Istoria scrisului

Străzile mici ne conduceau într-o direcţie necunoscută.
Se înserase în această parte a oraşului şi omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe şi dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariţia lui era ca un clişeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în faţa noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puţin umede şi moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci şi uscate ca nişte pergamente, pe care toate
liniile vieţilor se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în faţa noastră, şi noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee şi rece a persoanei care
ne însoţea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simţul orientării
către o destinaţie care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparenţa unui amestec ceţos între viaţă şi moarte,
poate a unui han incendiat şi plutitor, în care se aud un pian şi voci,
la capătul unui ultim schimb de poştă, când caii, de oboseală, devin
străvezii şi încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mişcare nefirească a aerului însoţea frigul,
apariţiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt şi apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,
cu faţa la noi, imobil, după colţul caselor.
În tot acest timp îngerii nu ne părăseau o clipă, îi simţeam,
imateriali, acolo, plutind deasupra umărului nostru ca nişte lumânări
suspendate, dar stinse, fumegânde din pricina vântului ciudat,
cu atât mai mult tămâindu-ne, fără miros, fiinţele neputincioase.

În restul oraşului era ziuă, o lumină albă, pâcloasă, obositoare.
Prin ferestrele deschise ale apartamentelor, bărbaţi legaţi de picioare
atârnau cu capul în jos şi scriau pe geamurile inferioare, cu vopsea
neagră, simbolurile ciudate din palmele noastre.
Porumbei vineţii dansau orgiastic în jurul copiilor de piatră
ai avuzurilor, cuprinşi în nişte jocuri erotice care le depăşeau
cu mult vârsta, în care firul de apă, ţâşnind din adânc,
părea să aibe un rol central, catalizator.
"Ne apropiem de turn", mi-ai spus, "Se face ora", şi, în clipa când
desluşeam în depărtare orologiul, cutremurul s-a produs,
marele turn s-a năruit cu ceas cu tot peste podul vechi,
în timp ce în partea luminoasă a oraşului braţe nevăzute
îi trăgeau în case pe oamenii suspendaţi, pe scribii tainici care
lucrau de zor la propagarea publică a unei istorii personale.
Prin fum, printre dărâmături şi crăpăturile pământului, noi ne
vedeam de drum spre destinaţia noastră necunoscută.
Câini purtători de halebarde şi torţe ne străjuiau de-acum trecerea,
în timp ce un om sărac, sub felinar, scotocea de zor în
buzunarele unui pardesiu ce ne părea cunoscut.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

Ştii?, va trebui odată să ne oprim şi să facem focul, asta numai
pentru a ne mai aminti de foc, de frumuseţea şi căldura lui.
Dar unde să-l aprindem, căci se va topi totul în jurul nostru, se vor
nărui peste noi munţi de zăpadă şi de apă, vom afecta întreaga structură,
perfectă, a acestui splendid edificiu de cleştar? Ne vom plimba în
continuare încrezători în viitor şi poate că în curând vom găsi
un cotlon de piatră în care să aprindem un foc minunat,
galben şi roşu, scânteietor. Dar până atunci, să căutăm ieşirea,
să ne aducem caii înăuntru, să zburde şi ei prin saloanele
acestea mari şi nesfârşite ca nişte catedrale ale eternităţii.
Destulă zăpadă se va fi aşezat pe ei, dar ne vor aştepta frumoşi
ca la început, cu boturile deschise şi aburinde, nechezând fericiţi,
ridicându-se pe picioare în perdeaua groasă de fulgi.
Desigur că afară ninge mereu, căci priveşte: palatul nostru creşte
necontenit, noi şi noi saloane încep să se deschidă în faţa noastră,
până la capătul cel din urmă al timpului.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sandy Bates: Cu puţin timp în urmă, de fapt chiar înainte să mor, eram pe masa de operaţii şi încercam să găsesc ceva de care să mă agăţ, ştii... pentru că atunci când eşti pe moarte, viaţa devine brusc extrem de... palpabilă, de reală, iar eu căutam un sens pentru tot ce mi s-a întâmplat şi brusc mi-am amintit de o zi minunată de primăvară – era duminică şi vara era aproape. Şi-mi aduc aminte că în acea dimineaţă am mers cu Dorrie la o plimbare prin parc, apoi ne-am întors în apartament. Stăteam aşa, pur şi simplu, iar eu am pus un disc cu Louie Armstrong, cântecele cu care am crescut... Fermecător!... Apoi mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Dorrie cum stătea acolo şi brusc mi-am dat seama ce frumoasă era şi cât de mult o iubeam. Şi... nu ştiu, a fost aşa, un amestec din toate, muzica, boarea de vânt, şi felul acela în care mă privea Dorrie. Şi pentru o clipă totul părea să se îmbine perfect, aproape indestructibil. Ciudat, acea secundă în care privirile noastre s-au întâlnit m-a emoţionat profund.

replică din filmul artistic Amintiri la hotelul Stardust, scenariu de Woody Allen (26 septembrie 1980)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aseară, în parcarea de la Selgros, am omorât un înger

aseară, în parcarea de la selgros,
am omorât un înger.

pe când mergeam liniştit să-mi iau ceva de băut
un înger mi-a sărit în cale în parcarea imensă a supermarketului
de la capătul liniei de autobuz 22.

s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început să-mi vorbească repede,
într-o limbă stranie şi guturală.
iritat, am încercat să-l dau la o parte -
dar îngerul nu vroia, cu niciun preţ, să mă lase să trec.

pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă de o furie animalică
şi am început să-l lovesc cu sălbăticie
plin de ură
de entuziasm
nebunie...

loviturile mele curgeau năvalnic
peste faţa... pieptul... peste mâinile... şi picioarele îngerului
care s-a umplut curând de sânge.

în mod ciudat -
el nu se ferea deloc de izbiturile mele repetate -
continua să-mi spună, în aceeaşi limbă necunoscută, lucruri pe care nu le pricepeam,
în timp ce furia mea creştea tot mai mult.
până când îngerul s-a prăbuşit sub loviturile mele
şi a murit.

gâfâind, mi-am ridicat privirile şi am privit în jur -
o linişte adâncă se aşezase peste tot.
am inspirat adânc în piept aerul călduţ al serii
cu miros de benzină şi iarbă proaspătă din parcarea pustie de la selgros.

cerul senin era străbătut pe alocuri de fâşii roşiatice -
precum rănile deschise
ale îngerului mort
care zăcea nemişcat la picioarele mele

mi-am tras respiraţia pentru câteva momente
apoi m-am căutat în buzunarele blugilor după o monedă de 5 mii pentru căruciorul de cumpărături
şi am intrat să-mi iau ceva de băut.

poezie de Adrian Creţu din Orice om este un cântec fără rimă (2012)
Adăugat de Adrian Creţu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre celălalt mal

Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertăţii.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spaţiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoşătoare ne dădea fiori şi ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil nişte case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncţi,
în care lumina mergea chiar şi după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca nişte
ochiuri de far, până când, exilaţi din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiţi de puteri, cu mâinile întinse la ele şi s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
şi pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Aţi depăşit de mult geamandurile de siguranţă,
sunteţi pe cale de a depăşi apele teritoriale ale propriei dumneavoastră
existenţe, eu nu vă mai spun nimic, de acum sunteţi pe cont propriu!"
Ultimele cuvinte abia le auzeam, căci se scufunda demn, în picioare,
în prăpădita aia de barcă, în mijlocul unui fluviu care ne
ameţea cu parfumul lui de apă verde şi dulce.
Înotam fără să vorbim. Uneori ne atingeam sau ne atingeau
valurile unul de altul.

Noroc cu corul acela discret de copii,
altfel, pluta pescarului ce dormea ar fi intrat, fără ştire, în noi.
Noroc cu copiii; cântau pe nas ca nişte diaconi, sau cum s-or numi
ajutorii ăia de popi care cântă mereu cu ei. Pescarul dormea
cu o sticlă goală lângă el şi la căpătâiul lui cântau vreo cinci copii,
sub pânze croite din vestoane militare groase, întinse slab în sfori.
Le străluceau bumbii în noapte. Înotam spre luminiţele acelea
gălbui şi câte un peşte sfârtecat mai trecea lin pe lângă noi,
cu câte un pui de vultur adăpostit ca într-un cuib în miezul
cărnii roşii, ferfeniţite. Algele începeau să se ridice de sub ape
ca nişte păduri lacustre, cu plante groase, unduitoare.
Ne strigam obosiţi în mijlocul fluviului, începusem
să ne auzim tot mai slab...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plimbare

Străjerul apăru în noapte de nicăieri.
Era mai impunător ca niciodată, părea un
uriaş, aşa cum stătea, drept, în armura bombată,
cu picioarele metalice înfipte solid în pietrele străzii,
sub unduirile de lumină ale lunii.
În spatele lui se profila podul şi râul liniştit,
aproape nemişcat.

"A apărut străjerul, mi-ai spus, în timp
ce ne plimbam şi te strângeam la umărul meu.
Şi pare mai falnic ca niciodată... Să-l atingem,
să-i atingem măcar o dată armura!"
"Străjerul nu poate fi atins, ţi-am răspuns eu. Să nici
nu te gândeşti măcar vreodată să-l atingi pe străjer!
Străjerul nu poate fi atins. Ar dispărea cu totul şi pentru
totdeauna şi, odată cu el, întunericul nopţii, şi noi am dispărea
odată cu el. Nu ar mai rămâne nimic din noi, din dragostea
noastră", ţi-am spus eu în timp ce tu îţi culcai
capul la pieptul meu şi paşii ne purtau de-a lungul
râului, pe strada umedă şi pustie, cu arcade de piatră.

"Să nu vă îndepărtaţi!", ne ajunse din spate, după un timp,
glasul lui tunător. În curând va trebui să plecăm. Se apropie
lumina tare a răsăritului."

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până atunci

Se albăstreşte cerul, e semnul lui de viaţă,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiaşi clipe a sărbătorii fără trâmbiţe.
De-acum încolo copiii se vor naşte singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaţilor fără chip vor deveni
fete în case uriaşe, părăsite, cu geamurile veşnic
deschise înspre câmpuri.

Să începem să cunoaştem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viaţă, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmaşilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să îşi ia murături proaspete.

Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a ţipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihneşte
câte un înger sătul de lumină.

Da, să aprindem la marginea oraşului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va muşca întotdeauna din veşnicie!
Cu capul pe umeri de linişti să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculţi şi uşori!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiinţa umană face parte integrantă dintr-un ansamblu mai mare, pe care noi îl numim Univers. Ea este limitată de timp şi spaţiu. Omul se experimentează pe sine, gândurile şi sentimentele sale, ca fiind separate de restul Universului, dar aceasta nu este decât o iluzie optică a conştiinţei sale. Această iluzie este un fel de închisoare în care trăim cu toţii şi care ne limitează la dorinţele noastre personale şi la afecţiunea pentru cele câteva persoane din jurul nostru. Misiunea noastră este de a ne elibera din această închisoare prin lărgirea cercului compasiunii astfel încât aceasta să îmbrăţişeze toate creaturile vii şi întreaga natură, în toată splendoarea ei. Chiar dacă nimeni nu poate realiza în totalitate acest lucru, însăşi încercarea de a-l transpune în practică ne conduce la eliberare şi reprezintă un fundament pentru siguranţa noastră interioară.

citat celebru din Albert Einstein
Adăugat de Radu Liviu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul interior

Prin noi bătea un vânt cumplit şi ne ţineam strâns agăţaţi
de stâlpii felinarelor, fluturând ca nişte steaguri conspirative.
În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi,
să-şi exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor
muşte captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.
Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam
sub crivăţ, cu degetele crispate pe stâlpii metalici.

Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea
vântului interior, paralelă cu solul. Cu părul aşa, fâlfâind, păreai o mireasă
nepământeană, în căutarea fără sfârşit a unei ţinte nomade. Mă mai priveai şi tu
şi chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situaţia noastră ar fi fost
una fericită, de parcă trecutul şi viitorul nostru şi-ar fi găsit un
înţeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.
Oraşul se golise, se strânseseră toţi în piaţa aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor.
"Ce-i, domnule, cu ăştia?", întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind
dintr-o îngheţată. "Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare
firesc ce se întâmplă cu ei." Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră
un timp, începu fiecare să-şi vadă de treburile lui:
doi copii curăţau cartofi chiar lângă noi, într-o găleată de plastic,
un măcelar îşi deşurubă piciorul de lemn şi-l aruncă în băcanul de peste drum,
lustragiul, în lipsă de clienţi, începu să-şi perie de colb toate dimineţile
irosite de-a lungul ingratei lui existenţe.

Călăreţul sosi mai târziu, când vântul din noi dădea semne
să se mai potolească. Capul şi-l ţinea în mâna stângă, în mâna
dreaptă ţinea hăţurile. Pe gâtul lui vindecat se opri un porumbel alb.
"Va trece şi asta", ne vorbi capul din palma lui stângă.
"Locuitorii acestui oraş nu sunt obişnuiţi cu cataclisme îndelungate.
Uitaţi-vă, au şi plecat, fiecare îşi vede de treaba lui."
În acel moment ne-am prăbuşit amândoi în nisipul fierbinte,
cu braţele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul
sau sfârşitul unui calvar. Vântul din noi încetase.
Călăreţul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gâtul vindecat, şi abia
atunci am văzut aura ce-i înconjura chipul.

"S-a dus şi ultimul arhanghel...", şopti copilul curăţând cartofi,
în timp ce tu te prinsesei de-o rază blândă,
care se strângea înspre nori.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

avem foarte multe straturi care nu ne lasă să ne apropiem
de visele noastre / nişte tumori în fabricaţie

// vizual poate să mă ajute mai mult atingerea unui obiect
asa cum pot doar să-mi închipui dragostea //

să observi semnele subtile nu numai analizele concentrate pe
microfisurile apărute în carcasele animalelor abandonate pe câmpuri

am plecat să locuiesc într-un oraş mic
la marginea unei păduri de conifere
acolo se aude limpezimea cablurilor mele

înfăşurate pe stern & inimă

acolo ascult o chitară electrică

// un semn ca şi în oraşele mici oamenii fac dragoste se dezbracă de piele şi apoi mor
ca o specie de peşte marin care astfel şi-a atins scopul suprem//

cântecul e de fapt tot despre dragoste

mă ajută simţul tactil şi euforia să supravieţuiesc aici

un semn clar de bipolariate / incontrolabilă / când frunzele încep să se mişte deasupra
oraşului în bătaia vântului de munte

pot vedea animalele ieşind din pădure şi lingându-mi palmele / când iese soarele
le văd în orbitoarea lor frumuseţe / moarte / coaste odihnindu-se pe pământul încins / ca nişte gratii.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
şi apoi întunericul care ne îmbrăţişează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri şi amintiri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne căutăm

ne căutăm adesea
în locurile din care am plecat
suntem ecourile care îşi caută gura
născătoare de murmur şi strigăt
şi sufletele care îşi caută
tainica încăpere a inimii
din care au peregrinat
spre alte temple mai mult
sau mai puţin sfinte

ne căutăm, da, da, îndrăznim
să ne tot căutăm
la fel cum arcuşul gândurilor
caută corzile unei viori galactice
cu care doar Dumnezeu poate să cânte
punând materia şi viaţa în mişcare

ne căutăm uneori şi cu teamă
la fel cum mâinile tremurânde
caută nemurirea
pe clapele albe şi negre
ale unui pian dezacordat
de marşul funebru
al timpului

ne căutăm, e tot ce putem face
în labirintul din care se iese
doar în urma unei slabe
strângeri de mână
un fel de zbor cu aripi frânte
lăsate în grija umbrelor
prevestind moartea prematură
a visului în care am tot mimat
adevărata noastră existenţă

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori
în faţă mastodonţii de piatră în care locuiau ori vehiculele
însetate de benzină, ori pe semenii lor multiplicaţi în alţii, în
mereu mai mulţi şi mereu alţii, ci vedeau cu ochii stinşi, lăcrimoşi,
un întins pustiu, plin de soare şi pământ mărunt, şi o lumină
orbitoare, care netezea şi curăţa totul sub ochiul ei alb, imens,
dilatat ca o uriaşă pungă de seu peste spaţii largi.

A fost o zi când am văzut un fum înalt ridicându-se deasupra celui
de-al treilea deal, un fum negru şi palid ca un semn rău. Deodată,
totul s-a oprit în loc, culorile din jurul meu s-au amestecat, minunatele
sunete ale ierbii şi apei au îngheţat într-unul singur, neclar, ca un vuiet
surd care mă ameţea şi-mi strângea ochii de usturime...
Soarele a coborât primejdios de mult, înălţând deasupra lui un nor
întunecos ca o manta de eclipsă... Şi, prin toate acestea, de undeva
din mijlocul lor, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, ‒
membrele multiple ale oraşului, pe care nu îl văzusem niciodată,
organele lui gri-vineţii ca piesele unui angrenaj complex, uriaş şi
nepământesc, cu articulaţii, roţi şi mase geometrice din piatră şi metal...
Sunetul oraşului care mă chema la el era un zumzet, un fel de bâzâit
într-o frecvenţă joasă, oribilă, grotescă... Cele câteva steaguri pe care
îmi amintesc că le-am zărit fluturând cu greu, mai mult se zbăteau,
ca scoase dintr-o baltă plină de nămol...
Şi atunci, brusc, am realizat, ca o izbucnire de lumină în tot acel
vacarm, că în căutarea trifoiului după care alergasem atâţia ani
fericiţi pe câmpuri sta tot norocul meu, iar el fugea şi se ascundea
mereu pentru a nu putea fi cules şi omorât, pentru ca această
minunată căutare, plină de speranţă, să dureze la nesfârşit.

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuia

Vor să ne distrugă fragila statuie a iubirii.
Vor să-i dea jos piatra cu arcane din cabluri şi buldozere.
Simbolul acesta fără de care iubirea noastră nu mai înseamnă nimic;
reprezentarea aceasta trainică şi durabilă pe care o credeam veşnică,
fără de care iubirea noastră se dizolvă în eter.

Această statuie a început să încurce un oraş întreg.
Stă în calea deschiderii marilor bulevarde, a marilor avalanşe
de oameni şi vehicule, stă în calea construirii de blocuri noi,
încurcă totul, cum stă ea la trei metri înălţime în micuţul ei scuar.
Nu se mai poate trage un pîrţ în oraşul ăsta fără să se încurce
de statuia iubirii noastre, fără să rezoneze în piatra ei albă, bine şlefuită.

Mă gândesc să facem un lanţ uman în jurul ei,
să ne-aşezăm în faţa ei cum putem şi s-o apărăm cu vieţile noastre.
Mă gândesc să o înconjurăm cu o brazdă lată de flori, de panseluţe multicolore,
poate că florile sunt mai durabile decât statuile, dar cu siguranţă că
în momentul sinistrului va fi distrus şi acest ultim baraj de apărare.
Pământul va fi dislocat cu totul pentru a face loc marilor construcţii
ale civilizaţiei, care îmbogăţesc nepreţuit vieţile.

Aşa că vino, iubito, cât mai e timp, să muşcăm cu dalta din miezul ei,
săpându-ne coridor şi incintă în care să stăm îmbrăţişaţi până la sfârşit.
Să-i privim, iubito, prin găuri scobite pe călăii iubirii noastre!
Noi trebuie să pierim împreună cu această statuie pe care am ridicat-o
în vremea de aur a existenţei noastre, atunci când plutirea pe deasupra
pământului am vrut s-o imortalizăm într-o structură terestră, solidă,
bine ancorată în pământul din care ne ridicaserăm
şi în care negreşit aveam să ajungem!

Acum o vor prăbuşi-o, vor da cu ea de asfalt zeii păgâni
şi isterici ai civilizaţiei bolnave.
Noi doi ne vom trezi ameţiţi într-un oraş plin de lumini şi claxoane
şi ne vom despărţi, căci mult nu va trece până când
unirea noastră va da de bănuit şi va deranja cântecul cocoşilor
din aceste parohii mergătoare ale pierzaniei.
Să ne mai sărutăm o dată, aici, înăuntru, să ne mai strângem o dată
la piept, căci, iată, bestia mecanică e aproape, răsuflă pe nări duhoarea
ei de motorină acră şi sânge!

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Matrioşka

picioarele tale goale numără greşit
aerul dintre spaimă şi speranţă

pielea ta învaţă rezistenţa ochilor de piatră
val de nisip printre noi

punctele cardinale devin insuportabile expresii de tristeţe

nu întreb
de ce ne-am împachetat îmbrăţişările
în ceţurile Londrei

nu întreb
de ce depărtarea va fi
oasele şi măduva noastră

Carmen
eu nu cred în golul dimineţii
care nu este decât deschiderea ochilor
în aparenţă

e ca şi când fantomele ar exista
şi frenezia pustiului ar înăbuşi palmele noastre

tu
eu
ne-am iubit între două lanţuri
ale vieţilor trecute
cu care voi rosti
vasele noastre

include-mă în planurile tale
aşază-mă deasupra oglinzii
ca pe-o creangă de salcie din duminica de Florii

poate mi-am răsucit prea brusc rotunjimea
poate sunt prea caldă
prea fierbinte
înconjurată de duioşia sângelui
care nu minte

cioplită-n aşteptare
voi muri fluturând printre ceţuri
acest adevăr

numai forma noastră
ne va ţine împreună
identificarea
aproape de-o lampă

Drum bun! Dumnezeu să-ţi ocrotească paşii! Nu uita că te iubesc mult, surioară!

poezie de Mariana Cornea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închideţi timp de 40 de zile într-un alambic lichidul spermatic al bărbatului. El ajunge să intre în putrefacţie, până când începe să se mişte, lucru care este uşor de recunoscut. După această perioadă el va apărea într-o formă asemănătoare unui om, dar transparent, ca fără substanţă. Dacă după aceea hrănim în fiecare zi acest tânăr produs, prudent şi cu grijă, cu sânge uman, şi îl conservăm timp de 40 de săptămâni la o căldură constantă, egală cu cea a abdomenului unui cal, acest produs va deveni un copil adevărat şi viu, cu toate membrele sale, ca şi acela născut din femeie, însă mult mai mic.

Paracelsus în Despre natura omului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul nostru

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

aproape că s-a făcut iarăşi toamnă
şi uite cum firul ăsta răsucit de mii şi mii de ori
alcătuit din bucuriile şi suferinţele noastre
din tăcerile şi din cuvintele noastre
din exuberanţa şi din neputinţa noastră
din grija ta pentru mine şi din nepăsarea ta
din teama mea şi din indiferenţa mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el vieţile altor oameni
care am fi putut fi noi înşine
dacă eu m-aş fi aplecat să-ţi leg şireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aş fi luat în braţe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ţi-aş fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai şoptit
rămâi.
acum despărţirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ţine împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-şi propriul trup
ca să rămână în viaţă.

nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea şi teama
şi tristeţea şi neputinţa
şi să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieţilor noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeaşi albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca nişte versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste
trena cearceafului uriaş o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ţi dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea să apere nimic.
Păsările mari şi negre continuau să fâlfâie obosite
din aripi şi să asude, şi picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub ţevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea şi,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în faţa mea,
pe malul celălalt, pe nisip, şi se transforma
într-o fată tânără şi frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu şi se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcţie necunoscută.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!