Dezzidirea

O să îmbătrânesc gândind la tine,
Şi ce folos că prea bătrâni vom fi
Să mai avem puterea de-a zidi
Acea uitare-a sinelui de sine.

Mi se vor împlini soroace grele.
O să începi să şchioapeţi în curând
Şi n-ai să ştii, pe gleznă lunecând,
Că te slăbeşti în patimile mele.

De ce trăim o viaţă separată?
Destinul nostru este scris de mult,
Veni-va poate vremea să ascult
Acelaşi timp comun cum o să bată.

M-am ascuţit în simţuri ca o fiară,
Mii de oglinzi mă strigă peste tot,
Dar te ghicesc unde te-ascunzi, căci pot
Să te focalizez pe-un vârf de gheară.

Mă va costa prea lunga risipire.
Nu ştiu cât voi putea să te iubesc
Şi ce va mai rămâne pământesc
Când te voi scoate vie din zidire.

Un cavaler rămân, un om subţire,
Un visător mai sincer ca oricând,
Înaintând atent pe-un lat de gând,
Prin purgatorii albe de iubire.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avertisment

Eu te previn, iubita mea,
Că într-o zi – cred că-n curând –
De suflet mi-te-voi lega
Că nu vei mai scăpa nicicând.

Te voi lega aşa cum leagă
Pârâu-şi apa de izvor,
Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă
Speranţele de viitor.

Tu Feţi-Frumoşi vei căuta...
Dar tu să ştii – să ştii prea bine
Că sufletu-mi nu te-o lăsa
Să te îndepărtezi de mine.

Te-o ţine-n lanţuri aurii,
Te-o dezmierda cu dulci cuvinte,
Ţi-o umple clipele pustii
Cu mângâieri – să fii cuminte.

Probabil, aste vorbe pline
De ceva cald, copilăresc –
Îţi par naive şi puţine –
Dar pot iubi dumnezeiesc.

Căci tu îmi eşti de o mulţime
De ani, iubirea cea dintâi...
Şi vorbe nu-s ca să exprime
Cum te voi face să rămâi

La mine-n suflet şi în gânduri...
Nu prea mult timp – doar cât trăiesc...
Deşi, când scriu aceste rânduri,
Ştiu că şi-n moarte-o să iubesc

Făptura ta... căci tu, iubire,
Mă faci să simt că mai sunt viu –
Nu-mi poate da întreaga fire
Ceva ca tine; o ştii – şi-o ştiu.

Aşa că, te previn, iubită,
Că într-o zi – chiar în curând –
Vei fi cu totu-a mea – şi uită
De Feţi-Frumoşi şi de-orice-alt gând...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă

Copii frumoşi, sunt Omul de zăpadă
Care-a văzut prea multe-n viaţa lui
Şi care mai aşteaptă doar să cadă
Pe el omătul Dumnezeului.

Nu mă mai pot juca precum odată,
Când nas de morcovi îmi puneaţi şi ochi
Din doi cărbuni, iar mătura stricată
Mi-o aşezaţi sub braţ ca pe-un deochi.

Acum vă las, fiindcă e-un rost în toate
Şi vreau s-o fac atâta cât mai pot,
În sens invers şi-ncet de a-i străbate
Poveştii mele albe drumul tot.

A fost frumos atâţia ani de zile
Să ne jucăm alături, nu-i aşa?
Definitiv rămâne scris pe file,
În cartea fericirilor de nea.

Când veţi vedea că nu mai sunt în locul
În care mă clădeaţi voi tot mereu
Veţi şti, mai mari, că-mi port în mine focul
Şi mă topesc după un plan al meu.

Că Omul de zăpadă e-o poveste
Ce din păcate are un sfârşit,
Ca orice basm, dispare fără veste
Când timpul vieţii noastre-a-mbătrânit.

Veţi şti, de-asemeni, că am fost aparte
Şi că m-aţi plămădit din fulg ceresc,
Că frigul lumii îl simţeam ca moarte,
Plângând prin râsul vostru pământesc.

Eu plec acum, cât încă mai e iarnă,
Prin încălziri globale mă disip,
Las viaţa voastră-ntreagă să discearnă
Trecutelor zăpezi frumosul chip.

Mă voi gândi la voi întotdeauna,
Vă voi vedea-n paltoane şi galoşi
Şi voi simţi cum mi-aşezaţi cu mâna
Bulgări pe trup şi-am să v-aud voioşi.

Când veţi fi mari şi trişti şi singuri poate,
Când veţi uita frumosul nostru joc,
Din liniştea zăpezilor trădate
Vă voi aduce-n vis semn de noroc.

Iar de nu veţi avea nici somn în noapte
Şi un opaiţ va lumina la geam,
Eu, Omul de zăpadă şi de lapte,
Am să vă ning precum când ne jucam.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri şi vise scrise

Vor trece ani, vor trece zări
Vor trece multe amintiri.
Vom scrie vise, versuri, stări
Din ale noastre... triste firi.

Vom adormi, visând, visând
Căci viaţa e frumoasă.
Ne vom trezi, cântând, cântând
Trebăluind prin casă.

Sunt amintiri, dar sunt şi vise
Ce vin, ce au trecut.
Când le uităm, rămân ucise
Un lucru neplăcut.

Bine ar fi, să le salvăm
Le scriem, să trăiască.
Farmec aparte, să le dăm
Să nu se veştejească.

Îmi amintesc... când ne iubeam
Îmi amintesc prea bine.
Din ochi, iubirea, îţi sorbeam
Îmi amintesc de tine.

Îmi amintesc, prima-ntâlnire
Iubita când îmi vine.
Îmi amintesc, plăcuta-ţi fire
Îmi amintesc, de tine.

Şi-mi amintesc, al tău sărut
O, cât era de bine.
Şi-mi amintesc, cât a trecut
Da, mi-amintesc de tine.

Aş trece eu, să-mi amintesc
Să-mi amintesc mai multe.
Când îţi spuneam, că te iubesc
Şi cerul vrea s-asculte.

Şi-a ascultat, a ascultat
Eram, ca doi copii.
Pe braţe, eu, mi te-am purtat
Dorită ca să-mi fii.

Şi-mi amintesc, cum mă doreai
Cum mă doreai fiebinte.
În braţe, tu, cum mă strângeai
Şi îmi şopteai cuvinte:

Mai stai, mai stai, mai stai
Mai vreau al tău sărut.
Mai stai, mai stai – ziceai
Şi vremea a trecut.

Şi vremea, vremea... va mai trece
Rămân, doar amintiri.
Şi amintirea, ne petrece
Spre alte zări... şi firi.

Acum, le ştiţi: le-am scris
Le-am scris ca să le ştiţi.
Şi vor rămâne... vis
Şi voi să vă iubiţi.

Viaţa, este frumoasă
Frumoasă, când iubeşti.
Şi este, dureroasă
Când tu, o părăseşti.

Şi vine, vine-o zi
Când toţi o părăsim.
Şi ziua, n-o vom şti
Cumva, să o vestim.

Şi dacă tot, nu ştim
Nu ştim ce va mai fi.
Măcar, să ne-amintim
Când timpul, v-a muri.

Sunt amintiri, sunt vise
Sunt vise adunate.
Spre zări, vor fi deschise
Frumos poetizate.

Şi dacă se vor teme
Prin vreme, să înoate.
Nu vă temeţi... de vreme
Spunând, că nu se poate.

Se poate, dacă vrem
Şi dacă... ne iubim.
Şi amintiri... avem
Scrise, când: le citim.

poezie de Paul Preda Păvălache (15 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te intoarce

Mi-a fost frică...
Când singur am rămas.
Te-am implorat rămâi...
Dar n-ai făcut un pas.
Tot cerul...
Asupra mea s-a prăbuşit,
Că tu erai femeia,
Ce prea mult am iubit.

Nu te întoarce...
Nu te voi aştepta.
Chiar dacă lacrimile mele,
Pe obraz se vor usca.
Nu te întoarce...
Aici... nu voi mai fi.
Chiar dacă zilele..
Curând mi s-or sfârşi.

Te-am sărutat...
Pe buzele-ţi fierbinţi,
Eram prea tânăr,
Uşor m-ai scos din minţi.
Nu încetăm in braţe să te strâng.
Iar tu râdeai,
Pe altul aveai in gând.

Nu te întoarce,
Tot va fi pustiu.
Şi pietre vor seca
Pe fundul unui râu.
Nu te întoarce...
Tot singură vei sta.
Şi când ţi-o fi mai greu,
Să ştii... vei regreta.

Şi acuma- ţi aud paşii...
Ce parcă în vânt pluteau,
Şi vocea ce-a de zână,
Cu şoapte mă trezeau,
In inima-mi deschidă,
Un trăznet m-a lovit.
De ce î-mi era frică
Tot nu am fost ferit.

Va veni o zi... sunt sigur ziua ta.
Când lacrimile mele,
Sigur vei regreta.
Albastrul... din ochii tăi,
Încet va dispărea.
Vei căuta iubire,
Dar nu vei mai avea.
Acum... eşti prea departe,
Şi... ce folos... n-ai pace.
Bagajul ţi-e la uşă...
Te rog... nu te intoarce.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Quiproquo

Azi nu-ţi spun decât că te iubesc...
Dar cât timp te voi iubi nu ştiu -
Mâine, noul meu roman pe care-l scriu
Poate nu voi mai fi dornic să-l sfârşesc...

Dar cum eu voi fi-ntregit de tine,
Marea bucurie de-a mă şti iubit
Va lungi romanul meu la infinit
Numai dacă tu mi-l vei citi la fel cu mine...

Dar tu, vai!...
Nu-mi vei citi decât o filă -
Prima filă -
Fila cu-al tău nume,
Care va produce oarecare vâlvă-n lume,
Ca o nouă prorocire de Sibilă...
Eu, în schimb, mi-l voi citi mereu,
Până ce,-ntr-o bună zi,
Eroina din romanul meu va-nnebuni -
Şi cuminte voi rămâne numai eu!...
Iată!...
Eu ţi-am spus tot ce gândesc...
Dar tu, dacă crezi că ştii ceva mai mult,
Spune-mi tot ce ştii -
Că eu te-ascult...
Poate-mi voi sfârşi romanul,
Fără să te mai iubesc!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (octombrie 1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate ai zâmbit...

poate ai zâmbit sau poate nu,
pe faţa ta se vede, îngândurare,
din ochi mă fulgeri cu un gând,
aş vrea să îl citesc. Ce spune oare?

în braţe te-am umplut de flori,
nu-s pentru tine şi mă doare,
dar ştiu că-mi mulţumeşti de mii de ori,
că zâmbet vor aduce şi nu ţi-e oarecare

aş vrea să pot mai mult să-nfăptuiesc,
şi printre mult, privirea-mi arzătoare,
aş vrea cu faptele să-ţi ocrotesc,
tot ce-ţi loveşte sufletul cu întristare

sunt simplu om şi am putere,
atât cât Dumnezeu va vrea,
să-mi dăruiască fără eu a cere,
să pot să-ţi luminez drumul ca stea

mă iartă şi din când în când mă ceartă,
aşa eu simt, ce mult te mai iubesc,
aşa voi şti de îmi greşeşti vreodată,
că am puterea să te iert, mai mult să te doresc

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinerii bătrâni

Ca dintr-o energie inversată,
În lumea noastră plină de restrişti,
Împovăraţi de-o vină asumată,
Se nasc bătrânii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergând pe străzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gârbov, îi aştepţi,
Nu mai găsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcă te imploră să-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vină poartă,
Afară doar de vina de a fi...
Poate-au avut o mult prea lungă soartă,
Poate că e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adânc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremură şi creşte
Fără speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bătrâni care ne sunt bunicii...
Aceşti bătrâni care ne sunt părinţi...
Cum de-i lăsăm să cadă-n gheara fricii
Pe cei dintâi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartă fără de scăpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte că-l doare
Atuncea când bătrânii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legănat...
A nins pe capul lor prea mult zăpada,
Ca să-l mai ţină gâtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pământul
Şi chiar un vânt de gheaţă-l va izbi
Când va seca în inimi zăcământul
De a iubi bătrâni şi a-i cinsti.

Nu vă speriaţi de-o ţară prea bătrână,
Oricând copii pe-aici vor fi destui,
Lăsaţi-i pe bunici să mai apună,
Vor sta destul icoană într-un cui.

Sătui de tragedii, sătui de toate,
Făcând popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bătrânii, poate,
Culcându-şi capul blânzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adâncime,
Ca o revanşă, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odată, brusc, bătrâni vom fi.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine e iubire...

Nu te cunosc de multă vreme...
Dar te iubesc cum n-am crezut!
Studiat prin grafic, scheme...
Te-ai dovedit a fi ce-am vrut.

Şi n-ai făcut nimic să fie,
Chemarea mea către iubire...
Te-am pus în ramă aurie,
Şi-n inimă, în nemurire.

Nu tot ce simţi... şi înţelegi...
Nu ce-ţi doreşti, va fi să ai.
Sunt taine care le culegi,
Şi lucruri care le chemai.

Şi totul mult prea încâlcit...
Cum n-aş fi vrut acum să fim!
Dar, ţi-am dat timp cât ai dorit,
Şi că vom fi... că ne dorim.

Şi cică dragoste învinge...
Şi se mai spune că triumfă!
Dorul din urmă mă ajunge,
Mă domini dur ca o poruncă.

Aşa iubire n-am avut...
Aşa intens n-a fost să-mi fie!...
Credeam că totul e pierdut,
Dar tu... m-ai scos din colivie!

Şi m-ai eliberat în toate...
Şi nici nu ştii ce mult însemni!...
Destinul ce e scris în acte,
Ne-ndrumă-n inimi să fim demni!

Şi îţi mai spun un "te iubesc"...
Pe care nu-l rostesc oricum...!
Dragoste sinceră-mpletesc,
Sperând să nu rămână scrum.

E tot ce simt şi tot ce am.
M-am dat pe mine cu ce sunt...
Ce ai simţit şi ce simteam...
S-atingă un deznodământ.

Acolo unde e iubire,
Cântă şi soarele prin stele...
Să fie finala regăsire,
Iar eu s-aleg dintre inele...

Nimic nu-i greu când ştii ce simţi...
Nimic nu te împovărează!
Nimic nu are cuie, zimţi...
Totul e clar şi doar vibrează!

Şi pentru mine e iubire...
E dragostea ce-am tot sperat!...
Sper să nu fi fost risipire,
Ce-am dăruit şi-am aşteptat...

Poemă dedicată tuturor îndrăgostiţilor cu inima frumoasă...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că doar atâta ştiu

Am scris pe cer, cu praf de stele
Că te iubesc... în ghilimele.
Şi am mai scris, pe-un colţ de lună
Că te ador... zâna mea bună!

Am scris pe geam, cu stropi de rouă
Că te iubesc... şi-am frânt în două
Un nor rebel... apoi, sfios
Ţi-am scris pe cer un vers frumos!

Am scris pe frunze, cu rugină
Că te iubesc... fată blajină.
Şi am mai scris, pe-un colţ de geam
Că te ador... ca un balsam!

Am scris... şi scriu... şi-o fac mereu
Că te iubesc... pe-un curcubeu.
Şi o să scriu, când o să stai
Că te ador... pe-un colţ de Rai!

Pentru că doar atâta ştiu,
Promit că zilnic o să-ţi scriu,
În timp ce dormi... când te privesc
Că te ador... că te iubesc!

poezie de Silviu Ungureanu (20 iunie 2013)
Adăugat de Silviu Ungureanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am căsătorit...

M-am căsătorit aseară, c-un luceafăr din apus!
Ochii licăreau argintul, lumilor necunoscute
Un alai de nebuloase, de comete şi-a adus,
Avea stele şi planete în coroana de pe frunte!

Şi-am privit cu gingăşie spre făptura-i ca de ceară,
M-am cutremurat la gândul, că şi eu devin o stea
Depărtarea de pământ, într-o zi poate-o să doară,
Toate-s reci! Prea mult mister! N-ar vrea oare-aici să stea?

Dar luceafăru-i etern! S-a născut pe-un alt tărâm,
N-are-n el sufletul cald, cum-e-l meu cel omenesc
Cu păreri de rău, i-am spus: unde m-ai zărit rămân!
Ce să fac eu muritoare, în castelul tău ceresc?

Nu cresc flori! Nu iese iarbă! N-ai nimic! Nici primăvară!
Ce pot ochii mei, o viaţă, decât noaptea să o vadă?
Voi ieşi din când în când şi privesc ca să apară
Stele, lună şi pe tine! Tu laşi dorul tău să cadă:

Peste mine, pulberi fine, de argint din infinit,
Şi voi şti că-ţi aminteşti de o nuntă! De-a noastră
Lângă mine, niciodată n-ai putea fi fericit,
Îţi stă bine! Astru' rece, ce răsari pe bolta albastră!

Te voi căuta prin vise, prin noian de amintire!
Memorând doar pentru mine, clipele de duioşie
Adormind cu un suspin, ca o tandră amăgire,

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al vieţii poem

Voi face un pod între mine şi mine
pentru cât nu m-am iubit
dar nimeni nu trebuie să ştie,
cum nimeni nu trebuie să vadă
umbra mea din ultima mea zi pe pământ!
îmi va mai trebui o singură zăpadă
să-i scriu vieţii un poem desăvârşit...
când nişte scări voi urca...
voi coborî o mie de scări
ori voi sări câte două, întristată!
Să nu pot muri s-ar putea!
dar dacă alerg pe-un câmp de lavandă?
numai poezia să nu-nchidă ochii înaintea mea
poate aşa-mi va creşte un cord în partea dreaptă!
voi trece încet... ca-ntr-un regal
peste curbura de ramuri numită arcadă...
până dincolo... din-co-lo...
infinit mai pierdută în abis
va ninge cernit şi voi pleca împăcată
c-am terminat al vieţii poem,
cu două inimi scris!
Nemaiştiind care din ele
va-ncepe pe-un rug sa ardă...

poezie de Daniela Pârvu Dorin din Poeme noi, Amprente
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voi iubi

Te voi iubi în fiecare clipă,
Te voi iubi pe soare şi pe nor,
Te voi iubi pe-a vântului aripă,
Te voi iubi-n amurg lângă izvor.

Te voi iubi pe iarba din grădină,
Te voi iubi-n padurea de argint,
Te voi iubi pe-o rază de lumină,
Te voi iubi când stele nu ne mint.

Te voi iubi pe hol sau pe chiuvetă,
Te voi iubi de vrei... pe aragaz,
Te voi iubi frenetic pe mochetă,
Te voi iubi spre seară pe-un pervaz.

Te voi iubi pe cumpăna fântânii,
Te voi iubi în lift sau pe butoi,
Te voi iubi cum se iubesc păgânii,
Te voi iubi de vineri, până joi.

Te voi iubi urcând spre miazănoapte,
Te voi iubi şi când am să cobor,
Te voi iubi cu mângâieri şi şoapte,
Te voi iubi... când mă înveţi să zbor.

Te voi iubi... pe plaja aurie,
Te voi iubi în marea de azur,
Te voi iubi când nimeni nu mă ştie,
Te voi iubi... şi-apoi am să te fur.

Te voi iubi când încă se mai poate,
Te voi iubi când încă mai sunt viu,
Te voi iubi şi voi uita de toate,
Te voi iubi cât nu e prea târziu.

Te voi iubi-ntr-o noapte de beţie,
Te voi iubi... mărturisindu-ţi trist,
Te voi iubi... pe-o coală de hârtie,
Te voi iubi... când nici nu mai exist.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.

Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.

Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.

Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!

Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.

Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.

poezie de Evgheni Evtuşenko
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândind...

Gândind o poezie, gândind la un absurd
Gândind o melodie, gândind spre un gând mai pur
Gândind o altă lume, gândind un alt destin
Gândind la o iubire, gândind la un crud şi veşnic chin

Gândind spre o gândire, o alta decât cea de acum
Gândind dacă e bine sau nu
Gândind şi tot parcă nu
Gândind dar nu ştim

Dar continui să cred că voi afla
Gândesc şi nu mă opresc
Căci doar sunt om
Gândind

poezie de Angelica Grecu din proprie (8 ianuarie 2009)
Adăugat de Angelica Grecu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astenie de vară

Eu aş putea să scap cu fuga-n munte,
Măcar un timp, atât cât să rezist
Potopului de foc ce-l simt pe frunte,
Ca răcorit să-ncerc să mai exist.

M-aş ţine după pietrele ce suie
Înfierbântate-acelaş drum bizar,
Să ne-aşezăm sub unda albăstruie
Acolo unde păstrăvii mai sar.

Rămâne jar, rămâne scrum în urmă,
Şi tu rămâi, răpusă de pârjol.
Te-aş fi legat sub nişte oi de turmă,
Ca să te scap solarului viol,

Dar soarta ta s-a depărtat de mine,
Sau eu nu m-am ţinut prea strâns de ea.
O să cobor, iubita mea, la tine,
O să cobor atunci când s-o putea...

Am să te-ajung cu pumnii plini de apă
Sau am să zbor cu ea la mine-n cioc,
Ca s-o depun pe buza ta ce crapă,
Să te-nviez leşinului de foc.

Aşteaptă-mă, iubito, cât putea-vei,
Am să revin cu toamna îndărăt,
Ca să te scot din arşiţele lavei,
Să-ţi pregătesc culcuşuri de omăt.

Te voi găsi cu pielea arămie,
Cu sânii tăi de vechi dorinţi încinşi,
Şi cine poate spune că mai ştie
Ce va mai fi pân-om cădea învinşi?

Aşa că stai, rămâi pe mai departe
Sau mai încearcă să salvezi ceva,
De-ar fi ultima vară dinspre moarte
Noi calcinaţi şi tot ne-am mai striga.

Eu aş putea să scap cu fuga-n munte,
Dar nu mai plec, rămân martirizat,
Dacă-ntre noi a mai rămas vreo punte,
Spre tine-n flăcări tot am s-o străbat.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Gândul, nu-l mai trimit la tine.
L-ai alungat şi nu s-a simţit bine,
L-a durut de prea multe ori,
Mai bine, îl trimit să se joace printre nori.

Inima, o voi învăţa să nu mai bată în acelaşi ritm,
Cu al inimii tale anotimp.
Prefer să-i cer să se odihnească,
În loc, nebună peste tot să te urmărească.

Mintea o voi educa, să nu-şi mai imagineze
Poveşti de dragoste în care simţurile mele toate, să te cerceteze.
Mai bine, într-un alt Univers să mă proiecteze
Şi de suferinţă să mă protejeze.

Privirea o voi învăţa să îţi evite privirea,
Dacă din întâmplare ne vom intersecta,
Mai bine, să strălucească,
Admirând bolta cerească.

Mâinile mele nu te vor mai căuta printre cearşafuri de satin,
Noaptea când toate visele vin.
Mai bine să stea cuminţi,
Fără să-şi dorească, mângâieri fierbinţi.

Buzele vor uita sărutările cu gust de căpşuni,
Nu vor mai zâmbi ani buni,
Mai bine, le voi umezi cu o şampanie parfumată,
Să uit, că din iubire am suferit vreodată.

Sufletul, îl voi convinge, din nou să se culce,
Să doarmă un somn dulce,
Până când pe o altă planetă se va duce
Şi acolo, Dumnezeu, mai bun
mi te va aduce.

poezie de Gabriela Aronovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană,
Sunt clipe de disperări adeseori,
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor...
Sunt clipe când îţi copleşesc fiinţa toată
Furtunile-acestei lumi fără zăvor,
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vei zbura dincolo de nori....

Când încercările. s prea grele
Şi nu ştii când se vor sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine. va veni...
Chiar dacă viaţa. i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura,
Ce mai contează o secundă
Pe lângă veşnicia ta.......

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar,
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Să schimbi clipe de gheaţă în clipe de jar,
Sunt clipe când multe poveri prea greu te-apasă
Şi eşti cu fiece pas tot mai obosit,
Dar nu uita că în curând tu, Acasă
Lângă Iisus te vei odihni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea devreme pentru sfârşit, inexistenţă

... deci se-nmulţeşte zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
şi nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai ştiu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aştept să vii,
întins pe şapte cu douăzecişişapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foşti matrozi silitori,
sfărâmaţi, dispersaţi în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puţin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să ştiu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
şi nu am nici-o staţie de praf sau gaz
din toţi ce-au fost şi nu mai sunt de mult;
mulţi otrăviţi cu Separanda şi Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
şi-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... şi-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
şi nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi şti nimic, nu ştiu...
Normal că nu-i nimic, că este aşa de mult
şi nu e loc de prea mult spaţiu, fiind prea mult... şi ocult...
rămân, că voi fi veşnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Şi atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!

... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluş, ce cade neputând tot aştepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat

Mi-e dor să zbor cu tine chiar şi cu o aripă,
Mi-e dor s-ascult ce-mi spui, fie şi doar o clipă.
Când îmi şopteşti cuvinte, mai dulci şi de iubire,
Fie şi-n vis iubito, rămân o amintire.

Sunt prizonierul sorţii şi astfel o să mor,
Orice ar spune Franklin, cuvintele mă dor.
Am fost şi voi rămâne un muritor de rând,
Poate peste decenii sau poate... mai curând.

Rămână-ţi amintirea şi gândul meu răzleţ.
Cu mersul mai alene, dar mult prea îndrăzneţ,
Cât paşii mă vor duce şi mintea-mi va fi trează,
N-am să renunţ la versuri, ele mă onorează.

Cu ele-mi zboară gândul, pe-ale valurilor unde,
Doar ele mă ajută când dorul nu-mi răspunde
Să uit de-atâtea rele ce-n jur s-au adunat,
Apoi... s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viaţă burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales "sarmalele", care ţie îţi plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu ştiu. Atâta ştiu, că subiectul e copiat, aşa cum prea bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleştii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.

Ion Creangă în Scrisoare către Mihai Eminescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!