina Culea
Adăugat de A.T
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Domnul To Kuny se numeşte... Victor?! Zău?! Frumos nume! Dar de ce eşti sigur că acesta ar fi numele dânsului?
Lucian: Păi... Sunt foarte sigur! Vezi tu, săptămâna asta, mai exact luni, dar şi în alte zile, am fost la marele supercomputer şi am avut o "conversaţie" destul de interesantă cu acesta; bizară, dar deosebit de interesantă.
Lia: Tu şi supercomputerul Proximei?! Nu mai spune, se miră ea, amuzată. N-aş crede! Poate Mihăiţă, nu tu...
Lucian: Păi, da... Ţi se pare ciudat?! Tot ce se poate să fie ciudat. Pentru că şi mie mi s-a părut astfel, mai ales că mi-a plăcut. Mi-a plăcut să colaborez cu supercomputerul. A fost foarte interesant. Tocmai de aceea am întârziat destul de serios în compania lui, cu mult după miezul nopţii, aproape în fiecare zi, săptămâna trecută. La un moment dat însă, nu ţi-aş putea spune cum anume s-a întâmplat, pentru că nici mie nu mi-am explicat încă, însă, după cum ziceam, supercomputerul mi-a afişat acest mesaj: "Pe suprafaţa Proximei a sosit o navă spaţială de pe Terra, cu trei persoane la bord." Acesta era mesajul, deci, era clar că nu putea fi vorba despre nava noastră, "Pacifis". Mi-am dat imediat seama cine ar putea fi cele trei persoane în cauză. Cine altcineva, dacă nu cei trei membri ai familiei Kuny?! Asta era clar! Deci, supercomputerul a confirmat bănuielile mele, pentru că eu am susţinut de la bun început că ei trei nu sunt localnici. Oricum, mai departe, cu greu am reuşit să aflu şi alte lucruri legate de acest eveniment, de la supercomputer. Anume, data terestră la care acea navă a ajuns aici. Şi era vorba despre duminică, 4 februarie 2080. Însă supercomputerul nu a binevoit să-mi afişeze numele persoanelor de la bordul navei, în schimb mi-a confirmat faptul că la bordul ei se aflase o persoană cu iniţialele P. V., adică, după cum mi-am amintit mai târziu, Preda Victor, alias, actualmente, To Kuny. Şi singura informaţie utilă pe care am mai reuşit s-o aflu de la supercomputer a fost denumirea navei cu care au sosit cei trei aici, pe Proxima, anume "Vulturul"!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Ascultă... Luci te iubeşte, Lia!
Lia: Nu, zău?! Ce nostim!
Maria: Vorbesc serios! Te iubeşte. Nespus de mult...
Lia: De unde ştii? Ţi-a spus el?
Maria: Nu... Dar nici nu era nevoie să-mi spună. Mi-am dat singură seama. Până una alta, chiar şi Nick a înţeles acest lucru.
Lia: Îmi pare rău, dar nu pot să te cred. Ţii prea mult la el, din cauza asta spui asemenea tâmpenii.
Maria: Nu-i adevărat! Nu sunt tâmpenii. Iar ca să te conving, am să-ţi spun că am observat de foarte mult timp faptul că el te iubeşte, nu acum, de curând; încă de când eram pe Terra şi nici măcar nu plecasem în misiune. De altfel, acesta a fost unicul motiv pentru care n-am încercat în tot acest timp să-l cuceresc de partea mea, din cauza ta, am renunţat la el, în favoarea ta; demonstrează-mi că n-am greşit atunci, procedând astfel!
Lia: Poftim?!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!