Tinerii bătrâni

Ca dintr-o energie inversată,
În lumea noastră plină de restrişti,
Împovăraţi de-o vină asumată,
Se nasc bătrânii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergând pe străzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gârbov, îi aştepţi,
Nu mai găsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcă te imploră să-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vină poartă,
Afară doar de vina de a fi...
Poate-au avut o mult prea lungă soartă,
Poate că e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adânc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremură şi creşte
Fără speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bătrâni care ne sunt bunicii...
Aceşti bătrâni care ne sunt părinţi...
Cum de-i lăsăm să cadă-n gheara fricii
Pe cei dintâi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartă fără de scăpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte că-l doare
Atuncea când bătrânii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legănat...
A nins pe capul lor prea mult zăpada,
Ca să-l mai ţină gâtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pământul
Şi chiar un vânt de gheaţă-l va izbi
Când va seca în inimi zăcământul
De a iubi bătrâni şi a-i cinsti.

Nu vă speriaţi de-o ţară prea bătrână,
Oricând copii pe-aici vor fi destui,
Lăsaţi-i pe bunici să mai apună,
Vor sta destul icoană într-un cui.

Sătui de tragedii, sătui de toate,
Făcând popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bătrânii, poate,
Culcându-şi capul blânzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adâncime,
Ca o revanşă, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odată, brusc, bătrâni vom fi.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii

Oamenii se aşteaptă ca bătrânii să moară,
Dar când aceştia mor, nu-i vezi plângând.
Bătrânii sunt diferiţi. Oamenii, bunăoară,
Se uită la ei cu mirare când...
Oamenii îi privesc cu ochi lipsiţi de înfiorare;
Doar cei bătrâni ştiu când un om bătrân moare.

poezie de Ogden Nash, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii a mii de români

Îi vezi, sunt atât de bătrâni
Umbre-au ajuns prin colţ de odaie,
Cu ochii, doi nori, mereu gata de ploaie
Părinţii a mii de români.

În sate-ngropate, stau suflete vii,
De cei dragi, ţinuti fiind departe,
S-au irosit trimiţându-i la carte
Şi-acum case si curţi rămase-s pustii.

Vezi casa bătrână cum şade-ntr-o rână,
Obosită şi ea de drumul cel lung,
La gard, cocoşaţi, stau bătrânii şi plâng
Uitaţi de cei dragi, traiesc clipa din urmă.

Cu toţii de-a valma, părinţi şi bunici,
Fac parte dintr-o altă poveste,
Muşcate le râd la ferestre
Lipsesc doar nepoţii peltici.

Prea hameşi, prea cruzi, trăitorii de azi
Şi-au lăsat trecutul în urmă,
Ochii nesătui orizonturi noi scurmă,
În păcatul uitării tu omule, cazi!

În umbra odăii sleiţi de puteri,
Părinţi şi bunici stau mereu şi ne-aşteaptă,
Ei truditorii zilei de ieri
Îndurându-şi senini soarta nedreaptă.

Lăsaţi pentr-o clipă alergarea deşartă,
Redaţi strălucirea din ochi de-aş vedea fiică şi fiu
Găsiţi-vă timpul de-ntoarceri la vatră
Înainte de-a fi pentru toţi prea târziu.

poezie de Valeria Tamaş (1 august 2008)
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii

Planeta scrâşneşte şi e tot mai grea,
Nu mai sunt locuri pentru bătrâni în ea,
Ei fac parte dintr-un proces revolut,
Planeta nu-şi asumă acest trecut.

Bătrânii nu-şi mai găsesc locul ca inşi,
În dispută cu tinerii sunt învinşi,
Iar acum e caduc proverbul de ieri,
Că:"Dacă nu ai un bătrân să-l cumperi".

Ne enervăm de mersul lor agale,
Pe stradă sau la treceri pietonale,
Cu vorbe grele adesea îi mustrăm,
Nu-i înţelegem şi nu îi ajutăm.

Bătrânii-aceştia de ani vlăguiţi,
Mulţi dintre ei bunici sau numai părinţi,
Când cu vârsta, ajung puţin decrepiţi,
Sunt discreditaţi, respinşi sau umiliţi.

Au muncit o viaţă cu râvnă şi sârg,
Şi când timpul lor se-apropie de-amurg,
Sunt abandonaţi şi duşi la azile,
Sau singuri in case, se sting cu zile.

Fiinţe, ca parte a lumii ce sunt,
Îşi duc ruşinea de bătrâni pe pământ,
După ce ani la rând măsura şi-au dat,
Lăsându-ne un prezent clar şi-nzestrat

poezie de Gheorghe Alionte (23 septembrie 2023)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Societatea ( puls - radiografie - tratament)

Se aud sunete ciudate,
O fi inima noastră ce bate?
Se văd semne de umanitate,
Câtă dragoste e în societate?

Multe întrebări fără răspunsuri.
Sunt prea multe neajunsuri!?
Dintre toţi dumnezeii societăţii,
Cine este de fapt creatorul vieţii?

Când bătăile inimii sunt tari,
Oamenii sunt foarte mari...
Când bătăile inimii sunt slabe,
Oamenii merg în patru labe...

Părinţi ce nu-şi cunosc copiii,
Copii ce cresc fără părinţi.
Unde suntem, unde sunt viii?
Doar morţii trăiesc printre sfinţi?

Bătrâni ajunşi fără identitate,
Uitaţi complet de comunitate.
Cine să cunoască istoria reală?
Copiii sunt îndoctrinaţi la şcoală.

Cine să îndemne la unitate?
Când autoritatea e doar în acte.
Cine să răspundă pentru fapte?
Când criminalii au imunitate.

Atâtea drame şi atâtea tragedii,
Dar societatea este bucuroasă.
Unii trăiesc de parcă n-ar muri,
Alţii supravieţuiesc şi fără casă.

Iată frecvenţa inimii cum bate!
Comuniunea noastră este pe moarte.
Inima societăţii nu mai răzbate,
Iar doctorul este mult prea departe.

Acum este nevoie urgentă de tine!
Mare nevoie este acum şi de mine!
Doar împreună putem supravieţui,
Numai prin înţelepciune putem trăi.

Atâta timp cât sângele pulsează,
Speranţa noastră se înseninează.
Toţi avem datoria de a muri...
Dar avem şi bucuria de a fi vii!

Copiii sunt frumosul nostru viitor,
Bătrânii ne sunt baza cu istoria lor.
Societatea să fie un munte de iubire,
Escaladarea vieţii să ne fie fericire.

poezie de Ovidiu Kerekes (23 ianuarie 2023)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea naţiei

În această ţară sunt obrazuri ude
Şi prea mulţi se culcă cu stomacul gol,
Prea-s puţine drumuri şi prea mult nămol
Iar în ministere multe,, paparude".

În această ţară prea-s păduchi în frunte
Iar în sanatorii mult prea mulţi bătrâni,,
Tot mai mult sunt lupii paznici puşi la stâni
Şi luaţi cu japca brazii de pe munte.

În această ţară hore-s tot mai rare,
Cântă lăutarii ne-ncetat prohod,
Sarea în bucate o-nghiţim cu iod
Şi aducem grâul de peste hotare.

Cine e de vină, cine îşi asumă
Stare-aceasta care nu e roz de loc...
La ruleta sorţii cum să ai noroc
Când cu aspirină te tratezi de ciumâ.

Nu-s de vină ruşii, ţineţi bine minte,
Nici americanii, că o ducem rău,
Noi ne suntem nouă singurul călău
Când votăm ca proştii pentr-un blid de linte.

În această ţară prea puţin se vine
Şi prea mult se pleacă, parcă e exod
Prea întind spre dânsa nevăzut năvod
Să ne ia puţinul braţele haine.

În această ţară nimeni nu aude
Lacrima fierbinte şiroind pe-un rid
Hoţii, mulţi la număr, legile desfid
Iar în ministere-s multe,, paparude".

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de bucuriile şi necazurile vieţii, ne trezim deseori bătrâni, prea bătrâni şi prea bolnavi pentru a ne putea bucura de realizări, prea bătrâni pentru a putea hrăni din înţelepciunea noastră generaţiile ce ne urmează. Ajungem, dacă ajungem... la vârsta la care timpul este adversarul cel mai de temut şi cel mai atroce, căci abia atât de târziu înţelegem cât de preţios este timpul şi cât de puţin mai avem din această comoară.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis... demult

Poate ploaia cade când prea multă-i secetă şi
de atâta arşiţă nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simţim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!

Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea şubrede, cine poate ştie,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!

Nu ştiu, nimeni nu poate a şti când cad din
temeli... visele ori vieţile, cât am decăzut şi nu,
nu am reuşit a ne iubi, nu ştiu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înţeleg, chiar...

Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aş fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!

Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încreţită, tremuri
inimi, baţi în piept, suflet de oţel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...

Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu ştii de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai eşti demult... Lună!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Obloane-'n faţa morţii

Lacrimile rup părţi din trup, clipele... rup din suflet!
Pământul îşi cere partea lui... din trup, Cerul partea sa din... suflet!
Acum chiar şi cel mai mare Om, e doar pământ, un ultim păcătos de rând!

Păcatul îşi face veacul dincolo de porţi, se închid biserici!
Se pun lacăte la porţi, ferestrele îşi trag obloanele în faţa morţii!
Vlăstarele.. născute în miezul nopţii nu mai apucă razele de soare!

Afară suflă un vânt... a pustiu, bate nisipul în negurile timpului!
Afară timpu'-i fără timp şi fără Noi, dimineaţa pare doar un vis în ochii de copii!
Bătrânii caută un zâmbet de copil, dar degeaba, sunt toţi ascunşi de... Omul Negru!

Poveşti se pierd fără de cuvinte, tăcerea lasă loc cuvintelor de plumb!
Să plec sau să rămân, nici nu ştiu de-i prea târziu, îmi plec capul în pământ!
Mă doare un... răsărit de Soare, mă ard lacrimile ce-mi curg pe faţă!

E atât de frig, parcă sunt la pol, se-'ntoarce iarna... lipsă!
Trezeşte-mă în dimineaţă şi dă-mi o palmă peste faţă!
Poate că încă mai sunt viu, poate că doar a fost un vis urât!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă-mi aplec smerit genunchii...

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunericul lumii

suntem prea bătrâni pentru ca să mai fim tineri
suntem prea tineri ca să mai ajungem bătrâni
ghearele lumii ne prind şi ne muşcă viaţa
cu gura hulpavă
de noi

suntem singuri, fiecare cu el într-un gol imens
ne prăbuşim în infinitul din noi
caută-mă şi vreau cu toţii să ne regăsim
chiar dacă suntem orbi, în întunericul lumii

poezie de Viorel Muha (martie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezzidirea

O să îmbătrânesc gândind la tine,
Şi ce folos că prea bătrâni vom fi
Să mai avem puterea de-a zidi
Acea uitare-a sinelui de sine.

Mi se vor împlini soroace grele.
O să începi să şchioapeţi în curând
Şi n-ai să ştii, pe gleznă lunecând,
Că te slăbeşti în patimile mele.

De ce trăim o viaţă separată?
Destinul nostru este scris de mult,
Veni-va poate vremea să ascult
Acelaşi timp comun cum o să bată.

M-am ascuţit în simţuri ca o fiară,
Mii de oglinzi mă strigă peste tot,
Dar te ghicesc unde te-ascunzi, căci pot
Să te focalizez pe-un vârf de gheară.

Mă va costa prea lunga risipire.
Nu ştiu cât voi putea să te iubesc
Şi ce va mai rămâne pământesc
Când te voi scoate vie din zidire.

Un cavaler rămân, un om subţire,
Un visător mai sincer ca oricând,
Înaintând atent pe-un lat de gând,
Prin purgatorii albe de iubire.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni?

(CELOR DE PESTE 65 ANI, CARE ÎN MOD SAMAVOLNIC ŞI FĂRĂ DREPT DE APEL, AU FOST CATEGORISIŢI "BĂTRÂNI")

Eşti tânăr, dacă încă ştii să râzi
Şi dacă plânsul lumii te mai doare,
Iubirea, de-o păstrezi în ochii-ţi blânzi
Ori de te face să zâmbeşti, o floare!

Bătrân e cel cu inima-mpietrită,
Trăind doar în remuşcări şi regrete!
Ce nu-şi găseşte locul pe orbită,
N-are iluzii care să-l îmbete!

Bătrân eşti, dacă ai riduri pe suflet,
Iar steaua din privire ţi-a apus;
Din apatie ieşi, numai c-un tunet,
Când vise şi speranţe ţi s-au dus!

Eşti tânăr, când pe lume ai copii,
Când primăvara vine-ntâi în suflet;
Făclia-nţelepciunii, de mai ştii
S-aprimzi şi să asculţi al ploii scâncet!

Să vibrezi la o muzică divină,
Să freamăţi cot la cot cu plopii,
Să poţi să nu tragi a vieţii cortină,
Decât atunci când vei închide ochii!

"Bătrâm" este la fel de relativ,
Cum sunt planurile tale de mâine,
Atâţia sunt bătrâni, fără moriv,
Blazaţi,, leneşi, ce nu-şi câştigă-o pâine!

Unora le e greu şi să existe,
Dar să facă ceva folositor;
În lumea asta-ncearcă să reziste,
Cât au părinţi, tot pe spinarea lir!

Eşti tânăr dacă inima ta bate,
Şi ce ţi-e dat, de ştii să preţuieşti
Dacă iubeşti şi te bucuri de toate,
Bătrân eşti... când te saturi să trăieşti!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nuanţelor de gri

E cerul gri şi plouă-n noi,
Ascunse în tăceri sunt toate,
Copacii-s trişti, copacii-s goi,
E poate cea mi lungă noapte.
Noaptea în suflete se lasă
Şi sub copacii adormiţi
Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă,
Mai tineri şi mai fericiţi.

E cerul gri şi plouă-n noi
Sub pelerinele de negru.
Şi plângsub pleoape, plâng şi ploi
Din cerul de un gri integru.
Ne dor tăcerile... Deodat'
În noi o flacără se-nalţă
Şi visul iar s-a-mbujorat
Căci prinde iar speranţa viaţă.

Ascunse în tăceri sunt toate
Şi lumea parcă a adormit,
Dorm somn de veci sub ramuri moarte
Lumini ce-n noi au încolţit.
Pe cer, de-acum nu mai sunt stele
Şi sub o pătură de nori,
Dorm toate visurile mele,
Dar ştiu că vor renaşte-n zori.

Copacii-s trişti, copacii-s goi
Şi doliu peste tot se lasă.
Noi, în tăcere, numai noi,
Ne vom întoarce iar acasă.
Cobori pe treptele de gri
Quasar înveşmântat în ceaţă
Pe sub apusuri viorii
Să zbori, cu fluturii învaţă!

E poate cea mai lungă noapte –
Un şal pe umeri s-a lăsat,
Nu se-aud clopote, nici şoapte
Şi-atunci mă-ntreb ce s-a-ntâmplat.
Şi încolţesc tăceri în mine
Şi sufletul îmi e rănit,
Tăcerile îmi sunt străine,
Trec aripi gri prin infinit.

Noaptea în suflete se lasă
Şi trec pe ceruri păsări gri,
Voaluri gri mă poartă-acasă
Înspre nopţile târzii.
Plânge griul pe ogoare,
Grâul, gri în spicuri creşte,
Apoi cade-n ploi, din soare
Şi-n poeme încolţeşte.

Şi sub copacii adormiţi
Dorm frunze gri. Gutuie coaptă
Se-aprinde-n mine. Voi sluji
Această noapte-mparfumată.
Alai de gri... s-a înnoptat...
Un petec gri de cer, apune
Şi plouă pe un gri asfalt
Cu gri stelar şi-nchinăciune.

Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă,
Nor timpii în târziul ceas.
Îmi este viaţa mai frumoasă,
Feştila,-n gri muiată,-a ars.
Şi griul iar se risipeşte
În pure primăveri de vis,
Caisul deoată înfloreşte
Şi plouă floare de cais.

Mai tineri şi mai fericiţi,
Bătrâni se-mbracă-n haine grele,
Cu paşii mici şi şerpuiţi,
Coboară drumuri de mistere.
Se pierde griu-n rubiniu,
Speranţa încolţeşte-n noi,
Copaci de gri s-au scuturat
Şi nu mai sunt atât de goi.

Mai tineri şi mai fericiţi
Se-ntorc bătrâni, se-ntorc acasă
Şi sub copacii adormiţi
Noaptea în suflete se lasă.
E poate cea mai lungă noapte,
Copacii-s trişti, copacii-s goi,
Ascunse în tăceri sunt toate,
E cerul gri şi plouă-n noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iernii

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

Doar ei, cei mici, mai ştiu chemarea iernii,
Piatra filozofală e a lor,
trec prin nămeţi cu aur pur sub frunte,
doar ei mai ştiu ce-nseamnă-n trup fior.

Şi ninge, – cade-aceeaşi draperie,
ţesută din mirific fir ceresc...
Printre coloane albe ei aleargă
şi dintr-o altă lume ne privesc...

Iau în mânuţe, brusc, zăpada rece,
pesemne vor s-o strângă într-un chip,
parcă sunt nişte Fauri ai minunii,
lucrând febril în nea ca şi-n nisip.

Probabil pentru noi e prea mult albul,
l-am reciclat prea mult în scrum intern,
şi-atunci, stingheri, îmbătrâniţi în fire,
compătimim în ei albul etern.

Dar cel mai rău e c-am uitat iubirea,
cei mari mai pot atât: să fie doi,
şi când nu sunt ninsoarea e cumplită –
cuţite-adânci ce cad în amândoi...

Şi ce departe e atunci copilul,
cum s-a pierdut printre nămeţi de vis,
luând, sub hăinuţa caldă, fericirea,
făcând să ningă invers, din abis!...

În legea de-a simţi povestea iernii
e vorba despre-a fi şi-a nu mai fi,
e vorba despre vis, dar şi durere,
despre fatalul dar de a iubi.

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.
Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul.
Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!
Ciutura fântânii lacrima adapă,
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Au plecat în lumea largăă toâi românii...

Casa bătrânească are în firidă
Simfonia vieţii - lume împărţită
În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,
Pe glia străbună, să facă popas.
Tineri ce în lupta lor cu sărăcia
Au plecat departe... Unde-i România?!
Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,
Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,
Ia strămoşască şi fota străbună
Strălucesc înseară-n limpeziri de lună.
Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai
Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai.
Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...
Vise-ncătuşate ne mai sunt averea.

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,
Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,
Se gândeşte poate c-o veni vreodată
Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată
Dusă prea departe, dusă-n ţări străine
N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!
Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.
Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce
Când în pat se pune, tristă, să se culce.
Are în arendă câteva pogoane.
Cu atât cât are, n-o muri de foame.
Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,
Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

Ciutura fântânii lacrima adapă,
S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.
Ornicul durerii sună-n valea mare...
Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!
Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,
Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.
Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,
Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,
În străinătate toată lumea pleacă.
Au uitat de toate... pământul străbun
Nu mai e averea nici unui român.
Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.
Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,
De la Bobotează, busuioc. O fi
De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...
Se apleacă grâul, pâinea li-i amară
Şi românii iarăşi se întorc în ţară.
Sărută pământul, mâna mamei lor
De lacrimi udată, chipul ars de dor...
Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,
Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

Au plecat în lumea largă toţi românii,
A singurătate parcă urlă câinii.
Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...
Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!
Doliul doar se zbate - inimă pustie.
La căsuţa voastră, cine să mai vie?!
Doar pământul care mă hrănea, copil,
Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

Au plecat în lumea largă toţi românii.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ciutura fântânii lacrima adapă.
Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!
Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

P. S.
Sărutmâna mamă, sărutmâna tată!
Din străinătate am venit... Mă iartă
Binecuvântare dă-mi, măicuţa mea!
Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!