Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste
trena cearceafului uriaş o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ţi dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea să apere nimic.
Păsările mari şi negre continuau să fâlfâie obosite
din aripi şi să asude, şi picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub ţevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea şi,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în faţa mea,
pe malul celălalt, pe nisip, şi se transforma
într-o fată tânără şi frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu şi se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcţie necunoscută.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rest totul e nisip...

într-o bună zi voi coborî
de pe linia orizontului
şi voi trece malul
toate întâmplările vor fi
numai ale mele
ştiu asta...
bătăile de clopt
îmi vor deschide poarta
înspre Dumnezeu
acolo e mama
acolo e tata
acolo e şi cireşul înflorit
de sub care tata
îmi zâmbea
când alergam după fluturi
acolo e şi o parte din mine

drumul va fi lung dar
nu atât de lung
încât să
nu pot evada din mine
din când în când
o să vă privesc
prin ochiul lui Dumnezeu

din urmele acoperite cu lacrimile fiicei mele
vor creşte linişti
în rest totul e nisip...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge într-o vreme

Ninge într-o vreme când n-ar trebui,
Ninge peste mine, peste toate cele,
Ninge peste case, peste morţi şi vii
Şi mai ninge încă-n gândurile mele.

Ciorile de toamnă trec în cârduri grele
Croncănind de foame sau de altceva,
Şi-n decorul sumbru ninge peste ele
Într-o vreme-n care în alţi ani ploua.

Ori că plouă-ntr-una, ori că ninge greu,
Peste toate anii se grăbesc să treacă,
Până ce cu totul voi uita şi eu
Moartea care vine, ciorile ce pleacă.

poezie de Mihail Mataringa (30 mai 2009)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
şi apoi întunericul care ne îmbrăţişează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri şi amintiri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclu

Totul a-nceput într-o continuare...
Cum se naşte floarea zâmbind către soare,
Soarele -o usucă într-o scăldătoare
De raze călduţe şi unduitoare.

Nu-i nimic pe lume care nu foieşte,
Chiar şi piatra, timpul o încărunţeşte
Până când în rosturi o cermăluieşte
Şi o suflă vântul până-o prăfuieşte.

Totul este viaţă şi apoi e moarte,
Moartea se transformă într-o vietate.
Într-o perioadă ciclul se roteşte,
Nu mai ştiu din ce totul încolţeşte.

Din nisipuri fine şi din praful mării
Stâncile se-nalţă până-n vârful zării,
Din apa sărată creşte altă floare
Ce-şi ia din pietroaie frunze şi-o culoare.

Totul este moarte într-o disperare,
Totul este viaţă într-o încântare,
Din oase de păsări fluturii iar zboară
Şi prin iarba crudă câte gâze zbiară.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfârşita toamnă

Banca fusese aşezată prost, cu faţa înspre peretele
casei, şi nu înspre în afara ei, înspre câmp.
Se vedea puţin, fără perspectivă: peretele casei,
două geamuri, uşa de intrare, burlanul, streaşina
acoperişului; lateral-dreapta, după casă ‒ drumul,
puţin înălţat, porumbul, nişte dovleci şi uneori
Mutu, sau altcineva, care trecea în căruţă sau pe jos.
Stăteam pe bancă amândoi, într-o tăcere desăvârşită,
ne iubeam, ne ţineam mâinile una într-alta şi, cu faţa
la peretele acela, ne gândeam la treaba asta cu banca ‒
cum fusese ea aşezată de nu puteam să vedem nimic.
Şi nici de mutat nu puteai s-o muţi, era o bancă
extrem de grea, solidă, de pe vremuri, parc-ar fi fost
înfiptă în pământ, cimentată cumva, ‒ nu se mişca deloc.
În toţi anii aceia fierbinţi am trăit cu convingerea că trebuia
să ascundă un sistem de prindere, ceva. De fapt, şi
îmbătrâniserăm amândoi iubindu-ne, ştiam multe, sau ni se
părea că ştim, dar odată cu noi a trăit liniştit şi nedezlegat
şi misterul acestei bănci, el ne-a legănat copilăria,
adolescenţa şi, acum, maturitatea, şi cine ştie ce va mai fi...
Era frumos lucrată ‒ metal greu, arcuit, cu ornamente,
lemn zdravăn... Părea din altă lume. De aceea şi peretele
casei ‒ privindu-l atâta de acolo ne apărea mai mereu
îmbrăcat în calcio vecchio şi vedeam porţi grele şi
geamuri ogivale încadrate de feronerii negre, forjate, şi după ce
ne sărutam vedeam parcă şi balcoane galbene, strălucind undeva
mai sus, crenelate, luminate noaptea de felinare.

Se strânsese o linişte adâncă între cei doi copaci din curte
unde stăteam, dar şi în afara lor, ‒ doar greierii se-auzeau.
Ne obişnuisem să ne iubim în astfel de linişti adânci şi,
netulburaţi, nevorbindu-ne, să ne închipuim fel de fel
de lucruri, asta ni se părea minunat, şi cu cât trecea
timpul, cu atât simţeam că înţelegem din ce în ce mai
bine taina acestei minunăţii. De multe ori nici nu mai
ştiam pentru ce ne iubim şi, vorbind puţin şi în şoaptă,
sau nevorbind deloc, muşcând dintr-un măr sau ascultând
adierea vântului prin frunze, ne pufnea râsul, şi-atunci
te luam şi te strângeam toată, şi te-ntrebam cum îţi
închipui liniştea de-atunci. Şi tu-mi răspundeai:
"Ca pe un uriaş care repară nişte tulumbe de vată
într-o curte de îngeri pocăiţi şi slabi, lovind ca
bezmeticul cu un ciocan învelit în cârpe." "Câţi
îngeri sunt în curte?", te întrebam, sărutându-te pe
faţă, pe păr. "Doi", răspundeai, "Doi îngeri, şi
amândoi bărbaţi; stau uşor ridicaţi de pe bancă,
slabi, au ochii mari, trişti şi cam galbeni şi tot
încearcă să-i spună ceva uriaşului acela muncitor,
poate că e destul cât a lucrat sau că nu e nevoie
deloc de acea reparaţie, dar nu se aude nimic, liniştea
lucrului e prea mare, îi acoperă, rămân deznădăjduiţi,
cu gurile deschise şi mâinile întinse către el.
Te ascultam, cu buzele încinse, şi mirosul tău
îmi amintea de venirea toamnei. Întotdeauna de
venirea aceleiaşi toamne, întunecate şi înmiresmate.

Prin găurile acoperişului intrau în pod frunze
uscate şi cădeau pe grinzile de lemn. Toţi caii
din pod începură să freamete şi să dea din copite.
Mai cădea câte-o frunză, mai nechezau doi cai,
mai izbeau trei cu copitele în podea. Noi îi auzeam,
dar stăteam liniştiţi pe banca noastră, în tăcere
deplină, unul lângă altul. În curând, caii înnebuniră
de tot, izbeau din ce în ce mai tare cu copitele în
podea şi nechezau înfiorător. Câţiva sparseră
podeaua podului şi acum cădeau undeva pe
fânul din acea clădire-anexă sau pe lângă el, noi
nu aveam de unde să ştim. Îi auzeam, doar, căzând
cu sunet gros, icnind a frică, a durere, şi-i vedeam
apoi alergând înspre câmp. În scurtă vreme tavanul
podului se rupse complet şi toţi caii căzură pe fânul
sau pe lângă fânul din acea clădire-anexă a casei,
noi nu aveam de unde să ştim unde cădeau
toţi acei cai strânşi în pod, dar îi auzirăm pe toţi
ridicându-se şi îi văzurăm luând-o la fugă înspre
câmp, nechezând fericiţi şi liberi.
Şi, în timp ce o pală de vânt scutura frunze
ruginii, noi ne iubeam în linişte, cuminţi, şi ne întrebam
în tăcere cine-i urcase în pod pe toţi acei cai albi
şi de ce.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt în stare

să înot în apa teribil de rece
sub luna plină de regrete
înaintez încet şi abia respir
privesc cum se măreşte distanţa
de ţărm de nisip
în largul mării
în adâncul ei
unde razele soarelui nu pătrund
înot cât pot
şi până când mai pot
durerea mea e ascunsă în fundul mării
stă acolo
e departe de mine
mă cuprinde o sete ne
bună de înghiţit toată apa
înot cât mai pot
osteneala vine din durerea
lepădată în larg
continui să înot până mă eliberez
apoi simt cum durerea
mă trage în adânc
unde nu pătrund razele soarelui
unde apa e rece şi paralizantă
voi sta acolo cu durerea mea re
găsită pe nisipul rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit şi cel care o mâna s-a ridicat. Blana şi căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori
în faţă mastodonţii de piatră în care locuiau ori vehiculele
însetate de benzină, ori pe semenii lor multiplicaţi în alţii, în
mereu mai mulţi şi mereu alţii, ci vedeau cu ochii stinşi, lăcrimoşi,
un întins pustiu, plin de soare şi pământ mărunt, şi o lumină
orbitoare, care netezea şi curăţa totul sub ochiul ei alb, imens,
dilatat ca o uriaşă pungă de seu peste spaţii largi.

A fost o zi când am văzut un fum înalt ridicându-se deasupra celui
de-al treilea deal, un fum negru şi palid ca un semn rău. Deodată,
totul s-a oprit în loc, culorile din jurul meu s-au amestecat, minunatele
sunete ale ierbii şi apei au îngheţat într-unul singur, neclar, ca un vuiet
surd care mă ameţea şi-mi strângea ochii de usturime...
Soarele a coborât primejdios de mult, înălţând deasupra lui un nor
întunecos ca o manta de eclipsă... Şi, prin toate acestea, de undeva
din mijlocul lor, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, ‒
membrele multiple ale oraşului, pe care nu îl văzusem niciodată,
organele lui gri-vineţii ca piesele unui angrenaj complex, uriaş şi
nepământesc, cu articulaţii, roţi şi mase geometrice din piatră şi metal...
Sunetul oraşului care mă chema la el era un zumzet, un fel de bâzâit
într-o frecvenţă joasă, oribilă, grotescă... Cele câteva steaguri pe care
îmi amintesc că le-am zărit fluturând cu greu, mai mult se zbăteau,
ca scoase dintr-o baltă plină de nămol...
Şi atunci, brusc, am realizat, ca o izbucnire de lumină în tot acel
vacarm, că în căutarea trifoiului după care alergasem atâţia ani
fericiţi pe câmpuri sta tot norocul meu, iar el fugea şi se ascundea
mereu pentru a nu putea fi cules şi omorât, pentru ca această
minunată căutare, plină de speranţă, să dureze la nesfârşit.

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare articulate. De unde vin şi ce îi goneşte pe toţi? E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt sânge, alte ambiţii şi poate o scânteie din focul divin. E greu să admiţi că dintr-o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochi la fel, cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste toţi... el singur încă va mai trăi peste veac, într-o carte, într-o pânză, într-un muzeu.

Cezar Petrescu în Calea Victoriei (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi acum...

şi acum îţi port în gând tablourile
ca într-o expoziţie ambulantă
în care intru doar eu
să-ţi ating sufletul
sufletul tău împrăştiat
în iarna descoperită împreună
când zăpada ne acoperise trupurile
şi se întindea până la marginea lumii
când păsările uitaseră să mai plece
tu ocrotindu-le acolo sub linii multicolore
n-am să înţeleg niciodată de ce
aveau ciocurile atât de mari
şi aripile întinse ca nişte umbre
şi ghearele...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una din fetele de împărat nu avea. Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară. Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sala armelor

m-am aşezat jos lângă patul tău ce dintr-o dată îmi părea uriaş,
mâna ta dreaptă atârna însângerată iar stropii de viaţă desenau cercuri,
multe cercuri.
am stat cu spatele la tine până când ai închis ochii pentru veşnicie,
nu am dorit să îţi văd convulsiile schizoide de dinaintea ultimului zbor.
ca o băutură amară, moartea m-a chemat lângă trupul tău din care durerea absenta motivat,
te-am stropit cu picături de apa neîncepută şi ţi-am povestit ceva ce între timp am uitat.

două nopţi am stat îmbrăţişaţi între moarte şi moarte.
Thanatos a fost răbdător şi a stat departe de întrebările noastre copilăreşti.
apoi, într-o zi ai început să miroşi a pământ amestecat cu uitare.
dintr-o lume întunecată, mi-ai cerut să te strig în toate zilele ce vor urma,
cu numele unei femei necunoscute.

când dimineaţa a venit să îţi ardă scrisorile de dragoste,
paharul era gol,
lumânarea stinsă...

poezie de Eduard Dorneanu (16 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacustră

Stăteam de vorbă sub ape, într-o linişte desăvârşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
într-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, până la noi, razele de lumină, jucând,
în dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, înşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mâna ta se odihnea
pe capul unui sceptru împletit din stuf.

Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al împăcării,
deschişi, acolo jos, într-o lume stranie, în care
toate dimensiunile sublimau într-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, îndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite în lemn. Mâinile noastre se mişcau încet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrâni.

Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se înălţau –
ciorchini de aer globular – către suprafaţă, spărgându-se,
fără sunet, în albia valurilor tăiate de vânt. Afară, tot peretele
de stuf şoptea sub lumina soarelui ce pălea. Dedesubt,
noi nu simţeam nimic; aici, umbrele şi sclipirile se
îngemănau în permanenţa unor timpuri prinse sub un
cavou de sticlă străvezie, care nu trădau nimic despre neputinţa
dinainte, care sfidau orice silinţă de închegare a ceea ce va urma.
În împărăţia negrelor scoici şi-a mâlului era linişte.
Peştii şerpuiau în voie pe lângă noi, argintii ca nişte linguri
scăpate sub ape de fantomele unor pescari bărboşi
şi veşnic flămânzi. Aşteptam amândoi o nouă înserare...

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pasăre rănită...

nu mai aveam poftă
de nimic
mă săturasem
până şi de mine
deşi un gol permanent
nu-mi da pace
mă răscolea dureros
în stomac
căutam cu disperare
singurătatea
unde mă prindea dimineaţa
cu ochii deschişi
urechile îmi ţiuiau
a pustiu şi a jale
după o aromă de floare
degeaba am fost la medic
nu era leac pentru boala mea
dar într-o zi
vrăjitoarea bătrână mi-a spus
că am nevoie urgentă urgentă
de un descântec
o pasăre rănită
ce-ţi striga numele
se cuibărise în inima mea

era iubirea

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversat echilibru

Pentru o dimineaţă încântător de limpede, se începe cu o cafea neagră
şi se aleargă într-o zbatere epuizantă
pentru a ajunge odihniţi, relaxaţi, la lucru, treabă,
unde până şi rezultatele-s deosebite
de ce era intenţia,
ori pretenţia...
în schimb, pentru restul zilei, partea etonantă
este că se depun mari eforturi din a fiecărui parte, menite
pentru a complica celorlalţi existenţa,
din care face în fond parte,
rămânând familia, la orice întoarcere prezenţa...
un fel de linişte aparte,
acasă, unde pe dos, într-o descărcare în lene
a furiei, până la absenţă,
fiecare se aşteptă pe celălalt, pentru a fi împreună...
într-un soi de ambienţă,
ce se rezolvă, printr-o disjungere la televizor,
calculator,
bucătărie,
după un "Bună!",
cu dialog tot mai sărac în orişice vocabular,
până într-un somn cu vise urâte, singura feerie,
numai bine, pentru o altă "Bună... dimineaţa" ce se anunţă...
şi, într-o frază scurtă se pronunţă;
"Ah, ce împliniţi suntem!"...

... atât de diferit de tot ce-am vrut, ce vrem...
Vai de ceilalţi, ce n-au măcar nici pe atât,
un trai atât de plin... diversul gol, umplut.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripile de dimineaţă

Am încercat să zbor,
dar toţi îmi spun că aripile mele sunt pentru înot.
Mi-am încercat întâi aripile din somn,
Aproape reuşisem.
Cu răsuflarea tăiată planam peste câmpii albastre şi domuri înalte,
mă înălţam şi coboram aievea.
Cât vis era în zbor şi-n vis câtă zburare
când se-ncheiau sub aripi
imensităţi albastre-n continuă urcare!
Plutind pe mai departe,
din aurora boreală mi-am tăiat o parte.
Erau minunate ca aripi, dar prea mari erau
şi, când m-am rotit într-o parte,
ameţită de-atâta adâncă imensitate,
au alunecat la nord, acolo unde erau învăţate
să stea şi să fluture.
Aripile de miazăzi când le-am vrut
pe la subsiori, când luam viraje, s-au descusut.
Într-o poiană, un fluture bătrân
mi le-a dăruit pe ale sale.
Spunea că înţelepciunea vieţii nu e să zbori,
Ci, cât mai mult, să stai în nemişcare.
Cu-asemenea aripi subţiri,
care imediat mi s-au rupt,
să gândeşti aşa nu-i de mirare.
Atunci m-au găsit aripile de dimineaţă:
înalte, albe, sidefii, cusute fără aţă,
parcă din nori, parcă din ceaţă,
parcă sunând a micşunele,
clopoţei argintii la încheieturi,
pe margini, boabe de rouă cu stele,
nici cântec de leagăn doinind,
nici auz de pasăre albă auzind,
Urcând şi sunând, spaţiile deschizând,
sufletul înălţând
la marginile mării hodinind,
când apusurile vii cerurile-nchid,
fremătând în zori, peste mări, în argintii zale,
înotând prin ceruri umbrite de stele,
Mari cât ale crinilor petale.

C-o sete nebună de viaţă, de parcă
nicicând nezburând, nicicând neîncetând,
ar fi pornit din însuşi izvorul de viaţă,
mai pure decât crinul,
mai limpezi decât seninul,
argint de porumbiţă picurându-mi pe spate,
dor de zări şi viaţă, dorul de departe,
dorul de lumină, lumină neâncetată,
neatinsă, neapropiată,
adevărată!

poezie de Dania Vasilescu din Aripile de dimineaţă
Adăugat de mihai51
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gară fantastică

La marginea uitării începe să apară
o umbră nevăzută venită din trecut
cu dorurile toate lăsate într-o gară
în seara fără miză de care m-am temut.
Te aşteptam acolo pe-o bancă părăsită
adusă într-o noapte, pe un peron rebel,
cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită
ce-şi căuta în gară iubitul infidel.

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,
deşi părea mai tristă, privită din profil,
când cobora grăbită în gara fără şine
având pe chipul tandru un zâmbet inutil.
Ducea în spate banca croită din iluzii
în nopţile cu lună, pe malul unui râu,
de tristele himere născute din confuzii
ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai şi tu acolo cu hainele-aruncate
pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,
te ridicai din apă mai plină de păcate,
sedusă de un faun sub unda unui val.
Plângeai, ieşind din apă, rănită de păcatul
rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,
iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,
pe crucea suferinţei în taină răstignit.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gară fantastică

La marginea uitării începe să apară
o umbră nevăzută venită din trecut
cu dorurile toate lăsate într-o gară
în seara fără miză de care m-am temut.
Te aşteptam acolo pe-o bancă părăsită
adusă într-o noapte, pe un peron rebel,
cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită
ce-şi căuta în gară iubitul infidel.

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,
deşi părea mai tristă, privită din profil,
când cobora grăbită în gara fără şine
având pe chipul tandru un zâmbet inutil.
Ducea în spate banca croită din iluzii
în nopţile cu lună, pe malul unui râu,
de tristele himere născute din confuzii
ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai şi tu acolo cu hainele-aruncate
pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,
te ridicai din apă mai plină de păcate,
sedusă de un faun sub unda unui val.
Plângeai, ieşind din apă, rănită de păcatul
rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,
iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,
pe crucea suferinţei în taină răstignit.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!