Antimaterie

Priveşte-mă,
pasărea din mine şchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirşit,
trebuie să cobor.

Ascunde-mă propriei mele umbre
şi lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind uşor peste ceea ce mai e
un vis cerşind printre ruine.

Uită-mă adânc,
aşa cum, până la urmă, se uită pe sine şi uitarea,
şi revino în deşertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.

Ascultă-mi depărtările
şi vei înţelege că tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiţi din hamuri de troici.

Păzeşte-mă fără să vrei,
absenţa mea e mai puternică decât fiinţa mea,
aşa încât ai grijă de lipsă, de tăcere şi de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut să stea.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima mea constatare e că trăiesc mai mult prin gândurile mele ce ajung în minţile altora, decât prin omul care sunt. Cu alte cuvinte, percepţia despre mine e mai reală, decât eu, fiinţa. Doar eu mă simt, ştiu cum sunt, ceea ce vede altul e doar cât poate el înţelege din ceea ce proiectez eu asupra lui.

A.I. Raluca Băceanu în eseul "Constatări la 18 ani" (2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revino

Prefă-te din piatra ce moare,
prefă-te din zmalţ de ruine,
prefă-te din cântec de sare,
prefă-te, revino la mine!

Te naşte din corturi de pleavă,
te naşte din plâns de jivine,
te naşte din beciuri de-otravă,
te naşte, revino la mine!

Apari din secunde cioplite,
apari ca din visuri străine,
apari de pe fluvii-mpietrite,
apari şi revino la mine!

Prefă-te din cremene udă,
te naşte din fum, pe coline,
apari când icoana asudă,
revino, revino la mine!

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

La umbra nucului bătrân
Stă întins un tânăr
E umbră şi în gândul lui,
În sufletul băiatului

Nu-i mai vine-n gând nimic
Stă întins, plăcându-i cum
Răcoarea îl alintă-un pic
Şi trăieşte aici şi-acum

Umbra falnicului nuc
Parcă se tot măreşte
Se aude un guguştiuc
Cum în zbor porneşte

E lumină-n umbra lui
Căci sclipeşte soarele
Printre ramurile-i multe
Gândurile-s sute

Sentimentele-s puţine
Progresiv profunde
Umbrele dansează
Privirile-s mute

Nu mai este-o simplă umbră
Nu mai este o sclipire
Nu mai e nimic pe lume
Decât o lipsă sumbră

Tânărul nu mai gândeşte
Nu mai crede că există
Căci încet se contopeşte
În inexistenţă tristă

Tristeţea e metafizică
Totuşi nu-i filosofie
Fericirea e mirifică
Ce bine ar fi să fie

Ori că se trezeşte
Ori că doarme nesfârşit
Omul e veşnic nemulţumit
De ceea ce trăieşte

Ce rost mai are să trăieşti
Fără ca să iubeşti
Ce rost mai e să te sfârşeşti
Fără să te-mplineşti

Întrebări fără răspuns
Asta e viaţa lui
E mai mereu pe nicăieri
Şi-al nimănui

Din lumină se nasc umbre
Ele-s totuşi dinainte
Umbrele parcă-s mai sumbre
Şi mai grele ca-nainte

Umbra e lumina rea
Lumina e umbra bună
Fără umbră prea se pare
Că lumina-i o minciună

O minciună e şi viaţa
Se gândeşte tânărul
Viaţa fiind lumina
Şi în umbră fiind amorul

Şi încă stă la umbra nucului
Într-o lumină întunecată
Trupul aproape neîntors
De sufletul băiatului

Aşa mai stau şi eu
În umbră şi-n lumină
Aşa oriunde şi nicicând
Şi nicăieri mereu

Aşa mai stau şi alţii
Fără să stea ca mine
Aşa e viaţa, aşa-s eu
Cu răul în bine

poezie de Radu Andrei Capşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Retragerea...

O umbră de tăcere gura îmi încleştează,
Şi-un vis premonitor mă îndeamnă să aleg...
Să nu rămân în cercuri deloc primitoare,
Căci semenii din ele totu-mi vor refuza în timp,
Eu pentru cei aleşi nu însemn nimic.
N-am vrut să deranjez pe nimeni,
Cu scrisul meu copilăresc, naiv,
Doar stelele gândurilor mele să le expun voit şi gratuit
Şi să înot printre adevărate stele literare
Să le culeg lumina pozitivă, cu care să mă încarc la infinit.
Dar parese că şi aici domină concurenţa,
Uneori bolnavă de succes, aşa ca peste tot defapt
Şi spun că e un lucru minunat,
Când lucrurile au un echilibru, o limită anume:
Să nu-ţi clădeşti succese pe-a altora morminte,
Fiindcă nu e corect, nu e curat...
Departe nimeni nu ajunge,
Decât unde ne e sortit cu adevărat.
O umbră de tăcere şi lumină
Vreau să las în urma mea cuminte şi retrasă
O linişte mută de foarte mulţi dorită,
O pace, prin absenţa mea lucidă.
Am vrut prin cele scrise să spun şi eu câte ceva,
Celor ce-mi înţeleg micimea neforţată spre înalt,
Dar mă retrag frumos din lumea mituită,
Turată de ambiţii şi obsesii fără grai curat.
Vreau să rămân ce sunt în simplitatea mea neşlefuită,
Un om cinstit şi fericit cât voi putea.

poezie de Valeria Mahok (19 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un moment dat în viaţă ai de-a face cu diverse situaţii dificile. Cu toţii avem parte de astfel de situaţii, însă dacă eşti pregătit vei trece mai uşor peste şi nu te vei afunda şi mai tare în suferinţă. Una din strategiile pe care le aplic este următoarea: Să-ţi doreşti ca lucrurile să fi fost altfel şi sperând că va fi mai bine nu este o strategie. Lucrurile nu se vor îmbunătăţi de la sine. Petrecem prea mult timp plângându-ne despre situaţia în care ne aflăm încât nu mai avem energie să acţionăm. Fii realist şi priveşte viaţa aşa cum este, nu cum ar trebui să fie. Prin această strategie îţi vei schimba focusul de la a te plânge la a găsi soluţii pentru a trece peste situaţia în care eşti. Până la urmă viaţa nu este făcută doar din momente fericite, curcubee şi vată de zahăr, situaţiile dificile au rolul lor. Au rolul de a te face mai puternic, mai bun, mai înţelept. Iar data viitoare când viaţa nu este roz, fă un pas înapoi, înţelege că face parte din procesul evoluţiei tale şi cere mai mult, că doar poţi. Nu poţi fi doborît aşa uşor. Viaţa este precum anotimpurile: toate sunt trecătoare, important este să-ţi faci provizii vara ca să poţi trece peste iarnă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!
N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi niste sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să văd ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!

N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi nişte sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să vad ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricine îşi petrece viaţa fără suferinţe excesive fizice sau psihice a avut soarta cea mai fericită pe care o putea găsi, el şi nu acela care a avut parte de bucuriile şi plăcerile cele mai mari. Oricine vrea să măsoare fericirea unei vieţi după acestea din urmă are un criteriu cu totul fals, pentru că bucuriile sunt negative;că ele ne pot face fericiţi e o iluzie pe care o hrăneşte şi înteţeşte invidia, pentru că ele nu sunt resimţite pozitiv, spre deosebire de suferinţe;acestea sunt criteriul fericirii în viaţă, prin absenţa lor. Din ceea ce am spus se înţelege că trebuie să evităm să obţinem plăceri graţie suferinţelor, fie acestea doar virtuale, pentru că plătim astfel negativului şi himericului în loc de pozitiv şi real. Invers e un câştig să sacrificăm plăcerile pentru a obţine astfel eliberarea de suferinţe, şi asta din acelaşi motiv.

Arthur Schopenhauer în Arta de a fi fericit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anti-poem

parcurg viaţa pe contrasens
accelerez
curbele le iau şi
nu le mai las la loc
le confisc pe liniile tălpilor în care
cine ştie să citească aşa
ca în palmă sau ca în cafea
aproape că mă înţelege
urc dealurile cum aş coborî
cobor şi am senzaţia că
trupul îmi rămâne undeva
în urmă
.
iar în urma mea
nicio urmă
.
singur dor pe care nimeni nu-l rosteşte
este dorul de mamă în sens placentar
.
sunt dat în aia a mamii
de mulţi - printre care eu mai mult -
doar vorbe -
ei, ăia mulţii, nu ştiu
cât aş vrea

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă iubito....

Iartă-mă iubito, de tăcerea mea
Am crezut mereu, în iubiri visate
Când în drumul meu până la o stea
Te purtam în gând peste zi sau noapte.

Iartă-mă iubito, că te ştiu demult
Doar a mea şi înca-nimănui
Iar sărutul tău încă-l mai ascult
Fără să mă vrei, fără să îmi spui
Vorbe de ocară, vorbe de alint
Fără să te cred, fără să te mint.

Iartă-mă iubito, mâna mea e grea
Nu mai face semne de la o fereastră
Ochii mei acum sunt o simplă stea
Iar tăcerea vrea iar să se mai nască
Am plecat iubito, lacrima mă curmă
Am murit iubito, am rămas o umbră.

poezie de Alex Daniel din Lumea nebunilor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secunde

Tată, schimbă o secundă a ta cu o secundă a mea,
Aşa te voi strânge o secundă la piept,
Voi trăi veşnicia pe care-o aştept,
Voi redeveni fiică a ta
Pentru secunda aceea care-ar conta,

Tată, întoarce albastrul spre mine zâmbind,
O singură clipă din infinit
Întoarce-te unde-ai pierit,
În noapte, în boală, oricând,
Întoarce-te iar pe pământ,

Eu simplă singurătate,
In lumea atât de străină,
Te iubesc ca o lipsă de vină,
Cu durerea lumilor toate,
Cu gândurile ei nevinovate,

Azi eşti sfântul la care mă-nchin
În genunchii lumilor mele,
Spre biserica miilor stele
În umbra enormului chin,
Cu cugetul stins în deplin,

Schimb o secundă din infinit
Cu preţul de-a nu mai cunoaşte, a scrie,
Nicicând pe lume o poezie,
Cu clipa în care nu vei fi murit,
Cu clipa în care te ştiu fericit.

Dar ştiu că nu poţi veni către mine,
Mai ştiu ca în versuri mi-ai dat
Tot ceea ce viaţa mi-a luat
Cu preţul enormului bine
Şi al lumilor fără de tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim gest...

începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din slăbiciuni îmi fac ziduri
printre care mă plimb
apoi o să mă furişez
înspre un loc
unde să- mi pot curăţa
rănile pline de aşchii
din singurătăţi
o să-mi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot fi...

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea singurătate

Am sufletul plin de clor fără tine
şi cu vorba mea am decolorat luna,
ca şi cum niciodată nu ar fi fost.
Nu ştiu cum sunt şi eu,
Doamne,
aşa albă îmi par,
încât
cuvântul meu trece ca un aer, fără
să cunoască urechile vieţii.
Trec mai departe, cântec sfânt
venit de-acum de la mine pentru tine.
Am sărit peste vorbe,
am trecut peste gânduri
şi am ajuns în sfârşit în pragul
inimii tale
şi stau şi aştept
să se deschidă poarta,
să intru în cea mai veselă
vorbă.
Mă întinerise ochiul tău crud
din care culoarea tremură verde.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi atât...

printre dimineţile mele
din care ies zilnic
cu paşi programaţi
şi printre puţinele lucruri
pe care le mai am
sunt mulţi prieteni
care-şi storc transpiraţia
ca pe nişte coşuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viaţă
ca şi cum ne-am împărţi trupul
de fapt e un fel de trădare reţinută

atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez şi împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacţia mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
şi atât...
fără să-mi fie frică
păşesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineaţa devreme

durează câteva clipe

în întunericul din jur
doar eu o oglindă spartă
din care lumea adună cioburi
şi nu-i puţin lucru...
careva reazemă privirile
de coapsele mele şi aruncă
cu pietre înăuntru
ce pot să fac...
îi ţintesc ochii
ca să am
imaginea perfectă apoi
îmi ancorez limba de o linişte
şi spun doar atât
mai du-te-n...

aerul cald dilată distanţa dintre noi
mai arunc o privire

şi atât...

ceea ce simt nu e nici măcar
ieşirea care duce înspre copilărie

o bucată din mine
rămâne cantonată pe os
în suflet mi se preling
culorile copilăriei
reacţia crapă o lacrimă şi
doar regretele duc într-acolo

ies din mine
ca dintr-un trup decupat
dintr-o fotografie
şi aştept preventiv

atât...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

Te-am aşteptat azi, dar nu ai venit.
Şi absenţa ta ştiu ceea ce-mi spune,
absenţa ta care tulbură,
în golul pe care l-ai lăsat,
ca o stea.
Spune că nu vrei să mă iubeşti.
Aşa cum o furtună de vară
se anunţă şi apoi se îndepărtează,
astfel nu ai recunoscut setea mea.
Dragostea, încă din faşă, are din aceste căinţe neaşteptate.
În tăcere, ne înţelegem.
Dragoste, Dragoste, ca întotdeauna,
aş vrea să te acopăr cu flori şi insulte.

poezie celebră de Vincenzo Cardarelli, traducere de Simona Enache
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii nu îşi planifică ziua următoare, săptămâna, luna sau anul ce urmează din cauză că se simt încorsetaţi, însă nimeni nu spune că trebuie să respecţi aceste planuri ci doar să îţi iei energie din ele. Să ai o direcţie înspre care să mergi ca atunci când faci o acţiune cât de mică să fie subunitară unei filosofii pe care o ai şi unei direcţii de viaţă. Dacă te laşi trăit de viaţă şi asta se întâmplă cu cei mai mulţi dintre noi, o să ajungi la o vârstă la care te uiţi în urmă şi spui: "aş fi vrut să scriu o carte", "aş fi vrut să dau mai mult la locul de muncă", "aş fi vrut să am mai mulţi bani", spre exemplu. Aceşti oameni trăiesc viaţa din inerţie. Viaţa li se întâmplă. Ceea ce încerc să spun este că: Acum este momentul prin care tu să ataci viaţa şi să-ţi propui obiective. Să te duci către o direcţie pe care o vrei tu, nu care apare în urma a ceea ce ţi se întâmplă ţie

citat din Daniel Zărnescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

e atâta tăcere, atâta singurătate aici,
încât te întrebi:
cum de se mai leagă cuvintele?
ce le mai ţine împreună? sensul?
el a dispărut demult.
el a dispărut odată cu oamenii care
l-ar fi putut înţelege.
am mai rămas numai eu,
vorbitorul din peşteră,
aş putea să vorbesc toată viaţa,
preţuind cuvintele, căutând sensul
în această singurătate de neînvins.

dar mi-e teamă, mi-e teamă de cuvintele mele
şi de ceea ce ar putea deveni!
e de ajuns să le rostesc ca ele
să prindă consistenţă
şi carnea lor, ce e carne din carnea ecourilor,
să se întărească.

cuvintele mele devin lilieci,
au pieliţă şi braţe întinse să mă ucidă,
sunt fără astâmpăr, sunt apăsătoare cuvintele mele,
de aceea mă ascund de ele tot mai mult
în inima peşterii.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaiul luat la Palaz of Hoon

Nu se-întâmplă doar fiindcă-am filtrat în violet
Ziua de ieri prin ceea ce tu ai numit
Un aer nespus de singuratic: eu n-am fost mai puţin.

Ce fel de parfumuri mi-au dezmierdat părul?
Ce-a fost cu-acele imnuri care mi-au răsunat lângă ureche?
Ce mare şi-a împins prin mine talazurile până aici?

Parfumul cel scump a fost eliberat de mintea mea
Şi urechile mele au iscat imnurile care s-au auzit.
Eu însumi am fost compasul magnetic al acelei mări:

Eu eram lumea prin care am trecut, iar ceea ce am văzut
Sau auzit, sau am simţit, a venit numai din lăuntru-mi ;
Şi acolo m-am aflat pe mine, mai adevărat şi mai străin.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!