Vechiul drum al mătăsii

Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier
cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lângă ghena
de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde
inima în palme ca pe un buchet de nuntă,
dacă-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul
din Pisa până când va atinge înclinaţia necesară,
ai putea să-mi aduci tu factura de lumină
sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare,
ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac
decât meseria, ai putea să fii necunoscuta care
se osândeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat
niciodată de nimeni, oh, şi câte şi mai câte ai mai putea fi,
toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie
e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu
va fi găsit niciodată, nicicând.

Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii,
lacrima celui sătul de vise devenind dulceagă
precum sudoarea unei statui muribunde.
Ţi-am săpat peşteră în cearcănele mele cenuşii,
lucrând ca un condamnat pus pe fugă, daltă cu daltă,
milimetru cu milimetru, mai izbeam din greşeală
o ţeavă de sânge, mai perforam o vână cu agent termic
otrăvitor, treceam de toate, şi de cabluri neaşteptate de
telefon sau de curent electric, treceam de toate ca un
dement cu ochii-n flăcări, cu o daltă-n mână ca un
jungher de spintecat cerboaice isterice pe mozaicul
naosului. Iar când am obosit destul ca să pot adormi,
m-am culcat în propriile cearcăne ca în nişte hamace
de aur, balansând răcoros peste împărăţiile mele
subpământene.

O să ajung să-ţi sun la uşă rar, de două ori pe an,
ca ţiganu', de Înviere şi în Ajunul Crăciunului,
şi chiar dacă o să-mi răspundă bărbatul tău,
o să-l dau la o parte şi o să-ţi sărut mâna umedă
de ceapă, şi ochii o să ţi-i sărut, umezi de ceapă,
şi buzele o să ţi le sărut, cu gust dulce de drob de miel.
De când n-am mai ţinut legătura, am devenit propriul meu
rege, administratorul unic al celei mai desăvârşite sărăcii
şi oracolul secret al celor mai neaşteptate răsturnări de
situaţie. Desigur, scuip pe orice evidenţă cadastrală
şi mă vindec tratându-mă regulat cu farmacistele de
serviciu.

Tu nu ştii toate astea, nu cunoşti nimic din grandoarea
marilor jertfe; dacă ai găsi cumva un ou uriaş de pasăre
dispărută, nu l-ai păstra intact, aşa cum se cuvine,
ci neapărat l-ai sparge ca să-i mănânci galbenuşul,
să nu pierzi şansa de a-i gusta, concret,
unicitatea. Da, iubito, dar în muzeu, pe raft,
nu va mai rămâne nimic. Tu simţi gustul istoriei,
dar tragi apa de la closet peste ce mai rămâne din ea,
eu prefer s-o contemplu, să-mi fac din istorie suvenir
sau să-mi sculptez din ea amuleta. Asta e diferenţa
dintre noi. În fond, e o simplă diferenţă de optică!
Eu rezist în dragoste atâta timp cât rezistă
carnea de lup sau de mamut în sângele meu,
cât timp mi se plimbă prin ochi fierul organic
al sălbăticiunilor. Mi-am făcut frecţie cu gaz
pe necropola ultimului sărut şi-apoi am luat o tărie
lungă cât o sută de ani cu prinţii cei mai de soi ai cartierelor,
care mi-au amintit adevărata nobleţe.

Mai fumează, mai atârnă-ţi piciorul pe geam,
la etajul tău superior, ca pe fereastra unui castel
spaniol cu fântâni şi sunet de chitară. Mai lasă-mă
să te privesc cuminte, dimineaţa pe răcoare, mai ucide-mi
zăpezile din mine cu un foc de întreţinere, discret ca al
aborigenului de la Muzeul Antipa; sălbaticul din peşteră,
cu care stăteam pe jos, la discuţii, dupa ora închiderii,
când devenea comunicativ.
Sunt în stare să gust încrâncenarea ca pe suprema
dovadă de forţă, aici bărbăţia mea lucreză la parametrii
cei mai înalţi. Grija solemnă de a-mi gospodări răbdarea
naşte, în cazul meu, monştri, înspăimântători, dar reumatici,
igrasioşi, munciţi de o blândeţe degenerată. Şi dacă totul
s-ar povesti invers, ca un fel de apă care se împinge singură
înspre izvor şi rămâne, clocotind, acolo, istoria noastră
comună ar putea reîncepe oricând şi, mai înainte de toate,
cu gândul lui Dumnezeu. Şi cu văduvia noastră originară.
O, frumoasa mea văduvă a celei mai bărbătoase iubiri!
Ne aşteaptă şantierele de lucru, barajele suspendate
şi păstrăvii dulci ca mierea, caleştile cu deţinuţi soioşi,
lipiţi de noi ca nişte îngeri ai păcatului, vagoanele cu pescari
deportaţi în Bărăgan la vâslitul pământului şi plutitoarele
mănăstiri lipoveneşti, şi gazdele cu ochi de sticlă care ne-au
marcat existenţa ca nişte rude.

Desigur însă ca nimic nu e obligatoriu!
Nici viaţa noastră separată nu e obligatorie. Nici femeile,
pe care altădată mi le aruncau la picioare muscalii
ca pe nişte mistreţi pălmuiţi, nu era obligatoriu să poarte
vreo ştampilă, nici alergia noastră cronică faţă de
îndobitocire nu-i obligatoriu să ne mai amintească ceva.
Şi mai bine, în general, să nu ne mai amintim nimic,
nici măcar că există asociaţii de bloc care ar putea să ne
caute sau agenţii matrimoniale care ne-ar putea alina
suferinţa prin telefon.
Să lăsăm să se mai joace şi viaţa cu noi, că destul
ne-am jucat şi noi cu ea prin subsoluri de teatre şi cabine
vacante. Sărută, iubito, din partea mea, femeile de
serviciu, dă-le o floare şi spune-le că le-am iubit
ca pe nişte mame, că fiul lor trăieşte şi că l-a
adoptat drept tată pe Dumnezeu.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme, în timp, ale unei alte

am adunat câteva cuvinte pe care nu le mai folosesc –
câteva cuvinte uzate, bancnote vechi, ieşite din uz
ca hârtiile albastre de o mie de lei
pe care le-am găsit intr-o zi în haina bunicii.
ce bine ar fi, m-am gândit, dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
cu hârtiile de cincizeci de mii şi de zece şi de o mie de lei
toate rămase nefolosite de la eclipsă.
ce bine ar fi dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
măcar în parte cu toate posibilităţile rămase nefolosite
ca nişte baloane vechi în care nimeni n-a suflat aer
şi de care nu s-a bucurat nimeni
aşa cum nimeni n-a gustat din bomboanele tăvălite în pudră de ciocolată amară
pe care bunica le-ar fi putut cumpăra de la magazin.
câteva cuvinte, câteva mii de lei rămase nespuse, rămase nefolosite de prea multă vreme,
uitate undeva unde ceva ar fi putut începe,
unde s-ar fi putut deschide o rană
numai ca să se vindece
unde ceva ne-ar fi tăiat răsuflarea
sau ar fi deşteptat în noi acele gesturi, acele trăiri
de care întineresc până şi oamenii cei mai bătrâni.
acum, când adun toate cuvintele astea care au rămas
de atât de mult timp nespuse încât, rostindu-le azi,
mi se par scofâlcite ca nişte mere stricate,
îmi dau seama că viaţa mea e plină de hârtii albastre de o mie de lei
împrăştiate peste tot, de hârtii portocalii de cinci mii,
de hârtii de o sută de mii pe care nu le-am folosit niciodată
şi cu care nu voi mai putea cumpăra niciodată nimic.
şi toate bancnotele astea sînt ţesute în trecutul meu
ca nişte ochiuri pe dos într-un model foarte complicat
din care e foarte greu să înţelegi ceva
iată, părinte, nimic n-a rămas necheltuit sau nespus,
nimic n-a rămas netrăit, nimic nu poate fi adus împotriva fiinţei mele
i-a strigat fiul risipitor tatălui
şi tatăl l-a îmbrăţişat şi a tăiat viţelul cel gras
bucurându-se.
iată, părinte, am pierdut şirul celor nefăcute,
celor nespuse, celor netrăite
aş fi spus eu, gândindu-mă la toate acele hârtii albastre
de care am uitat aproape cu totul şi în care viaţa mea a fost de tot atâtea ori amânată
lăsată pe altă dată, nerostită până la capăt
iată, părinte, neîntregul fiinţei mele
aş fi strigat eu,
Vindecă-mă!
dar unele minuni nu le poate face nimeni
aţa nu se mai înfăşoară niciodată în ghem
ci ne scapă încet printre degete
până când nu mai rămâne din ea nimic
afară de câteva bancnote albastre de o mie de lei
ca nişte cioturi, ca nişte urme, în timp, ale unei alte vieţi
tot a ta, dar pe care n-ai apucat s-o trăieşti niciodată.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să fiu...

aş putea să fiu un buchet
imens de flori
ce Dumnezeu l-a desenat
în mii de culori
aş putea să fiu de ieri de azi de mâine
bucata ta de pâine

aş putea să fiu o pasăre în zbor
să vin la tine când ţi-e dor
aş putea să fiu izvor cu apă rece
să-ţi fiu setea care trece

aş putea să fiu un cer senin
aş putea să fiu un surâs pe buze un suspin
născut din al tău venin

aş putea să fiu...

poezie de Lucian Bota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-ţi cer nimic

Nu-ţi cer nimic...
Dar dac-ar fi să-ţi cer
N-ar fi ceva ce n-ai putea să-mi dai
Ţi-aş cere ziua asta-n care stai
Cu ochii verzi, cuminţi şi sâni de fier
M-aş mulţumi să-ţi fiu chiar şi amic...
Şi-n plus, nu ţi-aş cere nimic.

Nu-ţi cer nimic...
Dar dac-ai vrea să-mi fii
Numai o oră, una cu iubirea
Ne-am contopi-ntr-un foc şi am fi ştirea
Cea aşteptată de toţi morţii vii
Şi-un pergament micuţ am pune-n plic...
Iar viaţa noastră ar pluti un pic.

Nu-ţi cer nimic aici, nimic acum...
Dar dacă m-ai simţi şi ai alege
Ai vede-n mine Raiul bun, cel de poveste
Şi mări adânci şi munţi cu-nalte creste
Am fi Adam şi Eva-n noua Lege
Şi nimeni n-ar putea să ne stea-n drum...

De-ar fi să-ţi cer ceva, aş fi nebun?

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 4 aprilie 2018 (4 aprilie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu m-a creat să împlinesc o slujire anume. Mi-a încredinţat să fac ceva ce nu a mai dat nimănui. Am o misiune... Sunt o verigă într-un lanţ, o punte de legătură între persoane. Nu m-a creat pentru nimic. Voi face lucrarea Sa; voi fi un înger de pace, un martor al adevărului acolo unde sunt... De aceea voi avea încredere în El. Orice sunt, nu pot fi aruncat afară. Dacă sunt bolnav, boala mea s-ar putea să-I slujească Lui; îndoielile mele s-ar putea să-I slujească Lui. Dacă sunt în suferinţă, durerea mea s-ar putea să-I slujească Lui. El nu face nimic în zadar. El ştie ce face. S-ar putea să-mi ia prietenii, s-ar putea să mă arunce printre străini, s-ar putea să mă facă să mă simt singur, să-mi scadă curajul, să-mi ascundă viitorul de mine. Totuşi, El ştie ce face.

citat clasic din John Henry Cardinal Newman (1870)
Adăugat de Nana
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş putea...

Ce-aş putea eu oare, oare ce-aş putea
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu de partea mea
Ce-aş putea eu una pe acest pământ
Daca n-ai fi, Doamne, lângă mine, Sfânt?...
Cum aş face faţă ceasului cel rău
Dacă nu m-ar ţine un cuvânt de-al Tău?
Ce comori de vise aş putea să-adun
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu atât de bun?...

Ce-aş putea eu, oare, să zidesc aici
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu ca să ridici...
Care flori din câmpuri le-aş culege eu
Fără indurarea Ta de Dumnezeu.

Şi prin ce putere aş putea lupta
Dacă n-aş primi-o chiar din mâna Ta?
Aş putea-n lumină să mai cresc un pic?
Fără Tine, Doamne, n-aş putea nimic...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...

aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea

aş vrea să îţi scriu...
o scrisoare lungă
iubito
cu litere adevărate albastre
cu litere
pe care să le poţi mirosi
şi cuvinte pe care
să poţi adormi
ca într-un hamac
poate chiar eu
aş putea fi scrisoarea
dacă aş renunţa
să mă mai trezesc
din visul primordial
într-un coşmar repetabil
al existenţei fără tine
astfel ţi-aş putea pătrunde
în adâncimi
necunoscute nici ţie
înlăuntrul Ochiului
ţi-aş fi ultimul Dumnezeu updatat
aş putea să îţi scriu
cum e să mori
din viaţă în viaţă
sufocat de neputinţa regăsirii
pentru că respiraţiile mele
au nevoie de plămânii tăi
sau aş putea putea
de ce nu
să îţi povestesc draga mea
cum e să te faci că eşti viu
milenii după milenii
şi ceilalţi să se prefacă
că te cred
dar mă gândesc
că ar fi prea trist
să îţi scriu
despre toate aceste nimicuri
şi plictisitor
când tu încă nu te-ai născut
nehotărâtă în alegerea
de a fiinţa sau nu
ar putea părea puţin ciudat
nu-i aşa
să primeşti o scrisoare
dintr-un viitor care poate
nu va fi niciodată prezent
dar lasă-mi măcar
această iluzie iubito
că din matricea mea
în matricea ta
se poate traversa în acest fel
şi Poştaşul va ajunge
să sune la sufletul tău
de două ori
întotdeauna de două ori
ca să ştii...
aş putea să îţi scriu
această scrisoare lungă
cât toate universurile la un loc
dar cred că deja am scris-o
şi am uitat că de fapt
noi n-am existat

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă cu zarul

dacă tot ai de gând s-o faci, fă-o până la capăt,
altminteri, nici măcar nu încerca.

dacă tot ai de gând s-o faci, fă-o până la capăt.

s-ar putea să-ţi pierzi iubita,
soţia, rudele, serviciul şi poate minţile.
fă-o până la capăt,
s-ar putea să nu mănânci 3 sau 4 zile.
s-ar putea să îngheţi pe o bancă-n parc.
s-ar putea să faci puşcărie,
s-ar putea să te faci de râs,
de batjocură,
să rămâi singur,
singurătatea e un dar,
toate celelalte sunt teste de rezistenţă,
a cât de mult chiar vrei să faci asta.

iar tu o vei face
în ciuda respingerii şi a şanselor schiloade
şi va fi mai minunat decât
orice altceva
ţi-ai putea imagina.

dacă tot ai de gând s-o faci,
fă-o până la capăt.
nu mai există un sentiment ca acesta.
vei fi numai tu şi zeii
şi nopţile vor fi cuprinse de flăcări
fă-o, fă-o, fă-o.
până la capăt
până la capăt.
vei duce viaţa de-a dreptul într-un
hohot de râs, este singura luptă pe cinste
care există.
... tu n-ai putea-o povesti mai bine.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem filozofic pentru S

III

Mă gândesc că de aci am putea începe, aci ne-am putea găsi învestirea
într-o lume în care toate s-au făcut şi noi venim prea târziu la ospăţ.
Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile,
şi să ne rugăm nu numai cu inima, ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş,
dar şi cu gândul, cu înţelesurile noastre mai liniştite, cu punerea noastră mai cumpătată
în rost a lucrurilor. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat,
pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine,
pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările, pentru cei ce au spus: "Dumnezeu a murit".

poezie celebră de Constantin Noica
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sid: Şi colega ta? Trebuie să sosească şi ea, în curând?
Lucian: Nu. Ea nu va veni astăzi. Era prea obosită.
Sid: Înţeleg. Deci, de asta ai venit singur. Mă miram că nu sunteţi împreună.
Lucian: Va veni mâine. Astăzi trebuie să ne descurcăm doar noi, singuri.
Sid: Şi ne vom descurca.
Lucian: Bineînţeles că ne vom descurca. Dar să ştii, chiar şi eu sunt puţin obosit.
Sid: Dacă vrei, te poţi retrage. Nu-i nici o problemă. Te înţeleg. După atâta petrecere, e normal...
Lucian: Nu, nu sunt chiar atât de obosit încât să nu rezist vreo câteva ore. Însă nu cred că aş putea face faţă unei noi incursiuni în trecutul planetei voastre. Nu m-aş putea concentra suficient şi n-aş înţelege nimic. Am putea aborda un alt subiect, mai puţin încâlcit?
Sid: Sigur. Orice doreşti tu. Doar să-mi spui.
Lucian: Atunci, aş propune să revenim în prezent. Ce zici, se poate?
Sid: Desigur. De ce nu s-ar putea?
Lucian: Minunat! Şi cred că am putea rămâne în parc, pe o bancă, cel puţin un timp.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

De s-ar putea, iubito...

De s-ar putea, iubito, cumva, să ne-ntâlnim
În ceasu-n care roua se-aşează – s-o sorbim...
Cu buzele uscate de dor şi nenoroc –
Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.

Dar ştii, tu, nu-s prea sigur că roua ar putea
Să-mi stingă setea dulce – de dulce gura ta...
Ba, s-ar putea, răcoarea din zori să ne lipească –
Şi trupul meu şi gura-mi, setos, să te iubească.

Eu aş fi de părere, ca întâlnirea noastră,
Să fie, mai degrabă, într-o amiază-albastră
Şi-n iarba mătăsoasă, prelung să ne iubim –
Ca setea ce ne stoarce, cumva, s-o potolim.

Dar dacă tu, voi-vei – în roşu asfinţit
Să ne-întâlnim, iubito, n-aş fi nemulţumit...
Că, în general, în noapte şi-n zi şi-n frânt amurg –
Dorinţe neîmplinite, spre tine, gârlă, curg.

Deci, n-are importanţă, cu timp sau fără timp,
Eu vreau să fiu cu tine în orice anotimp –
Chiar şi-n ploioasă toamnă şi într-al iernii ger,
Dacă nu-s lângă tine – mă simt trist şi stingher.

Aşa că, hai, iubito, oricând să ne-ntâlnim
Şi într-aşa să facem, ca timpul să-l oprim
Iar dacă tu înseta-vei, eu te-aş ruga să bei
Nu roua de pe frunze – pe cea din ochii mei.

Eu - potoli-mi-voi setea, sorbindu-te pe tine...
Şi cred că, numai astfel, ne va fi cel mai bine;
Iar orele să treacă – sau să stea lângă noi -
Însă, dacă vor trece, le-aducem înapoi...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn

nu vreau să mă vezi noaptea
nu pot trimite fotografii
am ochii roşii, un blitz defect
şi câteva dâre de lumină pe inimă

mă gândesc să nu-ţi mai trimit niciodată fotografii
sunt prea încărcate de melancolie
m-am săturat să-mi plimb tristeţea pe sticlă
urăsc reflectoarele, picturile şi pictorii, pe tata
da, îl urăsc, pe bunul meu tată
îl urăsc
nu-l mai urăsc
bat câmpii şi devin alta
urăsc-iubesc
iubesc-urăsc

cu pumnii strânşi, sper că
nu voi mai scrie niciodată poezie.
uită-te la mine, dragul meu
fotografiile şi poeziile mele stau pe ape
eu merg înainte şi n-am chef de nimic
las uşile deschise, nu mi-e frică de nimeni
vreau să-mi pui întotdeauna întrebări simple

acum vreau să dorm
fără nici o întrebare, nici o fotografie, nici o poezie
vreau să mă ascund în aşternuturi
nu ţi-am spus, ştiu să-mi fac cruce cu limba
tot tata m-a învăţat
dar mi-e frig, ţin mâinile împreunate

mă rog să nu-mi vadă niciodată fotografiile, răspunsurile, poeziile
să nu vadă decât atât
aş putea să fiu o soţie bună
amanta perfectă
aş putea să fiu copil, o altă mamă
aş putea să fiu a ta în fiecare noapte
aş putea să nu mai scriu nimic
acum
şi cu toate astea
de mâine, n-o să-i mai spun nimic mamei
am s-o îmbrăţişez cu toată dragostea
fără să ştiu de ce în fiecare noapte
o doare atât de tare
Dumnezeul meu

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ăncercat

Am încercat s-ating nemărginirea
Cu degetele, dar le-am răsfirat
Şi printre ele mi-a scăpat iubirea
Dar nu-i nimic, măcar am încercat.

Când ochii mi i-am ridicat spre cer
Şi-am încercat să văd prin infinit,
Nu am făcut decât să bâjbâi în eter,
Dar nu-i nimic, măcar am îndrăznit.

Apoi m-am desfăcut la piept
Şi inima bătând ţi-am dăruit
Iubind! Credeam că-i înţelept
Să mi-o-ngrijeşti..., măcar am năzuit.

Te-am imortalizat prin vers, în timp,
În inimă, în ceruri şi-n eternitate...,
N-ai auzit şi-am început să ţip,
Dar nu-i nimic! Le-am încercat pe toate.

Şi din adânca mea simţire
Adesea, când mă emoţionez,
Din ochi curg lacrimi de iubire,
Dar nu-i nimic! Eu nu mă ruşinez.

Am râs şi-am plâns şi am iubit
Profund, fierbinte şi curat,
Eu toate astea le-am trăit
Mereu. Măcar am încercat...

Din vise am creat realitate
Şi în realitate am visat!
Ştiu, nu le-am împlinit pe toate...,
Dar nu-i nimic! Măcar am încercat!

Am fost, cred eu, acea femeie
Pe care şi-o dorea orice bărbat,
Tu ţi-ai dorit o altă odisee,
Cu mine nici măcar n-ai încercat.

Din tot ce-ar fi putut să fie,
Din toate cele ce le-am dat,
Putea atâta frumuseţe ca să fie...,
Dar ce păcat! Tu nici n-ai încercat...

poezie de Florentina Mitrică (12 septembrie 2017), traducere de Florentina Mitrică
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Ah, cred că nu te-am înţeles niciodată; nici acum nu reuşesc să te înţeleg... De ce n-ai încercat să-ţi refaci viaţa?
Traian: Ce-ar mai fi fost de refăcut, după ce mi-ai distrus-o tu?!
Diana: Încă ţi-o poţi reface şi acum, doar n-ai nimic de pierdut, nu e deloc târziu; eşti tânăr... N-ai decât 39 de ani, eşti director, chipeş, înstărit... Ce aştepţi?
Traian: Chiar n-ai înţeles nimic! Niciodată... Cum crezi că aş putea manifesta interes pentru vreo altă femeie? N-ai priceput că tu ai fost totul pentru mine?
Diana: Traian, eram nişte copii pe atunci; mult prea tineri pentru a înţelege unele lucruri. Îţi puteai însă întemeia o familie, mai târziu...
Traian: Fără tine? Crezi că ar fi fost posibil?
Diana: Da; de ce nu? Meriţi să fii fericit.
Traian: Dar n-aş putea, pricepe odată!
Diana: Nu, nu pricep; ce te reţine?
Traian: Tu... Mă doare amintirea ta, răul pe care mi l-ai făcut... Cum crezi că aş mai putea avea vreodată încredere oarbă într-o altă fiinţă gingaşă, cu chip înşelător?! Ai ucis în mine totul! L-ai preferat pe blondul acela, cu care încă eşti şi acum...
Diana: Da, l-am preferat, pentru că-l iubeam şi încă îl iubesc. Eu eram prea mică, iar el... Era pentru mine omul ideal, mai mare, cu o situaţie stabilă; îmi putea oferi siguranţa materială şi liniştea unui cămin. Avea un serviciu bun, stabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am respins să joc în nişte clipuri publicitare foarte avantajoase, pentru că nu arătau ca mine. Nu voi purta niciodată nişte haine dezgustătoare care să-mi scoată în evidentă posteriorul, pântecele sau sânii. Aş putea fi Britney. Aş putea fi mai bună decât Britney.

citat din Avril Lavigne
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Off, dragul meu... Deci, asta era! I-ai găsit îmbrăţişaţi. Şi ce-i cu asta?
Nick: Poftim?! Cum adică, tată?!
To Kuny: Dragul meu, nu trebuie să interpretezi greşit ceea ce vezi. Există o multitudine de motive pentru care două persoane se pot îmbrăţişa. O îmbrăţişare nevinovată nu înseamnă nimic rău. Ei sunt de mult timp colegi, prieteni chiar, destul de apropiaţi şi îşi pot permite asemenea manifestări din când în când, dar atâta tot. Deci, chiar ar putea fi doar o neînţelegere.
Nick: Dar, tată...
To Kuny: Ascultă ce-ţi spun, băiatul meu! Ar fi trebuit să-i laşi să-ţi explice, să le dai şansa să-şi justifice comportamentul, nu să te grăbeşti să tragi tu concluziile. S-ar putea să te înşeli în privinţa lor.
Nick: Dar, nu era nevoie de explicaţii. Totul era destul de evident.
To Kuny: Nu, dragul meu! Nimic nu era chiar atât de evident cum ţi s-a părut ţie în acel moment. Ar trebui să ai mai multă încredere în minunata ta soţioară. Eu cred că te iubeşte cu adevărat, mult de tot, deci, în nici un caz nu ar vrea să-ţi facă aşa ceva! Iar în privinţa comandantului, nu ştiu de ce, dar îmi inspiră foarte multă încredere. Nici el nu ţi-ar vrea răul, ţie sau colegei lui. În plus, el e îndrăgostit până peste cap de sora ta, deci, în nici un caz nu s-ar uita la scumpa ta soţie.
Nick: De sora mea?!
To Kuny: Da, bineînţeles. Aaa, nu de Ly, se înţelege, ci de Lia. Şi ea e sora ta.
Nick: Ea e, însă el nu ştie.
To Kuny: S-ar putea să nu ştie acest lucru, însă asta nu-l împiedică să fie îndrăgostit de ea. Şi nu are ochi pentru altcineva, decât pentru ea, deci, nici pentru iubita ta cea blondă. Aşa că n-ai motive să te comporţi astfel, să te simţi jignit de atitudinea lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Breaking news

Din ochiul meu
golit de imagini a curs
ultima lacrimă care
poate să readucă
moartea
printre coşciugele rânduite
în stânga şi în dreapta
ca nişte lumânări
pregătite să ardă
până la capăt

da... până la capăt...

s-ar putea
să nu vă mai pot privi
dar imun la răutăţile unora
o să-mi fac ultima plecăciune
în faţa celor care
m-au primit
în gândul lor şi
m- au iubit...
nu nu din interes
sau poate
la îndemnul celui răstignit
pe durerea acelora care
au fost...

s-ar putea să
nu mă mai iubiţi
asta pentru că port
marea vină de a exista şi
a mă fi cuibărit
în lacrima unei pietre
rămasă sub val...
singurul loc de care
moartea nu ştie
deşi trece pe acolo zi de zi

oricum moartea mea
a îmbătrânit şi
nu vede prea bine...

s-ar putea...

poezie de Teodor Dume (martie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăvor

Pierduto, nu mă mai iubeşti
tu nu te mai arăţi nicicând,
Pierduto, nu vrei să-mi găseşti
un timp ce nu bate sunând.

Pierduto, ai putea orice
dacă ai vrea, dar nu mai vrei
şi totul stă închis cum e
cu toate că ai mii se chei,

cu care ai putea deschide
pustiile-mi ore livide
şi ai putea să pui zăvor
la orele care mă dor.

Pierduto, ai albastre cleşti
făcute să deschidă stele
Pierduto, nu mă mai iubeşti
măcar striveşte-mă-ntre ele

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea

Aş putea să scriu poeme,
Cu buzele pe gâtul tău,
Şi pe trupul care geme,
Aş fi veşnicul ecou.

Aş putea să-ţi dărui norii,
Chiar şi luna de pe cer,
Parfumul gingaş al florii,
Ce o port eu la rever.

Aş putea să fiu... lumina
Şi poetic să te-ncânt,
Luând asupra-mi toată vina,
Cu genunchiul în pământ.

Aş putea să fiu... Paris
Tu să fi Elena mea...
Şi atunci îţi spun precis,
Troia sigur n-ar cădea.

Aş pieri pe baricadă
Şi cu pieptul spre duşman,
A aheilor armadă...
Aş distruge-o într-un an.

Dacă ai pieri din mine,
Cu-n sărut te-aş învia,
Tu, iubire, ştii prea bine,
Viaţa ta... e viaţa mea.

poezie de Dumitru-Cristian Ştefănescu (7 mai 2015)
Adăugat de Dumitru-Cristian Ştefănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!