Spațiul limitrof
Se spală putina des, se lucește trotuarul
în pașaua asta plină de anahoreți de mâna-doua,
care iau smalțul mătăniilor
frecându-le indiferent ca pe niște iubiri comune.
E clar că perioadele tulburi nasc nebuni responsabili,
manieriști ai propriilor capricii, cu ochi dezlânați
și chelii nedemne, lipite. Ceilalți, teferi, nu-și vorbesc:
umblă cu câte un șurub de tramvai în gură,
să se justifice în orice clipă.
Dimineața, în zori, miroase a cârpă arsă
și-a grătare stinse de brumă și flegmă.
Se feresc unii de alții, ei așa se trezesc, ferindu-se,
învățându-se uitatul în pământ și spaima de moarte.
Nu-și mai fură miresele, ci sufletele, așa, mascat,
feciorelnic, ca unul, ca plecați dintr-o obârșie.
Coboară, în casele părăsite, mâna lui Dumnezeu,
să-și ia singură oul din candelă. Ou fiert
în untdelemn rece, tremurător la scârțâitul porții.
Sfântă comuniune suflul divinității peste găinile
de lună, cuibăroase, oficiind singure slujbele de
pomenire domestică, aurind, în Empire, orice
scaun putred ori laviță soioasă!
Nu se mai nasc profeți în țara gândurilor
cu miros de doagă, imediat reperabil.
Ei își pierd consistența și sensul acolo unde gândurile
pot fi asimilate reciproc, citite pe brânci, ori de-a-n picioare,
după bătaia vântului. Acolo unde scârna minții transpiră,
invadând lacom scârna celeilalte minți, teritoriu
inviolabil, particular.
Rușinea supraviețuiește însă și fără profeți,
Râsul anarhic poate pustii în voie
și seca și măduva din os.
Culoare de umbră amestecă spații comune,
ministerele groazei domină sindicatele muților
și ale executanților unei singure vieți.
În această pașa, în care râsul firesc se interzice
după prima oră a dimineții și se aprobă
după ultima oră a serii, greșeala se pedepsește
cu o lovitură de bocanc sub centură, din automate
speciale, migălos construite, depășindu-și condiția
mecanică prin erori neregulate.
Să pedepsim, atunci, și greșeala automatelor,
să-i chemăm pe nemți să ne facă mașini de lovit
mai bune, în serie, pe temeiul schimburilor tehnologice
și al ajutorului umanitar! Mașini punitive, silențioase,
atât de discrete încât să absoarbă și țipătul.
Pe această insulă teoretică,
pe care milogii se nasc din fașă milogi,
iar destinele radicale condamnă înainte de naștere
și bântuie lepros și după moarte
câmp magnetic al pământului și al zeilor
ce clipesc din ochi o singură dată...
Spre bălțile limitrofe, împinși spre bălțile limitrofe,
cu educația citadină pliată, ca un drapel
găurit la mijloc, în gențile-diplomat, evacuându-ne
tuberculoși, dizgrațiați din propria rană,
spre bălțile limitrofe, curate!
Acolo, departe de revizori și cenzori, acolo unde
se braconează legal, din disperare, iar despotismul
pâlpâie din urmă ca un amurg peste o Dunăre
măslinie, sub veghea soldaților de la Cernavodă!
De ce, Doamne, se afundă caii în zgura acestui
vast hipodrom, de ce nu ajung la cimitirele ascunse,
de ce ai netezit cu praf înșelător, de cărămidă,
obturațiile verticale ale orașului?
Întâi să unim destinele logodnicilor ce se dau
cu capul de pereți. Întâi să petrecem câteva nopți
cu capul în zăpadă, la reavăn, la proaspăt,
să nu mai auzim decât ticăitul tâmplelor și al memoriei.
Apoi, doar, să încercăm vânătoarea purificării, fără
armă, mai mult o ieșire, un curs de reciclare în natură,
un fel de rătăcire pe urmele copoilor, un fel de pierdere
a conștiinței de sine, în care nimic nu mai rămâne stătător.
Vă spun,
e mai sigur să faci confidențe sinucigașului
Colhoznic zurbăvit, el tot nu se-ndeamnă
la protocolul milei, tot nu se joacă decât cu
imprudențe definitive. Același e de i-ar luci
copiii ca banii pe fundul aspersoarelor publice,
de-ar mima fericirea înzdrăvenirii prin muncă
același e; în această provincie cu suflete crescute-n
bir, la zahanale, cu puncte cardinale autonome,
plesnite în spațiu ca niște zaruri de mămăligă răscoaptă.
Spațiu limitrof lui însuși, adiacent prin vocație.
poezie de Dragoș Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre religie
- poezii despre oraș
- poezii despre naștere
- poezii despre gânduri
- poezii despre greșeli
- poezii despre dimineață
- poezii despre țări
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
* * *
Acolo unde mintea nu e încolțită de frică și poți să-ți ții capul sus,
Acolo unde cunoașterea e liberă pentru toți,
Acolo unde lumea n-a fost fragmentată de pereții înguști ai caselor,
Acolo unde cuvintele vin din profunzimea adevărului,
Acolo unde străduința neobosită își întinde brațele spre perfecțiune,
Acolo unde izvorul clar al rațiunii nu și-a pierdut calea în nisipul mohorât al deșertului obișnuințelor moarte,
Acolo unde mintea e condusă înainte de ea însăși în tot mai larga gândire și acțiune,
Acolo în Raiul libertății, o, Tată, acolo să se trezească țara mea!
poezie celebră de Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre libertate, poezii despre tată, poezii despre rai, poezii despre perfecțiune, poezii despre patrie, poezii despre nisip sau poezii despre moarte
Când te-am întâlnit prima dată
erai undeva la periferia ta
acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată
îmi amintesc, era frig
mergeam zgribulită
cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască
am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi
amintirile veneau după mine ca omizile grăbite
când simt contracțiile și se îndreaptă spre adăpost
să-și bandajeze corpurile-n giulgiuri
și veneau în masă ca după un exod al iubirii
se bandajau în larve, multe, mici
toate grămadă, fără nume
ca după un dezastru, ca după un blestem
neidentificate și fără cruci
gata pentru viața de apoi
într-o viitură comună
tot felul de femei picior peste picior le păzeau
cu țigările aprinse, rujate, singure
ele însele pietre funerare
pietre de hotar, nici nu mai contează
undeva aici printre oseminte
am văzut un loc verde, foarte verde
un luminiș, culoarea lui n-o pot explica
pentru că nu e pe Pământ
e doar în tine, nici tu nu știi de ea
ți se vede în ochi de câte ori mă privești
un parazit de care nu ai habar
care-ți mănâncă pe-ascuns din măruntaie
la fel acest loc defrișat
se întinde și mai mult când mă întâlnește
un fel de răsărit al copilului din tine
de la o vreme orbesc
de câte ori dau mâna cu tine și nu știu de ce
încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea
poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre viața de apoi
- poezii despre verde
- poezii despre ruj
- poezii despre poduri
- poezii despre picioare
- poezii despre mâncare
- poezii despre mâini
- poezii despre iubire
Am fost educați amândoi atât eu, cât și tu să nu cumva să greșim. Am fost recompensați când făceam ceva corect (după niște reguli ale altora) și am fost pedepsiți când făceam ceva greșit (iar după standardele altora). Așa că am învățat să mă feresc de greșeală, iar greșeala a devenit mai importantă decât reușita. Frica de a nu greși a ajuns să îmi ghideze acțiunile. Dar nu mai făceam nimic din ceea ce era nou, nimic din ceea ce era diferit, pentru că riscam să greșesc. Când trebuie să iau o decizie, o amân ca nu cumva să greșesc și să iau o decizie proastă. Acest tip de amânare al deciziilor apare din cauza fricii de greșeală. Am fost așa de programați din copilărie să nu cumva să greșim, să ne gândim la greșelile noastre ca la niște limite, ca la niște handicapuri, încât acum am ajuns să ne oprim din drum de teama greșelii. Greșeala e cea mai bună cale sa înveți și să schimbi ceva în viața ta. Dacă nu îți dai voie să faci greșeli, nu progresezi rămâi exact acolo unde erai și ieri.
citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și citate despre greșeli, citate despre frică, citate despre învățătură, citate despre viață, citate despre trecut, citate despre superlative, citate despre standard, citate despre schimbare sau citate despre prostie
Până atunci
Se albăstrește cerul, e semnul lui de viață,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiași clipe a sărbătorii fără trâmbițe.
De-acum încolo copiii se vor naște singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaților fără chip vor deveni
fete în case uriașe, părăsite, cu geamurile veșnic
deschise înspre câmpuri.
Să începem să cunoaștem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viață, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmașilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să își ia murături proaspete.
Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a țipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihnește
câte un înger sătul de lumină.
Da, să aprindem la marginea orașului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va mușca întotdeauna din veșnicie!
Cu capul pe umeri de liniști să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculți și ușori!
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre muzică, poezii despre îngeri, poezii despre zoologie, poezii despre voluntariat, poezii despre uitare, poezii despre trenuri, poezii despre sărbători sau poezii despre somn
* * *
de-ar fi
să mă nasc iar
te-aș iubi
de tânăr
cu oasele mai ușoare
precum cele
ale unui înger de flutur
din care să scutur
tot timpul pierdut
și lunile-i reci
te-aș iubi mai mărunt
migălos
mai tăcut
oceane de ceruri, chip de azur,
tot ce-mi fu fără tine
aș scoate din lume
și-aș uita iadu-n sahare
anost
jinduind niagare
de lâncezire pe un
fără rost
de-ar fi
să mă nasc iar
ți-aș fi mirt în suflare
te-aș iubi tot pe tine
chiar și așa
spre sfârșit
dar
doamne
cât aș suferi
înmiit
poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tăcere, poezii despre tinerețe, poezii despre sfârșit sau poezii despre ocean
Antimaterie
Privește-mă,
pasărea din mine șchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirșit,
trebuie să cobor.
Ascunde-mă propriei mele umbre
și lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind ușor peste ceea ce mai e
un vis cerșind printre ruine.
Uită-mă adânc,
așa cum, până la urmă, se uită pe sine și uitarea,
și revino în deșertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.
Ascultă-mi depărtările
și vei înțelege că tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiți din hamuri de troici.
Păzește-mă fără să vrei,
absența mea e mai puternică decât ființa mea,
așa încât ai grijă de lipsă, de tăcere și de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut să stea.
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre visare, poezii despre păsări, poezii despre deșert, poezii despre devenire, poezii despre cai sau poezii despre aer
Fata mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în brațe copilașul și toiagul în mână și o porni iarăși la drum. Merse, merse, prin niște câmpii numai de nisip; așa de greu era drumul, încât făcea doi pași înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin niște munți nalți, colțoroși și scorboroși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe câte un piept de munte șes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; și după ce se odihnea câte nițel, iar o lua la drum, și tot înainte mergea. Glodurile, colții de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii și coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munții erau nalți, încât întreceau norii, și pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci și ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la niște palaturi. Acolo ședea Soarele.
Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre munți, citate despre picioare, citate despre sânge, citate despre sfaturi, citate despre religie, citate despre prăpăstii, citate despre nori, citate despre nisip sau citate despre mulțumire
Ai să mă poți ierta, că te iubesc până la sfârșitul acestei nopți
și mai departe,
prin timp,
până când lumina ți se va așeza pe mâini?
Ai să mă ierți,
că locuiesc în partea cea mai întunecată a ființei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toți demonii își leagă umbrele?
Ai să mă ierți,
că n-am să deschid fereastra,
și n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?
Ai să mă ierți?
Ai să mă ierți,
că nu vreau să te las, în mijlocul acestei vieți, fără să guști adevărul până la ultima firimitură
și lumina să îți adoarmă pe piept?
Ai să mă ierți,
că nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?
Oare, ai să mă ierți?
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lumină, poezii despre iertare, poezii despre întuneric sau poezii despre superlative
La capăt
timpul a luat sfârșit
în această aglomerare
de sensuri
ființa se comprimă
în van strigă la ceruri
s-o scoată din increat
nu ne amintim mai nimic
doar spaima aceasta imensă
desființându-ne destinele
destinele și chipul
omul privește floarea
cu ochii străinului absolut
e sigur că de acolo i se va trage
dezmembrarea cuvintelor
ireversibila moarte
se uită
după Dumnezeu
și Dumnezeu
tace
înțelept
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înțelepciune, poezii despre spaimă, poezii despre ochi sau poezii despre flori
Tolstoi încă mai ară
Tolstoi mai ară încă. Atunci când sus, vineți, norii se sparg
Pe cer se deschide-un câmp mai larg decât întreaga lume.
Acolo trudește el, la poarta raiului, c-un picior dincolo de prag
E mult mai înalt decât norii care umbresc acest pământ,
Numai congresul planetelor stă deasupra lui
Și-aleile cerești unde stele noi se nasc, cuvânt după cuvânt.
Purtând țărănesc veșmânt, aplecat peste plug, încă mai ară
Tolstoi, acest înger al păcii. Departe, pe câmp, caii lui
Trec mereu, mereu cu coamele în vânt, la fel ca prima oară.
poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre arat, poezii despre înălțime, poezii despre vânt, poezii despre stele, poezii despre sat sau poezii despre planete
Este doar un crâmpei
Regia piesei mi-a mâncat din timp,
las actorii să joace,
privesc și mă întreb care parte din mine
trăiește ca niște cuvinte nefolosite
ori se regăsește în gesturi
care schimbă atmosfera cu emfază,
iar pe nesimțite se spulberă cauza invocată,
intervin așteptatele aplauze
care dau naștere unei rumori
când se iese ceremonios la rampă.
Este doar un crâmpei
ce rupe din tine sentimente,
treci mai departe ca o noapte nebună
prin pădurile ce te umplu de frică
la fel cu o furtună care se întețește dintr-o dată
și-ți toarnă apă-n cap cu găleata
încât nu știi cum să faci să te salvezi,
lași totul pe seama divinității
care-ți controlează instincul
și poate scapi.
Îmbraci lumea cu frumosul de după
și faci un pariu cu viața
că moartea te găsește întotdeauna nepregătit
într-un loc unde n-o aștepți,
nu mai încapi în durere,
nici în bucurie
doar într-o clipă pierdută
fără să vrei.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre schimbare, poezii despre salvare, poezii despre păduri, poezii despre pariuri sau poezii despre noapte
Revenire
Uneori gândurile o iau razna spre pădurile din poveștile cu codri de argint.
Alerg să le prind din urmă dar pădurea deasă și virgină îmi râde în nas
Tu chiar crezi că poți reveni la umanul din tine fără să daunezi grav
sănătății celor ce aleargă să schimbe argintul meu în prețioasa zgură a facerii?
Mă întreabă un brad înalt scrijelindu-mi conștiința cu mii de ace argintii.
Eu nu spun nimic, nu mai cred în nimic, vreau doar să nu rămân fără gânduri.
Ce ar măcina creierul meu în restul timpului din clepsidră dacă ele,
gândurile, nu ar reveni în nisipul timpului.
S-ar lăsa să cadă fir cu fir, prin gaura cheii de la ușa blindată a marii treceri dincolo de zgura facerii.
Ar umple paharul cu iluzii, clipă cu clipă, pentru ca atunci când e plin să ni se toarne pe gât.
Dacă nu alunecă, ni se dau și câteva lacrimi să înmuiem durerile din gâtlejul clepsidrei.
Așa se poate reveni din nou la viață și iar contăm, fir cu fir, clipă cu clipă
Revenire după revenire în aceași pădure de argint unde eu
alerg să prind gândurile din urmă, dar ele, gândurile nu se lasă prinse.
O iau razna prin hățișurile vremii de apoi unde revenirea nu mai e la ea acasă.
poezie de Marioara Vișan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre râs, poezii despre argint, poezii despre virginitate sau poezii despre sănătate
Poem preadevreme
la un moment dat,
rămâi suspendat deasupra ta,
refuzi să hotărăști dacă
mai întorci chestia aia făcută din sticlă
prin care, din același jos spre alt sus,
moartea se scurge în viață.
apoi timpul îți intră pe sub unghii,
de pierdut când zgârii zidul prăvăliei din colț,
de unde ai cumpăra spații mici,
la pungă,
pentru că nu ai suficienți ani în minus
prin buzunare
pentru un limitless...
auzi cum te strigă vânzătorul de zile,
nu întorci nici ceasul, nici capul,
prin urechile tale
a trecut înainte un somn lichid
cu gust de absint și cuțite de corsar
care ți-a luat în sclavie echilibrul...
îți târăști ochii înapoi unde vedeai.
acolo,
se poate trăi și fără timp,
doar cu spațiu,
așa cum ai aflat prea târziu
că trăiesc toți copiii,
până să învețe
cumplitele învârtiri pe cadrane.
dincolo,
e în gol
toată superba rotire a inimii.
poezie de Corina Dașoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre spațiu și timp, poezii despre învățătură, poezii despre zile, poezii despre urechi, poezii despre sclavie sau poezii despre poezie
Acolo unde timpul îngroapă amintiri
Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-așterne fără margini, când vine timpul serii
Și-ascunde-n ea trecutul, puțin câte puțin.
Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spații siderale
Din nemișcata geană mai pică câte-un dor,
Și tot ce mai rămâne se scutură-n petale.
Prin vise ne mai umblă speranțe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinței nesfârșite de-a fi mereu în doi.
E prea departe locul și calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieții temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.
poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre trecut, poezii despre seară sau poezii despre frică
Cu toate ostenelile de tot soiul și sub toate climatele, constituția lui Fergusson rezista de minune; trăia la largul lui în cele mai mari lipsuri, era tipul călătorului desăvârșit al cărui stomac se strânge sau se întinde, după voie, ale cărui picioare se lungesc ori se scurtează, după lungimea culcușului ocazional, care adoarme în orice ceas din zi și se deșteaptă la orice oră din noapte.
Jules Verne în Cinci săptămâni în balon
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre timp, citate despre somn, citate despre perfecțiune, citate despre ore, citate despre noapte, citate despre lungime sau citate despre inteligență
Iernile roșii
în iarna asta prin cartierul meu
păsări negre beau din sângele calului întins în zăpadă
și se rotesc peste liniștea ce respiră din cimitir
este un cartier de snobi de oameni fixați în stereotipii
unde ferestrele se deschid rar ca și inimile
răsuflarea calului părăsit în nămeți îmi urcă precum o neliniște în iriși
dau moartea pe repeat îi ascult bit-ul cotidian
și nu pot să închid ochii înțelepți ai animalului
decât după ce mângâi spinarea împovărată de clipe iarba care îi crește dezinvolt între coaste și lumina desăvârșită a aripilor
vara caii slăbănogi pasc printre buruieni și construcții la roșu
câțiva câini își umezesc limba în bălțile de după ploi
numai iernile vin în cartier cu arbori ce defilează din patriotism
în locul armatelor de îngeri
iar ninsorile se revarsă peste pragul lui Dumnezeu până în cartierul cu oameni blazați
și simulează un război al cerului
în care oameni și animale sângerează
viețideimprumut
fără întrebări despre condiția umană
poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zăpadă, poezii despre roșu, poezii despre iarnă sau poezii despre animale
Mă bucuri
De câte ori ai să te faci simțită
În carnea mea și-n Cerul meu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să stau
Cu- ai-mei ochi deschiși spre tine.
... Albă am să fiu mereu! Curată!... am de grijă
să fiu o floare mândră-n adăpostul Dumnezeului
ce-mi știe gândul și puterea, să-ți zâmbesc!
De câte ori ai să te faci simțită
În oxigenul meu și-n ungerea Lui Dumnezeu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să cresc
Cu -ai -mei ochi smeriți spre tine.
... Albă am să cresc! Curată!... am de grijă
să nu mă strâng de frică-n dinții tăi de fiară
din care o să-mi fac o scară, spre Hristos!
De câte ori ai să te faci simțită
În orice clipă și-n orice gând de-al meu,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să nu te simt
Să nu te văd ce formă prinzi mușcând.
... Albă am să fiu mereu! Curată!... în gura ta
ce se despică să mă-nece în negrul hău,
din care am să fiu smulsă, pentru înviere.
De câte ori ai să te simți victorioasă
În osul meu, și-n coasta ruptă din Adam,
Eu am să pot, tot de-atâtea ori să te întorc
Cu slava Lui Isus ce trece peste tine.
.. Albă am să fiu botezată! Curată!.... în tine
o să am frumoasă nuntă de înviere în Hristos
cu care am să mă bucur de viața veșnică!
Vino, mă bucuri Moarte! Doar prin Tine ajung
la Mirele meu.
poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre nuntă, poezii despre creștinism, poezii despre bucurie, poezii despre Iisus Hristos, poezii despre zâmbet, poezii despre victorie sau poezii despre smerenie
După ce mai merse ce merse, ajunse în niște văi foarte frumoase de unde se întindea niște munți împodobiți cu copaci și cu o verdeață care desfăta inima, și acolo dete peste un om, care nu știu ce tot bombănea el din gură și când amenința cu toiagul ce ținea în mână, pe dată se făcea câte o sută de păsărele. Apoi daca îl întrebă Țugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el răspunse că Țugulea este viteaz care a făcut atâtea și atâtea voinicii. Aflând omul că vorbea cu Țugulea, s-a luat și el după dânsul, ca și ceilalți. Și merse cu toții, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se gătește, și pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăți și sate, pe unde mâneau ei noaptea, toți îi conăceau și îi găzduiau când auzeau de numele lui Țugulea. Iară când fu într-un a din dimineți, zăriră turnurile cetății unde locuia împăratul stririlor. Întinseră piciorul la drum și când era înde seară, ajunseră și ei la porțile cetății.
Petre Ispirescu în Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre văi, citate despre seară, citate despre sat, citate despre păsări, citate despre inimă sau citate despre gură
În toamnă îngerii zboară peste tot
ce și cât știu eu despre lumea din care m-am născut
știu tot atât cât știu despre cea în care trăiesc
mai puțin decât știu stelele despre cerurile gri
și mai puțin decât știu îngerii despre zborul lor
în întunericul nopții o dată am auzit un foșnet
alb-alb era ceva și mi-a părut după formă
un fluture enorm fâlfâindu-și aripile iluzie la geamul spart în bucăți
ori era o singură aripă care plutea mai ușor fără înger
ce știi tu despre lumea în care se nasc îngeri
ai văzut cumva locul în care se nasc și mor stelele?
Cel Ce a văzut-o a venit și neîntrebat a povestit
iar eu mă mulțumesc să cred că în toamnă îngerii zboară peste tot
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre aripi sau poezii despre toamnă
Istoria scrisului
Străzile mici ne conduceau într-o direcție necunoscută.
Se înserase în această parte a orașului și omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe și dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariția lui era ca un clișeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în fața noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puțin umede și moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci și uscate ca niște pergamente, pe care toate
liniile vieților se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în fața noastră, și noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee și rece a persoanei care
ne însoțea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simțul orientării
către o destinație care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparența unui amestec cețos între viață și moarte,
poate a unui han incendiat și plutitor, în care se aud un pian și voci,
la capătul unui ultim schimb de poștă, când caii, de oboseală, devin
străvezii și încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mișcare nefirească a aerului însoțea frigul,
aparițiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt și apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,
cu fața la noi, imobil, după colțul caselor.
În tot acest timp îngerii nu ne părăseau o clipă, îi simțeam,
imateriali, acolo, plutind deasupra umărului nostru ca niște lumânări
suspendate, dar stinse, fumegânde din pricina vântului ciudat,
cu atât mai mult tămâindu-ne, fără miros, ființele neputincioase.
În restul orașului era ziuă, o lumină albă, pâcloasă, obositoare.
Prin ferestrele deschise ale apartamentelor, bărbați legați de picioare
atârnau cu capul în jos și scriau pe geamurile inferioare, cu vopsea
neagră, simbolurile ciudate din palmele noastre.
Porumbei vineții dansau orgiastic în jurul copiilor de piatră
ai avuzurilor, cuprinși în niște jocuri erotice care le depășeau
cu mult vârsta, în care firul de apă, țâșnind din adânc,
părea să aibe un rol central, catalizator.
"Ne apropiem de turn", mi-ai spus, "Se face ora", și, în clipa când
deslușeam în depărtare orologiul, cutremurul s-a produs,
marele turn s-a năruit cu ceas cu tot peste podul vechi,
în timp ce în partea luminoasă a orașului brațe nevăzute
îi trăgeau în case pe oamenii suspendați, pe scribii tainici care
lucrau de zor la propagarea publică a unei istorii personale.
Prin fum, printre dărâmături și crăpăturile pământului, noi ne
vedeam de drum spre destinația noastră necunoscută.
Câini purtători de halebarde și torțe ne străjuiau de-acum trecerea,
în timp ce un om sărac, sub felinar, scotocea de zor în
buzunarele unui pardesiu ce ne părea cunoscut.
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre simbolistică, poezii despre bărbați, poezii despre vârstă sau poezii despre voce