Să învăţ despre mine

Să-nvăţ uitând să număr zilele ce trec,
Inima s-opresc din ploi, atunci când sec
Lângă o fiinţă la care-aş vrea să stau
În inimă şi suflet, să dau şi nu să iau!

Să-nvăţ să uit să scriu ce aş citi mereu,
Să scriu ce aş vorbi despre Dumnezeu,
O piatră de suflare mi-ar fi un vânt nebun
Pe care l-aş închide într-un vechi album.

Să-nvăţ să nu mai lupt atunci când nu-i uşor
Să mă eliberez prin boală şi să zbor,
Unde o ploaie rece m-aşteaptă trâmbiţat
Să mă trezească sumbru din visul de păcat.

Să-nvăţ să simt când doare o faptă virtuoasă,
O Dunăre sărată, răsplată tenebroasă,
Pe lacrima ce curge din trup neîmpăcat...
Eu nu pot să mă iert, mai mult de am iertat.

Să-nvăţ să văd o lume care nu mă vede
Şi să percep un lanţ în câmpul cel mai verde,
O piedică de viaţă oprindu-mă din mers
Răpeşte tinereţea, dar străluceşte-n vers...

Să-nvăţ să mă ascult când alţii îmi vorbesc,
S-aud ce îmi ascund atunci când îmi şoptesc,
Lângă un pian şi-o lumânare aprinsă
Îmi cânt durerea arsă şi nicicând nestinsă.

Să-nvăţ să te ascult, când taci tot mai mereu,
Ar fi dorinţa ta, dar n-ar fi felul meu,
Cum soarele străbate pe faţa ta zâmbind,
Aşa aş vrea să-ţi fiu, tăcerea risipind.

Să-nvăţ să te iubesc când te retragi sfios,
Să-nvăţ să nu se nască orgoliul păcătos,
Însă iubirea-ţi curge prin trupul adormit...
De ce noi am opri-o dintr-un bun sfârşit?...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare într-un tablou

Aşa voiam să simt fiorul cel mai moale,
Cum dragostea timid simţeam că dă târcoale,
Voiam să pot avea zâmbet curat,
Să fiu iubită angelic, venerat.

Aş fi dorit să simt valuri stelare,
Atunci când inimi dansează cu ardoare;
Să pot să dăruiesc atât cât am,
Să fi primit ce eu nu mai aveam.

Aşa voiam să simt viaţa într-o privire!
Să am curajul să-mi lepăd a mea fire,
Să fiu o alta pe care s-o iubeşti
Să-ţi satur setea, să nu te plictiseşti.

Aş fi dorit să pot să mă imprim în mintea ta,
Să fi rămas la infinit doar eu în ea...
Să fiu comoara după care alergi,
Să mă descoperi şi să nu mă negi...

Aşa voiam ca ploaia să vină să mă ude,
Atunci când lacrima în zâmbet se ascunde...!
Să fiu visul atunci când tu adormi,
Şi razele de soare jucându-se prin pomi.

Aş fi dorit să-nvăţ fericirea pe care o scriam,
Să fi uitat durerea, atunci când îţi zâmbeam;
Dar iată, am aflat prin tine să trăiesc din nou...
Pictând a mea viaţă într-un alt tablou.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Cornelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amândoi

Dă-mi viaţă să-nvăţ să trăiesc,
Dă-mi lacrimi şi zâmbet, să-nvăţ să iubesc
Trezeşte în mine o altă fiinţă,
Şi fă să se nască din suflet dorinţă...
Greşeşte-mi şi cere-mi iertare,
Dă-mi roua din zori şi-o dulce chemare,
Cuprinde-mă-n braţe, condu-mă-n abis
Dă-mi stele aprinse şi veşnicul vis.
Dă-mi forţă să trec prin foc şi prin ploi,
Încrede-te-n mine, încrede-te-n noi
Fii înger al nopţii, lumină din Rai!
Blândeţea senină din dulcele-ţi grai.
Destramă tu, zidul durerii
Dezleagă misterul vechi al tăcerii
Dă-mi şansa să sper, opreşte-te-n loc
Să fim iar copii - sa fie un joc!
Opreşte tu, dorul ce-n suflet se-adună
Dă-mi parte din tine, să fim împreună.
Mi-e teamă de frigul din sufletul meu
Când focul iubirii se-aprinde cu greu.
Să facem lumină din cer să se nască,
Şi dragostea noastră de-apururi să crească.
Dă-mi ropot din lacrimi, culese din ploi.
Şi astfel iubirea va fi pentru noi.

poezie de Andreea Palasescu (19 iulie 2014)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot

pot să-mi umplu lumea dacă vreau, cu tine,
pot să-mi scutur cerul peste ochii tăi -
să se-nroureze nopţile-ţi cu vise
şi să-ţi ardă toate spaimele-n văpăi.
pot să-ţi curg în suflet cu uimiri candide
când îţi bate pleoapa alb peste cărări
şi când înfloreşte noaptea printre greieri
pot să-ţi şterg tristeţea altor întâmplări.
să renasc pot încă sub a ta suflare
sau sub dalta-ţi aspră de Pygmalion
care-mi sapă aripi largi în carnea pietrei
ce-mi crescuse-n tâmpla arsă de nesomn.
când te cheamă zarea dincolo de vreme
să-mi atârn privirea pot de ochii-ţi trişti,
să te duc cu mine-n capătul luminii
unde iarba verde ştie că exişti,
unde universul îngustat în inimi
face să nu doară că ne-a rupt cândva
din perfecţiunea unui tot magnetic
ursind două cioburi spre-a se căuta.
dupa toate astea pot să-nvăţ să uit
cum îţi suna pasul când îmi calci în dor
şi redefinindu-mi viaţa prin uitare,
fără sens de tine, pot să-nvăţ să mor.

poezie de Nina Tărchilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celebrul vers eminescian "N-am crezut să-nvăţ a muri vreodată" ar fi sunat la fel de dramatic şi ca: "N-am crezut să-nvăţ a iubi vreodată". Pentru că iubirea poartă în sine sămânţa morţii.

aforism de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi plăceau cărţile şi-mi plăcea să citesc, însă ştiam că din momentul când ies din casă nu mă pot ascunde. Voiam să fiu acceptat. Vorbeam prea frumos. Aşa că a trebuit să-nvăţ să înjur.

Rui Zink în interviu (2 decembrie 2011)
Adăugat de Madame
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu - speranţa de rezervă

Hai să bârfim
pe
marginea
şi
de ce nu
în
centrul acestui vers
NU CREDEAM SĂ-NVĂŢ A MURI VREODATĂ

De pildă
tu
ce ai de spus

Eu pur şi simplu trăiesc
când să mai învăţ şi să mor

Bine
mai departe

Dar tu

Eu tocmai mă nasc
trebuie să ştiu şi să mor

Nu
însă ai grijă
nu scoate din viteză
la curbe
viaţa produce visuri incurabile
ah
acum e-acum

Să vedem Ea frumoasa-frumoaselor
cum învaţă să moară
la zi
la seral
la fără frecvenţă

Păi ştii
eu
pe mine
frumuseţea m-a scos la suprafaţă

Moartea cred că-i altă viaţă

Da
ai nimerit-o
ca de-obicei

Moartea ţine la femei

Şi totuşi
eu
dragă fată
să mă ierte Dumnezeu

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

poezie de Costel Zăgan din Poeme infraţ'ionale (1995)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teama

Am să te iubesc şi dincolo de zi
Şi-ai să-auzi ecouri într-o noapte
Când în universul meu de şoapte
Am să-nvăţ din nou ce-nseamnă a muri.

Am să te iubesc şi am să-ţi scriu
Pe culori de toamnă înstelată
O scrisoare însă nesemnată,
Dar în mine va fi totuşi prea târziu.

Am să te iubesc mereu şi am să-ţi spun
Că în tresăriri de insomnie
În privirea mea- demult pustie-
Doar cu înserarea ta o să apun.

După tot ce-n noi a fost neomenesc,
După visul fără zbor în vreme,
Astăzi nu mai ai de ce te teme!
Teama nostră-nseamnă totuşi te iubesc!

poezie de Victor Iacobescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, mamă, fără să plâng?

Ileana Vulpescu în Arta conversaţiei
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiai

Îmi cântă buzele a tine
Nici nu ştiam că pot să cânt
Şi notele îmi sunt suspine
Pe portative de cuvânt

Scriu melodii în vers se pare
Mă mir şi eu... tu nu o faci
Cumva ştiai, dar de ce oare
Ai preferat numai să taci?

Ai aşteptat să-nvăţ eu singur
Acorduri... şi să ţi le scriu
Ştiai că nu sunt foarte sigur
Ştiai exact că am să-ţi fiu

Îţi cânt cuvinte la ureche
Chiar dacă pare că recit
Mi-e sufletul a ta pereche
Iubeşte-mă, ne-am regăsit

poezie de Adi Conţu (14 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-n bucium, sus pe munţi, suflând...

Când primăvară-n ani aveam,
Cu frunza îmi băteai în geam,
Să-nvăţ, din cântul ei în vânt,
Cum pot din frunza ta să cânt.

Şi-n timp lăstar crescând mereu,
Cu vântul îmi şopteai, ca eu
Să-mi fac din ram fluier, să-ncânt
Mioarele pe-al meu pământ

Apoi, caval făcând din lemn
M-ai învăţat un ton solemn
Să-l trec în bucium, dăruit,
De tine, codrul meu iubit,

Şi-n bucium, sus pe munţi, suflând,
S-aduc chiar lupul alb, chemând,
Cu urletu-i prelung, la arme,
Trezirea Daciei ce doarme!

poezie de Pavel Lică din Chemarea lupului alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat

Mi-am construit
în viaţă drum
N-a fost uşor
am râs... am plâns
Doar sunt un om

Am învăţat că în viaţă
Nimic
pe tavă nu e pus
Am învăţat
ca să muncesc.
Am învăţat să iert
Dar nu-i de-ajuns

Am învăţat să tac
Când...
n-am gândit destul
Am învăţat să-nvăţ
Ce n-am ştiut demult

Am învăţat
să preţuiesc
Prietenii din jur
Să cred în mine
în eul meu
Am învăţat să sper
Un soare care mâine
Va răsări... la fel!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mormântul meu

M-am liniştit, precum vedeţi
Şi de greşeli nu mă căiesc:
Îmi trebuiau trei-patru vieţi
Să-nvăţ pe-a cincea s-o trăiesc!

epigramă de Nicolae Petrescu din Epigrame pentru eternitate (1980)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am apucat să-nvăţ a înota, deoarece pe lacul de lângă casă scăldatul era interzis.

aforism de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare...

Mă doare să văd oameni plângând
Mă doare să văd pe cineva suferind,
Mă doare când nu eşti lângă mine
Mă doare să ştiu că nu-ţi este bine.
Mă doare atunci când nu mă iubeşti,
Mă doare atunci când mă umileşti
Mă doare când ştiu cât te iubesc
Mă doare să văd că nu te recunosc...
Mă doare tăcerea rece şi grea,
Mă doare durerea din inima mea
Mă doare ş-o lacrimă ce curge pe obraz
Mă doare când ştiu de-al tău necaz.
Mă doare de-o frunză ce se leagănă-n vânt
Mă doare de oricine şi orice cuvânt,
Mă doare că TU nu poţi să-nţelegi
Mă doare... dar tu ai vrut să alegi.

poezie de Mariana Simionescu (25 octombrie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vers

Eu n-am timp să mai scriu perfect,
Că, de-aş avea, nici n-aş mai scrie,
Ci m-aş lăsa o veşnicie
Să te iubesc fără defect.

Apoi m-aş apuca să-nvăţ
La ritm, la vers, la prozodie;
Urechile să vă răsfăţ,
Devoratori de poezie.

Dar, lume, sunt dator la stele,
Şi toate versurile mele,
Împrumutate de la praf,
Sunt versiuni la epitaf.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (22 ianuarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am citit multă literatură medicală în adolescenţă. Ţin minte un episod din facultate. Am făcut o gripă înainte de examenul la Bacteriologie şi n-am putut să-nvăţ. Dar m-am dus cu ce ştiam din liceu, când îl citisem pe Pasteur - o carte foarte groasă, unde explica el probleme de patologie microbiană. Şi am luat 9.

Leon Dănăilă în interviu (11 noiembrie 2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru azi...

Mă mulţumesc modest să fiu,
fără excese de zurliu,
să-nvăţ mai multe, ca să ştiu
cum să n-am sufletul pustiu.

Cum se cuvine de-oi trăi,
norocul sigur va veni,
în har mă voi îmbogăţi
să pot pe alţii noroci.

În evidenţă dacă ies
m-ar mângâia un gând ales:
din roade multe ce-am cules
să dărui, dar nu în exces.

Să stau de veghe, să fiu treaz,
dar să nu fiu eu cel mai breaz,
să-i apăr pe-alţii de necaz
să-i pot doar molipsi cu haz,

dar... să nu dau cu bâta-n iaz!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti visul...

Eşti visul meu din zori de zi
Ce se destramă în plăceri,
Eşti fericirea din priviri
A infinitelor tăceri...

Doar tu mă faci ca să iubesc,
Făptură dragă efemeră
Şi tot mai mult te îndrăgesc
În lumea asta austeră...

Te rog rămâi o vis ceresc
O viaţă doar, căci nu e mult,
Să pot să-nvăţ să te iubesc
Şi-apoi destinul am s-ascult!

Căci tu eşti dragostea dintâi
Care s-aprinde iar şi iar,
Iubirea mea în veci ramâi
Zălog lăsată pe altar!

poezie de Gabi Costin (15 februarie 2014)
Adăugat de Gabi Costin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Goluri si juguri

În golul jugului m-aştepţi
Să mergem simplu înainte
Cu părăsire de poteci
Să-nvăţ ca să slujesc cuminte.

Mă chemi de când mă ştiu copil
Să nu mă scurg ca fluşturatic
Împodobit cu răni la gât
Să nu mă cresc ca pom tomnatic.

Să’ngenunchem când obosim
Cum face bou’n brazda dură
Povara ei s-o spargă vrea
Şi-a urii încleştării zgură.

Tâmplar ai fost când din tulpini
Tăiai în lemn de cruci şi ruguri
Ca să preschimbi din goluri seci
Podoabele de gât şi juguri.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericire

De-o viaţă îndrăznesc să lupt cu efemerul,
Având ca ideal de libertate, cerul,
Visez la unica fracţiune de secundă,
De bunătate omenească furibundă

Ştiind că infinitul este atât de mic
Atunci când din cenuşă încerc să mă ridic,
În ochii mei, până la pura lor culoare,
Albastră, sinceră, fragil nemuritoare.

Nu ştiu să pot să-nvăţ uşor a abandona
Speranţa cum că viaţa înseamnă altceva,
Mă ţine universul în a lui splendoare
Şi certitudinea că viaţa e visare,

Visarea întru idealul perpetuării,
Vânt împletit în cozi din capetele zării,
Visare de rotund încolăcit în spire
De infailibilă şi pură fericire.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!