Spaţiul limitrof

Se spală putina des, se luceşte trotuarul
în paşaua asta plină de anahoreţi de mâna-doua,
care iau smalţul mătăniilor
frecându-le indiferent ca pe nişte iubiri comune.
E clar că perioadele tulburi nasc nebuni responsabili,
manierişti ai propriilor capricii, cu ochi dezlânaţi
şi chelii nedemne, lipite. Ceilalţi, teferi, nu-şi vorbesc:
umblă cu câte un şurub de tramvai în gură,
să se justifice în orice clipă.

Dimineaţa, în zori, miroase a cârpă arsă
şi-a grătare stinse de brumă şi flegmă.
Se feresc unii de alţii, ei aşa se trezesc, ferindu-se,
învăţându-se uitatul în pământ şi spaima de moarte.
Nu-şi mai fură miresele, ci sufletele, aşa, mascat,
feciorelnic, ca unul, ca plecaţi dintr-o obârşie.

Coboară, în casele părăsite, mâna lui Dumnezeu,
să-şi ia singură oul din candelă. Ou fiert
în untdelemn rece, tremurător la scârţâitul porţii.
Sfântă comuniune – suflul divinităţii peste găinile
de lună, cuibăroase, oficiind singure slujbele de
pomenire domestică, aurind, în Empire, orice
scaun putred ori laviţă soioasă!

Nu se mai nasc profeţi în ţara gândurilor
cu miros de doagă, imediat reperabil.
Ei îşi pierd consistenţa şi sensul acolo unde gândurile
pot fi asimilate reciproc, citite pe brânci, ori de-a-n picioare,
după bătaia vântului. Acolo unde scârna minţii transpiră,
invadând lacom scârna celeilalte minţi, teritoriu
inviolabil, particular.
Ruşinea supravieţuieşte însă şi fără profeţi,
Râsul anarhic poate pustii în voie
şi seca şi măduva din os.
Culoare de umbră amestecă spaţii comune,
ministerele groazei domină sindicatele muţilor
şi ale executanţilor unei singure vieţi.

În această paşa, în care râsul firesc se interzice
după prima oră a dimineţii şi se aprobă
după ultima oră a serii, greşeala se pedepseşte
cu o lovitură de bocanc sub centură, din automate
speciale, migălos construite, depăşindu-şi condiţia
mecanică prin erori neregulate.
Să pedepsim, atunci, şi greşeala automatelor,
să-i chemăm pe nemţi să ne facă maşini de lovit
mai bune, în serie, pe temeiul schimburilor tehnologice
şi al ajutorului umanitar! Maşini punitive, silenţioase,
atât de discrete încât să absoarbă şi ţipătul.

Pe această insulă teoretică,
pe care milogii se nasc din faşă milogi,
iar destinele radicale condamnă înainte de naştere
şi bântuie lepros şi după moarte –
câmp magnetic al pământului şi al zeilor
ce clipesc din ochi o singură dată...

Spre bălţile limitrofe, împinşi spre bălţile limitrofe,
cu educaţia citadină pliată, ca un drapel
găurit la mijloc, în genţile-diplomat, evacuându-ne
tuberculoşi, dizgraţiaţi din propria rană,
spre bălţile limitrofe, curate!
Acolo, departe de revizori şi cenzori, acolo unde
se braconează legal, din disperare, iar despotismul
pâlpâie din urmă ca un amurg peste o Dunăre
măslinie, sub veghea soldaţilor de la Cernavodă!

De ce, Doamne, se afundă caii în zgura acestui
vast hipodrom, de ce nu ajung la cimitirele ascunse,
de ce ai netezit cu praf înşelător, de cărămidă,
obturaţiile verticale ale oraşului?

Întâi să unim destinele logodnicilor ce se dau
cu capul de pereţi. Întâi să petrecem câteva nopţi
cu capul în zăpadă, la reavăn, la proaspăt,
să nu mai auzim decât ticăitul tâmplelor şi al memoriei.
Apoi, doar, să încercăm vânătoarea purificării, fără
armă, mai mult o ieşire, un curs de reciclare în natură,
un fel de rătăcire pe urmele copoilor, un fel de pierdere
a conştiinţei de sine, în care nimic nu mai rămâne stătător.

Vă spun,
e mai sigur să faci confidenţe sinucigaşului –
Colhoznic zurbăvit, el tot nu se-ndeamnă
la protocolul milei, tot nu se joacă decât cu
imprudenţe definitive. Acelaşi e – de i-ar luci
copiii ca banii pe fundul aspersoarelor publice,
de-ar mima fericirea înzdrăvenirii prin muncă –
acelaşi e; în această provincie cu suflete crescute-n
bir, la zahanale, cu puncte cardinale autonome,
plesnite în spaţiu ca nişte zaruri de mămăligă răscoaptă.

Spaţiu limitrof lui însuşi, adiacent prin vocaţie.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Acolo unde mintea nu e încolţită de frică şi poţi să-ţi ţii capul sus,
Acolo unde cunoaşterea e liberă pentru toţi,
Acolo unde lumea n-a fost fragmentată de pereţii înguşti ai caselor,
Acolo unde cuvintele vin din profunzimea adevărului,
Acolo unde străduinţa neobosită îşi întinde braţele spre perfecţiune,
Acolo unde izvorul clar al raţiunii nu şi-a pierdut calea în nisipul mohorât al deşertului obişnuinţelor moarte,
Acolo unde mintea e condusă înainte de ea însăşi în tot mai larga gândire şi acţiune,
Acolo în Raiul libertăţii, o, Tată, acolo să se trezească ţara mea!

poezie celebră de Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost educaţi amândoi – atât eu, cât şi tu – să nu cumva să greşim. Am fost recompensaţi când făceam ceva corect (după nişte reguli ale altora) şi am fost pedepsiţi când făceam ceva greşit (iar după standardele altora). Aşa că am învăţat să mă feresc de greşeală, iar greşeala a devenit mai importantă decât reuşita. Frica de a nu greşi a ajuns să îmi ghideze acţiunile. Dar nu mai făceam nimic din ceea ce era nou, nimic din ceea ce era diferit, pentru că riscam să greşesc. Când trebuie să iau o decizie, o amân ca nu cumva să greşesc şi să iau o decizie proastă. Acest tip de amânare al deciziilor apare din cauza fricii de greşeală. Am fost aşa de programaţi din copilărie să nu cumva să greşim, să ne gândim la greşelile noastre ca la nişte limite, ca la nişte handicapuri, încât acum am ajuns să ne oprim din drum de teama greşelii. Greşeala e cea mai bună cale sa înveţi şi să schimbi ceva în viaţa ta. Dacă nu îţi dai voie să faci greşeli, nu progresezi – rămâi exact acolo unde erai şi ieri.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până atunci

Se albăstreşte cerul, e semnul lui de viaţă,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiaşi clipe a sărbătorii fără trâmbiţe.
De-acum încolo copiii se vor naşte singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaţilor fără chip vor deveni
fete în case uriaşe, părăsite, cu geamurile veşnic
deschise înspre câmpuri.

Să începem să cunoaştem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viaţă, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmaşilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să îşi ia murături proaspete.

Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a ţipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihneşte
câte un înger sătul de lumină.

Da, să aprindem la marginea oraşului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va muşca întotdeauna din veşnicie!
Cu capul pe umeri de linişti să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculţi şi uşori!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

de-ar fi
să mă nasc iar
te-aş iubi
de tânăr
cu oasele mai uşoare
precum cele
ale unui înger de flutur
din care să scutur
tot timpul pierdut
şi lunile-i reci

te-aş iubi mai mărunt
migălos
mai tăcut
oceane de ceruri, chip de azur,
tot ce-mi fu fără tine
aş scoate din lume
şi-aş uita iadu-n sahare
anost
jinduind niagare
de lâncezire pe un
fără rost

de-ar fi
să mă nasc iar
ţi-aş fi mirt în suflare
te-aş iubi tot pe tine
chiar şi aşa
spre sfârşit

dar
doamne
cât aş suferi
înmiit

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antimaterie

Priveşte-mă,
pasărea din mine şchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirşit,
trebuie să cobor.

Ascunde-mă propriei mele umbre
şi lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind uşor peste ceea ce mai e
un vis cerşind printre ruine.

Uită-mă adânc,
aşa cum, până la urmă, se uită pe sine şi uitarea,
şi revino în deşertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.

Ascultă-mi depărtările
şi vei înţelege că tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiţi din hamuri de troici.

Păzeşte-mă fără să vrei,
absenţa mea e mai puternică decât fiinţa mea,
aşa încât ai grijă de lipsă, de tăcere şi de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut să stea.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mână şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea câte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încât întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să mă poţi ierta, că te iubesc până la sfârşitul acestei nopţi

şi mai departe,
prin timp,
până când lumina ţi se va aşeza pe mâini?

Ai să mă ierţi,

că locuiesc în partea cea mai întunecată a fiinţei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toţi demonii îşi leagă umbrele?

Ai să mă ierţi,

că n-am să deschid fereastra,
şi n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?

Ai să mă ierţi?
Ai să mă ierţi,

că nu vreau să te las, în mijlocul acestei vieţi, fără să guşti adevărul până la ultima firimitură
şi lumina să îţi adoarmă pe piept?

Ai să mă ierţi,

că nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?

Oare, ai să mă ierţi?

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La capăt

timpul a luat sfârşit
în această aglomerare
de sensuri
fiinţa se comprimă
în van strigă la ceruri
s-o scoată din increat

nu ne amintim mai nimic
doar spaima aceasta imensă
desfiinţându-ne destinele
destinele şi chipul

omul priveşte floarea
cu ochii străinului absolut
e sigur că de acolo i se va trage
dezmembrarea cuvintelor
ireversibila moarte

se uită

după Dumnezeu

şi Dumnezeu

tace

înţelept

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tolstoi încă mai ară

Tolstoi mai ară încă. Atunci când sus, vineţi, norii se sparg
Pe cer se deschide-un câmp mai larg decât întreaga lume.
Acolo trudeşte el, la poarta raiului, c-un picior dincolo de prag

E mult mai înalt decât norii care umbresc acest pământ,
Numai congresul planetelor stă deasupra lui
Şi-aleile cereşti unde stele noi se nasc, cuvânt după cuvânt.

Purtând ţărănesc veşmânt, aplecat peste plug, încă mai ară
Tolstoi, acest înger al păcii. Departe, pe câmp, caii lui
Trec mereu, mereu cu coamele în vânt, la fel ca prima oară.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este doar un crâmpei

Regia piesei mi-a mâncat din timp,
las actorii să joace,
privesc şi mă întreb care parte din mine
trăieşte ca nişte cuvinte nefolosite
ori se regăseşte în gesturi
care schimbă atmosfera cu emfază,
iar pe nesimţite se spulberă cauza invocată,
intervin aşteptatele aplauze
care dau naştere unei rumori
când se iese ceremonios la rampă.

Este doar un crâmpei
ce rupe din tine sentimente,
treci mai departe ca o noapte nebună
prin pădurile ce te umplu de frică
la fel cu o furtună care se înteţeşte dintr-o dată
şi-ţi toarnă apă-n cap cu găleata
încât nu ştii cum să faci să te salvezi,
laşi totul pe seama divinităţii
care-ţi controlează instincul
şi poate scapi.

Îmbraci lumea cu frumosul de după
şi faci un pariu cu viaţa
că moartea te găseşte întotdeauna nepregătit
într-un loc unde n-o aştepţi,
nu mai încapi în durere,
nici în bucurie
doar într-o clipă pierdută
fără să vrei.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revenire

Uneori gândurile o iau razna spre pădurile din poveştile cu codri de argint.
Alerg să le prind din urmă dar pădurea deasă şi virgină îmi râde în nas
Tu chiar crezi că poţi reveni la umanul din tine fără să daunezi grav
sănătăţii celor ce aleargă să schimbe argintul meu în preţioasa zgură a facerii?
Mă întreabă un brad înalt scrijelindu-mi conştiinţa cu mii de ace argintii.
Eu nu spun nimic, nu mai cred în nimic, vreau doar să nu rămân fără gânduri.
Ce ar măcina creierul meu în restul timpului din clepsidră dacă ele,
gândurile, nu ar reveni în nisipul timpului.
S-ar lăsa să cadă fir cu fir, prin gaura cheii de la uşa blindată a marii treceri dincolo de zgura facerii.
Ar umple paharul cu iluzii, clipă cu clipă, pentru ca atunci când e plin să ni se toarne pe gât.
Dacă nu alunecă, ni se dau şi câteva lacrimi să înmuiem durerile din gâtlejul clepsidrei.
Aşa se poate reveni din nou la viaţă şi iar contăm, fir cu fir, clipă cu clipă
Revenire după revenire în aceaşi pădure de argint unde eu
alerg să prind gândurile din urmă, dar ele, gândurile nu se lasă prinse.
O iau razna prin hăţişurile vremii de apoi unde revenirea nu mai e la ea acasă.

poezie de Marioara Vişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem preadevreme

la un moment dat,
rămâi suspendat deasupra ta,
refuzi să hotărăşti dacă
mai întorci chestia aia făcută din sticlă
prin care, din acelaşi jos spre alt sus,
moartea se scurge în viaţă.

apoi timpul îţi intră pe sub unghii,
de pierdut când zgârii zidul prăvăliei din colţ,
de unde ai cumpăra spaţii mici,
la pungă,
pentru că nu ai suficienţi ani în minus
prin buzunare
pentru un limitless...

auzi cum te strigă vânzătorul de zile,
nu întorci nici ceasul, nici capul,
prin urechile tale
a trecut înainte un somn lichid
cu gust de absint şi cuţite de corsar
care ţi-a luat în sclavie echilibrul...

îţi târăşti ochii înapoi unde vedeai.

acolo,
se poate trăi şi fără timp,
doar cu spaţiu,
aşa cum ai aflat prea târziu
că trăiesc toţi copiii,
până să înveţe
cumplitele învârtiri pe cadrane.

dincolo,
e în gol
toată superba rotire a inimii.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde timpul îngroapă amintiri

Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-aşterne fără margini, când vine timpul serii
Şi-ascunde-n ea trecutul, puţin câte puţin.

Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spaţii siderale
Din nemişcata geană mai pică câte-un dor,
Şi tot ce mai rămâne se scutură-n petale.

Prin vise ne mai umblă speranţe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinţei nesfârşite de-a fi mereu în doi.

E prea departe locul şi calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieţii temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu toate ostenelile de tot soiul şi sub toate climatele, constituţia lui Fergusson rezista de minune; trăia la largul lui în cele mai mari lipsuri, era tipul călătorului desăvârşit al cărui stomac se strânge sau se întinde, după voie, ale cărui picioare se lungesc ori se scurtează, după lungimea culcuşului ocazional, care adoarme în orice ceas din zi şi se deşteaptă la orice oră din noapte.

Jules Verne în Cinci săptămâni în balon
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iernile roşii

în iarna asta prin cartierul meu
păsări negre beau din sângele calului întins în zăpadă
şi se rotesc peste liniştea ce respiră din cimitir
este un cartier de snobi de oameni fixaţi în stereotipii
unde ferestrele se deschid rar ca şi inimile
răsuflarea calului părăsit în nămeţi îmi urcă precum o nelinişte în irişi

dau moartea pe repeat îi ascult bit-ul cotidian
şi nu pot să închid ochii înţelepţi ai animalului
decât după ce mângâi spinarea împovărată de clipe iarba care îi creşte dezinvolt între coaste şi lumina desăvârşită a aripilor

vara caii slăbănogi pasc printre buruieni şi construcţii la roşu
câţiva câini îşi umezesc limba în bălţile de după ploi
numai iernile vin în cartier cu arbori ce defilează din patriotism
în locul armatelor de îngeri
iar ninsorile se revarsă peste pragul lui Dumnezeu până în cartierul cu oameni blazaţi
şi simulează un război al cerului
în care oameni şi animale sângerează
vieţideimprumut
fără întrebări despre condiţia umană

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă bucuri

De câte ori ai să te faci simţită
În carnea mea şi-n Cerul meu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să stau
Cu- ai-mei ochi deschişi spre tine.

... Albă am să fiu mereu! Curată!... am de grijă
să fiu o floare mândră-n adăpostul Dumnezeului
ce-mi ştie gândul şi puterea, să-ţi zâmbesc!

De câte ori ai să te faci simţită
În oxigenul meu şi-n ungerea Lui Dumnezeu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să cresc
Cu -ai -mei ochi smeriţi spre tine.

... Albă am să cresc! Curată!... am de grijă
să nu mă strâng de frică-n dinţii tăi de fiară
din care o să-mi fac o scară, spre Hristos!

De câte ori ai să te faci simţită
În orice clipă şi-n orice gând de-al meu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să nu te simt
Să nu te văd ce formă prinzi muşcând.

... Albă am să fiu mereu! Curată!... în gura ta
ce se despică să mă-nece în negrul hău,
din care am să fiu smulsă, pentru înviere.

De câte ori ai să te simţi victorioasă
În osul meu, şi-n coasta ruptă din Adam,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să te întorc
Cu slava Lui Isus ce trece peste tine.

.. Albă am să fiu botezată! Curată!.... în tine
o să am frumoasă nuntă de înviere în Hristos
cu care am să mă bucur de viaţa veşnică!

Vino, mă bucuri Moarte! Doar prin Tine ajung
la Mirele meu.

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce mai merse ce merse, ajunse în nişte văi foarte frumoase de unde se întindea nişte munţi împodobiţi cu copaci şi cu o verdeaţă care desfăta inima, şi acolo dete peste un om, care nu ştiu ce tot bombănea el din gură şi când ameninţa cu toiagul ce ţinea în mână, pe dată se făcea câte o sută de păsărele. Apoi daca îl întrebă Ţugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el răspunse că Ţugulea este viteaz care a făcut atâtea şi atâtea voinicii. Aflând omul că vorbea cu Ţugulea, s-a luat şi el după dânsul, ca şi ceilalţi. Şi merse cu toţii, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se găteşte, şi pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăţi şi sate, pe unde mâneau ei noaptea, toţi îi conăceau şi îi găzduiau când auzeau de numele lui Ţugulea. Iară când fu într-un a din dimineţi, zăriră turnurile cetăţii unde locuia împăratul stririlor. Întinseră piciorul la drum şi când era înde seară, ajunseră şi ei la porţile cetăţii.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamnă îngerii zboară peste tot

ce şi cât ştiu eu despre lumea din care m-am născut
ştiu tot atât cât ştiu despre cea în care trăiesc
mai puţin decât ştiu stelele despre cerurile gri
şi mai puţin decât ştiu îngerii despre zborul lor

în întunericul nopţii o dată am auzit un foşnet
alb-alb era ceva şi mi-a părut după formă
un fluture enorm fâlfâindu-şi aripile iluzie la geamul spart în bucăţi
ori era o singură aripă care plutea mai uşor fără înger

ce ştii tu despre lumea în care se nasc îngeri
ai văzut cumva locul în care se nasc şi mor stelele?
Cel Ce a văzut-o a venit şi neîntrebat a povestit
iar eu mă mulţumesc să cred că în toamnă îngerii zboară peste tot

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria scrisului

Străzile mici ne conduceau într-o direcţie necunoscută.
Se înserase în această parte a oraşului şi omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe şi dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariţia lui era ca un clişeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în faţa noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puţin umede şi moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci şi uscate ca nişte pergamente, pe care toate
liniile vieţilor se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în faţa noastră, şi noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee şi rece a persoanei care
ne însoţea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simţul orientării
către o destinaţie care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparenţa unui amestec ceţos între viaţă şi moarte,
poate a unui han incendiat şi plutitor, în care se aud un pian şi voci,
la capătul unui ultim schimb de poştă, când caii, de oboseală, devin
străvezii şi încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mişcare nefirească a aerului însoţea frigul,
apariţiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt şi apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,
cu faţa la noi, imobil, după colţul caselor.
În tot acest timp îngerii nu ne părăseau o clipă, îi simţeam,
imateriali, acolo, plutind deasupra umărului nostru ca nişte lumânări
suspendate, dar stinse, fumegânde din pricina vântului ciudat,
cu atât mai mult tămâindu-ne, fără miros, fiinţele neputincioase.

În restul oraşului era ziuă, o lumină albă, pâcloasă, obositoare.
Prin ferestrele deschise ale apartamentelor, bărbaţi legaţi de picioare
atârnau cu capul în jos şi scriau pe geamurile inferioare, cu vopsea
neagră, simbolurile ciudate din palmele noastre.
Porumbei vineţii dansau orgiastic în jurul copiilor de piatră
ai avuzurilor, cuprinşi în nişte jocuri erotice care le depăşeau
cu mult vârsta, în care firul de apă, ţâşnind din adânc,
părea să aibe un rol central, catalizator.
"Ne apropiem de turn", mi-ai spus, "Se face ora", şi, în clipa când
desluşeam în depărtare orologiul, cutremurul s-a produs,
marele turn s-a năruit cu ceas cu tot peste podul vechi,
în timp ce în partea luminoasă a oraşului braţe nevăzute
îi trăgeau în case pe oamenii suspendaţi, pe scribii tainici care
lucrau de zor la propagarea publică a unei istorii personale.
Prin fum, printre dărâmături şi crăpăturile pământului, noi ne
vedeam de drum spre destinaţia noastră necunoscută.
Câini purtători de halebarde şi torţe ne străjuiau de-acum trecerea,
în timp ce un om sărac, sub felinar, scotocea de zor în
buzunarele unui pardesiu ce ne părea cunoscut.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!