Lacustră

Stăteam de vorbă sub ape, într-o linişte desăvârşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
într-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, până la noi, razele de lumină, jucând,
în dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, înşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mâna ta se odihnea
pe capul unui sceptru împletit din stuf.

Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al împăcării,
deschişi, acolo jos, într-o lume stranie, în care
toate dimensiunile sublimau într-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, îndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite în lemn. Mâinile noastre se mişcau încet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrâni.

Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se înălţau –
ciorchini de aer globular – către suprafaţă, spărgându-se,
fără sunet, în albia valurilor tăiate de vânt. Afară, tot peretele
de stuf şoptea sub lumina soarelui ce pălea. Dedesubt,
noi nu simţeam nimic; aici, umbrele şi sclipirile se
îngemănau în permanenţa unor timpuri prinse sub un
cavou de sticlă străvezie, care nu trădau nimic despre neputinţa
dinainte, care sfidau orice silinţă de închegare a ceea ce va urma.
În împărăţia negrelor scoici şi-a mâlului era linişte.
Peştii şerpuiau în voie pe lângă noi, argintii ca nişte linguri
scăpate sub ape de fantomele unor pescari bărboşi
şi veşnic flămânzi. Aşteptam amândoi o nouă înserare...

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înotând în pielea goală

La Capri, pe partea dinspre sud vest,
am găsit o grotă micuţă, necunoscută,
unde nu erau oameni şi am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-şi piardă
toată singurătatea.

Toţi peştii din noi,
au evadat pentru un moment.
Peştilor reali nici nu nu le păsa.
Nu le deranjam viaţa personală.
Treceam în linişte peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonaşe albe care se ridicau la suprafaţă
spre soarele care lumina ambarcaţiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.

Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roşie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neştiută –
cineva ar trebui să picteze o femeie
fără togă sau eşarfă
aşezată pe o sofa adâncă precum un cavou.

Pereţii acelei grote
aveau toate nuanţele de albastru şi
tu ai spus "Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului. "Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată ruşine.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi se va lumina de ziuă

te baricadezi înlăuntrul tău
singură cu idolii tăi de-ntuneric
cu anotimpul din care mereu pleacă cineva
demult nu mai simţi naşterea dimineţilor
aroma cafelei
frigul priveşte prin tine ca printr-o fereastră
de cealaltă parte cerul
ţipătul unui pescăruş
şi chipul tău în oglinda unei ape
din care creşte o linişte albă

toate umbrele tale stau aliniate în şir indian
aşteptând să te intorci
toate femeile care au locuit în tine
îşi revendică dreptul la fericire

într-o zi va veni cineva şi va arde pe rug
cerul lor îndărătnic
şi se va lumina de ziuă
în mijlocul unei nopţi

poezie de Nuţa Crăciun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe grinduri

Cât de aproape e cerul aici! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf...
Sunt un om primordial aşteptând sfârşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfânta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adâncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vâslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plângând la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vânturilor! Să mori cu mâna pe pistoale ude,
ca un lotru de rând, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă!

Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
împlinirea deşertăciunilor... Cât a mai rămas din
timpul uitării? O zi ca o noapte? O noapte de-o zi?

Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste câmpuri!
Vor înmărmuri păsările când mă veţi atinge –
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit.

Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă.
Am săpat fântâni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sunt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raţele albe

Ascult vântul cum piaptănă pomii
ca pe nişte copii ciufuliţi,
şi mi-e dor de sălciile noastre stinghere
de pe malul pârâului cu apă puţină,
de orele după amiezelor noastre
tulburate de măcăitul raţelor albe.
Stăteam pe două pietroaie din cremene
lustruite de ape, de trecerea vremii.
Ochii mei erau trişti, ochii tăi erau plânşi.
Ne priveam pierduţi,
ca doi orbi în biserică într-o noapte de denii.
Trenul tău pleca mâine dimineaţă,
trenul meu încă nu sosise, dar ştiam amândoi:
N-o să ne mai întâlnim niciodată.
Viaţa ne va rotunji, ne va lustrui,
şi ne vom rostogoli pe cărările ei
cu semnele de circulaţie stricate.
Sălciile noastre stinghere
vor unbri alţi ochi, alte priviri,
pietrele noastre din cremene,
lustruite de ape, de trecerea vremii, raţele albe,
vor fi martorele altor despărţiri,
şi doar aducerea aminte şi vântul serii,
undeva departe, departe,
vor dăinui.

poezie de Dan David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş fi vrut să te întreb

dacă s-a rătăcit vreodată
în lumina scăpărătoare a irisului tău
vreo vietate speriată de lumina
în care se trezise într-o doară?
eu am să rămân închisă în propriu-mi mormânt,
să viermuiesc acolo singură,
apoi am s-o apuc prin lume,
ca un sicriu august,
purtînd în mine imaginea ta de înaripat,
pe care o iubesc neînchipuit de mult,
am să le vorbesc morţilor mele în gînd,
prin păduri şi pe ape,
am să-ţi fac patul în mine,
şi-am să te îmbăt, în fiecare seară,
cu mirosuri tari de crizanteme
şi de busuioc ca să fugă moartea afară din noi,
păcătoşii, care ne tot căutăm
şi ne tot întâlnim în iluzii,
aiurea şi pe podul veşniciei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre celălalt mal

Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertăţii.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spaţiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoşătoare ne dădea fiori şi ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil nişte case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncţi,
în care lumina mergea chiar şi după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca nişte
ochiuri de far, până când, exilaţi din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiţi de puteri, cu mâinile întinse la ele şi s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
şi pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Aţi depăşit de mult geamandurile de siguranţă,
sunteţi pe cale de a depăşi apele teritoriale ale propriei dumneavoastră
existenţe, eu nu vă mai spun nimic, de acum sunteţi pe cont propriu!"
Ultimele cuvinte abia le auzeam, căci se scufunda demn, în picioare,
în prăpădita aia de barcă, în mijlocul unui fluviu care ne
ameţea cu parfumul lui de apă verde şi dulce.
Înotam fără să vorbim. Uneori ne atingeam sau ne atingeau
valurile unul de altul.

Noroc cu corul acela discret de copii,
altfel, pluta pescarului ce dormea ar fi intrat, fără ştire, în noi.
Noroc cu copiii; cântau pe nas ca nişte diaconi, sau cum s-or numi
ajutorii ăia de popi care cântă mereu cu ei. Pescarul dormea
cu o sticlă goală lângă el şi la căpătâiul lui cântau vreo cinci copii,
sub pânze croite din vestoane militare groase, întinse slab în sfori.
Le străluceau bumbii în noapte. Înotam spre luminiţele acelea
gălbui şi câte un peşte sfârtecat mai trecea lin pe lângă noi,
cu câte un pui de vultur adăpostit ca într-un cuib în miezul
cărnii roşii, ferfeniţite. Algele începeau să se ridice de sub ape
ca nişte păduri lacustre, cu plante groase, unduitoare.
Ne strigam obosiţi în mijlocul fluviului, începusem
să ne auzim tot mai slab...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi ceva...

spune-mi ceva,
despre noi, cei de ieri, îmbătaţi de visarea unor clipe irepetabil,
despre mine, despre zumzetul de petale din iarna, în care fericirea ne făcea cărări de stele
prin sufletele noastre rebele,
despre zâmbetul meu de atunci, ce-i putea împrumuta mării adânci
cele mai frumoase taine,
despre paşii noştri unduiţi de fulgii unor prea suple idealuri,
despre cântecul pe care mi l-ai fredonat în ureche, atunci când ţi-ai apropiat buzele
ca să-mi săruţi inima răvăşită de iluzii,
despre cea mai sfântă îmbrăţişare, pe care
cules-o din jarul lunii atotstăpânitoare,
despre mirosul cuvintelor tale suave,
care-mi desena clinchete viitoare,
despre trecătorii visurilor noastre, care nu cunoşteau rozele de aripi sticloase,
despre nemurire, despre tot ce s-a putut scrie dintr-o poveste de dragoste nemărginită...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

patru planuri suprapuse

– Of, Doamne! Umbra de om se întoarce
un hectar de oftaturi, zece mii de paşi între
via de la deal, groapa de lut galben şi
coliba învelită în stuf de lângă râu… acum
s-a pus să şteargă sticla lămpii cu ziar şi salivă
ochii lăcrimau – nu-i da, Doamne, semnul risipei
pus pe neamul acesta… o mogâldeaţă surâdea în somn
…………………………………………
violet aurii
gânduri prelungi rotesc sus
sus
întretăindu-se ca într-o luptă aprigă
globuri prelungi, albastre, verzi, roşii, albe… dâre
diluate, cele violet le înghiţea, una câte una,
pe celelalte
…………………………………………
jos, folii uscate – par din piatră alb-gălbuie, alb-murdar
…………………………………………
mai jos
mâna mea dreaptă întinerind
regenerată din litere aşternute cuminţi aici
ecoul unui «of, Doamne!» răzbate
semnul risipei este rotund, sferic
ghemuit scriu, într-un clopot de sticlă
luminile acelea, luminile acelea: îngerii noştri
culegând rugăciuni, spălând blestemele
de pe oasele înmaronite după care
praful
vântul ostil îl împrăştie şi nu oriunde…
Ce va fi de capul fiilor mei viitori, nepoţilor
strănepoţilor?!
Semnul acela îl mestec, mestec uscat şi amar –
nu le voi lăsa nimic
beau ecoul, sorb lacrimă cu lacrimă
nu le voi lăsa nimic
violet-aurie buza mea, sprânceana, mâna dreaptă
vindecate
cu bărbia pe genunchi mă rostogolesc
înapoi la coliba din via din vale, la groapa de lut
de lângă via din deal, zece mii de paşi, un hectar
de oftaturi, semnul se consumă – of, Doamne!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis plutitor. Viaţa

Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună
deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele care
luminează cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi...

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpurile mele...

În ziua în care am învăţat să respir
ochii mei inocenţi
au văzut pentru prima oară lumina
în frunzele viilor am fost înfăşat
strugurii se transformaseră în sânge
imediat mama mi-a schimbat veşmintele
învelindu-mă în straie albe
m-am trezit într-un clinchet
de clopoţei şi-n ciripitul
unor mici vietăţi
în nuanţe pastelate
pe un fond verde intens
ochii mei deveniseră verzi
apoi am descoperit dogoarea soarelui
atâta căldură
atâta lumină
mama mă dezbrăcase lăsându-mă gol
să ma scald în razele lui
de atunci totul se repetă
cadru după cadru
până intr-o zi
cănd mi-am zărit mama
tremurîndă într-un ungher al casei
i-am privit orbitele întrate în os
aştepta în linişte
albul din cer...

poezie de Iuri Iulian Lorincz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest conţinut nu e disponibil momentan

întind un cearşaf lângă un alt cearşaf / lângă un alt cearşaf / până acopăr tot nisipul
aici e locul unde nu vine niciodată primăvara
aici e locul unde nu poţi scrie un poem

aici e locul unde nu ai nimic de spus

ca o casă fără oameni / 24 de ore de singurătate lângă o sobă veche

tu eşti un coyote care vine să mă adulmece seara
dar carnea mea e prea uscată / vii şi pleci / vii şi pleci

//sunt ca o papuşă care suferă de ms/ doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioşi //

toate formele de distrofie sunt periculoase / asta ţi-am spus în ultima scrisoare

suntem ca un grup de control care nu ştie ce trebuie să simtă
când se fac experimentele pe noi

dar aici / în lumina dimineţii ne vedem cel mai bine petele de pe piele

îmbinările dintre oase / aici nu sunt stâlpi de tensiune / funcţionăm fără curent electric

aparatele se alimentează de la soare şi e o creştere continuă a neliniştii odată cu lumina
până când bruma care cade dimineaţa ne linişteşte

şi pornim pe jos către acea casă singuratică

între noi un zid de nisip ce se scurge senin / scurtcircuite în creierele noastre

înnodăm cearşafurile albe până obţinem o linie continuă

un puls care ne trezeşte la viaţă şi continuăm să trăim/ nimic în acest poem nu este despre

despre durere sau păsări/ doar corpuri care se conservă pentru o nouă viaţă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Munţii de granit ai Măcinului – martori ai unor vechi ere, singurii care aveau fiinţă aici, când restul nu era decât o înfricoşătoare întindere de ape – se învecinează cu Delta, mirificul teritoriu, patrie a pelicanilor şi a egretei, unde atâtea pământuri s-au ivit din ape doar în cursul câtorva generaţii.

Geo Bogza în Privelişti şi sentimente (1972)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostogolire spre cer

Tu
niciodată nu ştii
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de ţigară

niciodată nu vei şti
cât de mult mi-am dorit să-ţi pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă

aş fi vrut să am timp
să pun coperţi iubirii noastre
să-ţi vorbesc despre ploi
dar ştiu că versurile şi mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie

am să cobor peste ape şi undeva
aproape de liniştea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere

acum
îmi vine să râd
e ca şi cum te-aş invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să ştiu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea şi credinţa mea
n-am să ştiu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale

îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înţeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârşit
peste o mie de gânduri, o mie de ape

voi muri frumos
fără să ştiu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greşit

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghiul mort

Cei dintâi se îmbată aceşti copii,
pentru a-şi relua dimineaţa locurile
în placentele lor de pământ.
Cum stau ghemuiţi în mal, în scorburi
pline de ape, cu genunchii la gură,
cum lucrează, cu mâinile-nainte,
forând pumni de lut şi rădăcini –
par că ar fi la comanda unor manete,
în nacele sferice, despicate la mijloc vederii,
spălate ritmic de val; ochi de faguri
noroioşi, în care oamenii lucrează
cu materia unui timp supus erodării.

Ei nu ştiu pentru ce sapă cu mâinile.
Nici părinţii lor, care se îmbată mai târziu
decât ei, nu ştiu. Trec cu bărcile lin pe lângă
pereţii de stuf, abia vorbind; se opresc
unde-i malul lăsat, urcă bărcile
şi le-nchid, din jumătăţi, ca pe nişte nuci,
pe care se suie să răzbească cu privirea
spre omul acela,
căruia copiii îi aduc pământ.

Nu se aude dacă e tânăr ori bătrân,
dacă mănâncă dat prin foc sau dacă
cerul de deasupra lui nu se face cumva
punte de papură, izgonindu-i peste mlaştini
pe cei care-l văd.
Dintre copii, numai cei săpători rămân
în viaţă, să-şi ocupe găurile din maluri;
parcă înapoi de unde-au ieşit,
dintr-o formă numai a lor, dintr-un tipar.
Ceilalţi nu s-au mai întors
să depună mărturie:
s-au dus numai la el cu pământul...
Câte o singură dată.
În unghiul mort de deasupra lumii
se opreşte tot ce ajunge aici,
urmând calea firească a descompunerii.
Un ciclu continuu, zice-se, o uriaşă
uzină, respirând dintr-o inimă de nămol
întreaga hrană eterică a lumii.
Aici stă Zeul organic şi fermentează esenţe:
în unghiul mort dintre baltă şi cer,
somnolent ca un năvod la rădăcinile paradisului.
Omul acela trăieşte-n împăcare cu Zeul:
numai plutele goale le vede –
lemn lângă lemn, înfipte-n smârcuri,
din muşchiul lor mâncând păsările.

Slavă lor, dar marginea lumii-i departe!
De-acolo plecăm noi – hrana Zeului,
şi nu altfel; noi venim catre El pe fluviu
din partea lumii unde turmele şi cirezile
se siluiesc pe burtă să nu poarte om,
unde îngăduinţa e ca ochiul de schimb
al Ciclopului, iar puterea –
bucăţica cea dulce trimisă spre Zeu –
fragedul creier.

Nu-i pentru noi amintirea
a ceea ce va fi. Ci doar a ceea ce-a fost.
Pentru noi – îndemnuri
şi-un veşnic punct de fugă.
Măcar acolo vom servi la ceva:
cel mai bun combustibil dintr-o materie
deja vulnerabilă, urmând sarcina Zeului;
aceeaşi formă de energie urmându-ne,
prilejuindu-ne naşterea.

Copiii aleargă spre cel pe care nu l-a văzut
nimeni; poteci numai de ei ştiute, spre
inima grindului. Pe-aici şi fraţii lor au
purtat desagii; le tremură picioarele
subţiri, de iezi noateni; aleargă,
le plesnesc obrajii de crengi; sângele
şi-l beau de nevoie, cu mâinile nu au
cum se şterge. Au ieşit la un câmp.
În faţa lor, Omul:

Un copil! Le zâmbeşte. Acesta e omul:
Un copil zâmbind altor copii...
De nu i-ar luci ochii a adânc,
ar părea că-s făcuţi dintr-aceeaşi tulpină.
Şi fraţii lor –
Lucrează cu toţii-n cuviinţă, în jurul Lui!
Aşează pământ umed pe ţevile de stuf
şi parcă nu-i văd.

În bătaia vântului şi-a apei
aşează temelie copiii, şi nu de nisip,
căci Omul frige peşte pentru mai târziu.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm despre şoim

Ia-ne memoria, scoate-ne ochii chiar
nările şi limba freacă-le cu sare
Se duce-ncet prin noi târziul car
şi tare dor absentele picioare.

În minte casa Masa lângă pat
Pe masă-aşteaptă abia-nceputa pâine
Băiatul s-a întors s-a descălţat
Cu acul din călcâi îşi scoate-un mărăcine

Băiatul s-a întors din codri din ape
din piatra în fluviu aruncată cândva
Să nu-i aşezaţi palma peste pleoape
Voi spinii noştri alfa şi omega

El se va ridica Deja aleargă
Pluteşte-n jur miros de flori strivite
Un câine e cu el şi bolta largă
şoimul memoriei noastre obosite.

poezie clasică de Tadeusz Nowak din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste
trena cearceafului uriaş o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ţi dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea să apere nimic.
Păsările mari şi negre continuau să fâlfâie obosite
din aripi şi să asude, şi picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub ţevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea şi,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în faţa mea,
pe malul celălalt, pe nisip, şi se transforma
într-o fată tânără şi frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu şi se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcţie necunoscută.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia nopţii

Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja,
revarsată tainic în oglinda cerului.
Prin vălurile ei întunecate,
periculos de aproape-ai ajuns.
În aer se simte furtuna din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.

Învăluită în catifeaua zâmbetului,
îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,
prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior
prin care
lumina delicată a emoţiilor
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere
îşi regăseşte drumul din adâncuri.

Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie
curge prin noi,
înconjurându-ne,
o clipă încremenită
în zborul spre Absolut.

Un flux, iluzia magică a vieţii,
în căutarea paradisului,
prin care descoperim
flacăra luminii.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uriaşul

uriaşul stătea în sufrageria mea
pe fotoliul din spatele meu
senzaţia că sunt privit
cobora până în vârful degetelor
oprite nehotărât deasupra tastaturii
să fie" v" sau "m" sau "i" sau "u"
uriaşul mă privea fără tăcere
nu spunea nimic nu fredona nu mormăia
din el se desprindeau sloiuri care
pluteau spre mine în lumina filtrată prin jaluzele
afara ziua se zbătea prinsă în capcana unor crengi
nu le vedeam dar simţeam cum
păsările erau încremenite într-o scriere pe cer

am respirat eliberându-mă
uriaşul plecase
doar urmele unor tălpi

atunci să fie "u"

poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teiubescurile noastre adormite

Sunt dimineţi în care te iubescul se aşază liniştit lângă micul dejun iar noi zâmbim ca doi copii bosumflaţi.

Sunt după-amiezi în care te iubescul ia foc şi nu ştim nimic de noi. Naivul dinăuntru joacă piese de teatru cu sufletul la gură.

Sunt seri în care te iubescurile se pierd în paturile noastre reci care înmormântează oameni.

Sunt te iubescuri care încep să cadă precum nişte petale dintr-o floare care se ofileşte, iar noi strângem din dinţii pe care nu îi mai avem.

Un soldat stătea mizilic la marginea te iubescului
îşi încălzea degetele degerate şi repeta.

Te iubesc că un străjer care nu se întreabă de ce.

Te iubesc simplu, curat, nădăjduit.

Te iubesc desculţ.

poezie de Gabriel Nicolae Mihăilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

ieri am urcat către nicăieri
căutam treptele cunoaşterii
am cules o floare din grădina cerului
când te dezbrăcai de înţelesuri
marea s-a scurs în mâinile tale
pescăruşi albi pe umeri, a chemare
eram goi de păcate pe ţărmul iubirii
din alge şi scoici
construiam o casă, aici lângă mare
nisipul ardea sub gândurile noastre
îmi era atât de dor, de dorul tău
când te scăldai în apele sufletului
am întins gândurile către tine
te-am strâns apoi într-o privire
în palme purtam trupul
îţi acoperisem sânii cu flori de liliac
pe buze crini, pe trup trandafiri
te purtam peste ape
la al meu meleag
într-o poveste ce curgea spre infinitul iubirii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!