Înapoi la poveste

Nu mi-e teamă să mă-nchid cu tine
într-un bloc de piatră, într-un miez de copac.
Nu mi-e teamă că ne va asupri o plictiseală eternă,
ci că va trebui să ne iubim de-a-n picioare, să tac,
şi-apoi s-adormim pe hoituri necioplite,
de eroi necunoscuţi, nenăscuţi în vreun veac.

Între două statui, zborul sărutului e de genul neutru.
Mai ales între două statui apropiate ca vârstă,
cusute pe linia inimii cu aţă de sac.
Cât am iubit libertatea ţiganilor şi boieria speciei
tivită pe os, cât am zăcut pe funduri de lac,
slugărind un imperiu al foamei,
mut ca o şenilă de templu!

Îmi închipui cum ne strângem mâna sau ne
gâtuim sufletele, în acelaşi punct, în acelaşi timp,
cu o aroganţă de picol întărit de nevoi –
şi sufletele, gâtuite, cu sfoara capului tăiată,
se-nalţă îmbrăţişate ca două mâini
şi oftează adânc pentru noi,
slăbind în felinare lumina deodată.

Şi aş putea spinarea să ţi-o tund
de greutatea umbrei unor sâni, dar mă abţin,
şi introduc fise în automatul de palme,
cel programat să mă învie de fiecare dată
când mă apuc să mor.
Şi mă trezesc pe scara de serviciu,
sau ud, într-un cârlig de abator.

Se clatină un taur orb să cadă
pe muşchiul slab al gleznei dintre noi...
Până la urmă, am fi în stare să ne şi recunoaştem,
în afara oricăror spaţii locative, cu deplină răspundere.
Nu zburd, ci merg, nu cuget, ci aştept,
nu par muncit, îmi trag o mască sobră;
între noi şi viaţă e un spaţiu inept –
ambulanţă de-Ajun, cu o trupă de circ
şi condusă de fata cu cobră.

Pe capul nostru nu s-a pus preţ, e-o confuzie enormă.
Mortificaţi am ieşi dintr-o afacere cu capete limpezi.
Undeva mai miroase-a răşină de prunc, undeva;
din noi curge lapte ca-nainte de-o naştere comună.
Hai să ne naştem comun, într-un loc tot comun,
ca o naştere de unii singuri, nevăzuţi,
ca o naştere eroică şi grea!
Neştiuţi, agăţaţi de copaci, muşcând din pământ,
să ne naştem, iubito, 'napoi, din ce eşti şi ce sunt!

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te cânt într-un vals prima oară...

Între cer şi pământ mai aştept un cuvânt
Şi o notă să cadă în mare.
Eu, pe ţărmul de azi, fac c-un val legământ
Că voi fi Vrăjitorul de sare...

Lacrima să-ţi adun dintr-un zbor de lăstun
Înspre toamna ce bate la poartă.
Tu, iubito, să plângi, doar atunci când îţi spun
Şi să-mi calci cu iubire pe soartă!

Eu, cum sunt Vrăjitor, din iubire nu mor
Tu, şopteşte-mi vocale albastre,
Să compun partituri pe al mării covor
Despre toate durerile noastre...

Între flux şi reflux e o clipă de-aflux
Când turcoazul pictează pe buze
Dorul nostru de noi răsfirat în influx
Ca poemele-n braţe de muze...

Între mare şi cer e atâta mister
Şi o taină de viaţă bizară
Hai, iubito, sub ploi, într-un zbor efemer
Să te cânt într-un vals prima oară...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei de la-nceput.

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ioana Faur
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de noi

Mi-e dor de noi, atât de dor,
Mi-e dor să mai visăm în doi.
Sub grea povară mă-ncovoi,
M-apasă doru-ţi călător.

Tot frigul ce-l purtăm în noi
E-atât de crunt răvăşitor,
C-aud cum simţurile-mi mor
Sfârşind cu lacrima-n noroi.

Cât de departe eşti nu ştiu,
Dar nu-ncetez să te aştept,
Sperând s-ajungi într-un tarziu.

Cred că nimic n-ar fi mai drept,
Înger să-mi fi, demon să-ţi fiu,
Când m-oi culca la al tău piept.

sonet de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim la fel

Ne naştem toţi, cu toţi ne ducem,
Trăim o viaţă... cum putem
Ne bucurăm, cu toţii plângem,
Dar bine ştim, lacrimi nu vrem,

Cu toţi avem copilărie
Poate uşoară sau mai grea
Ce zboară mult prea timpurie
Şi ne trezim adulţi în ea

Avem, mulţi dintre noi, regrete
Că n-am avut sau n-am făcut
La fel avem ceva secrete
Ce mai ascundem din trecut

Atât de diferiţi ne pare
Că poate suntem între noi
Unii sunt cer, alţii sunt mare,
Unii-s cinstiţi, alţii-s vulpoi,

Avem comun un singur lucru
Deşi ne pare că-i altfel
Un suflet ce-i divin şi sacru
Cu care toţi iubim la fel

poezie de Adi Conţu (25 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două uşi

Timpul trece prin noi sau noi trecem prin timp
ca oaspeţi în grânarul Domnului.
Într-un prezent precedent, în prezentul următor,
avem, pur şi simplu, nevoie de legende
care să suporte povara distanţei dintre două uşi...

poezie de Mahmoud Darwish,, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt

sunt prizonieră între malurile verzi
născute din piatră şi frunze,
un spaţiu de visare
unde piatra se evaporă
şi-un timp întârziat
destramă celulele pân' la plutire.

sunt eu însămi într-un alt strigăt
de naştere şi de agonie.
cuvintele mă opresc şi-mi decorează rochia
cu scântei sferice de lumină
estompând apăsarea mohorâtă
a sentimentelor centrifuge
ce migrează prin artere.

sunt tot mai departe de emoţia aerului
trezit dintre două vocale
şi tot mai aproape de clipa plecată-n pieire.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două cuvinte banale

e o poveste
într-o zi îmi vei spune cum a început totul
eu am săpat un şanţ adânc în urma ta
şi au început să curgă cuvintele
dimineaţa mi-e teamă să calc pe podea
poate că a rămas un cerc trasat cu ochiul minţii
unde un tu şi un eu se prind într-o joacă

între două cuvinte banale
lumea noastră
iluzorie
tu cu faţa spre un capăt de univers
eu săpând şanţuri adânci
şi gustând cuvintele din carnea ta
într-o zi îmi vei spune câte cercuri am inventat
ca să ne putem atinge cu vârful degetelor

între două cuvinte banale
un tu şi un eu se prind într-o joacă
pe lângă noi trec valuri apocaliptice
războaie şi câte dezastre
dar nu avem timp să ne gândim la nimic
în lumea asta de rezervă inventată de noi
totul pare perfect
şi ne putem iubi în voie
chiar şi aşa
străini cum suntem

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Temerile unei pietricele de praf de stele

Mi-e teamă că ne vom pierde,
printre mii de semnale şi unde,
explorând atâtea planete şi stele,
miliarde pietricele minuscule.

Mi-e teamă că Universul
e aproximativ infinit
că-n ecuaţia iluziei
nu e nimic greşit.

Mi-e teamă că ne vom pierde
în iubiri terestre.
Mi-e teamă că ne vom aprinde
în lumini interstelare.

Mi-e teamă de teama din noi,
în cele din urmă stim amândoi,
cât de firave sunt două pietricele,
iluzii din particule de praf de stele.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terra nostra

Pe undeva,-ntr-un colţ de infinit,
Pe o planetă cu pământ şi ape,
Cu miere şi cu lapte să se-adape,
Trăia în pace omul, fericit,

Alături de jivine, pasări, flori,
Sub cerul veşnic liber plin de soare
Fără a şti de taxe, poluare,
Ori cât va fi benzina mâine-n zori,

Până-ntr-o zi, din ginta nu ştiu cui,
Când peste deal privind, un oarecare,
I se păru că iarba îi apare
Mai verde decât cea din jurul lui,

Dând buzna peste ceilaţi, cu ciomege,
Urmat de alţi zevzeci, ca nişte zmei,
Luptând pentru pământ şi pentru zei
Până acum, tot muşchiul fiind lege,

Doar că de-o vreme facem câte-o pace
Să construim statui pentru eroi
Şi mai sofisticate arme noi
Spre-a ne ucide mult mai eficace,

Căci ne-ntrebăm, văzând aceste fapte,
Noi oamenii de rând, noi truditori,
Cum de pământu-acceptă-aşa orori
Când am uitat de miere şi de lapte,

Fiindcă Terra e îndurătoare
Şi-atât de bună este ea cu toţi...
Cât am fi noi de răi şi de netoţi,
Ne-nghite... fără arme nucleare!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pictural

ea încă respira când ne-am ascuns numele
când sub acelaşi chip am riscat la loteria universală
miza ne era necunoscută iar noi pariam cu viaţa
dintr-o dată nu ne părea prea mult
oraşul mirosea a piele mustind de apă
ne înecam în el ca într-un mare a fost o dată
atunci ai ales ne-ai crucificat într-un colţ al pânzei
încărcat cu sunete crude de copil

azi ne e tot mai teamă de lumină
poate de aceea suntem fiinţe întârziate
ne zbatem printre fiinţe uşor absurde
ne oglindim în ele şi râdem
le înfrumuseţăm după anotimp
ceasul capricios al dimineţilor ne e frate
e cel mai ieftin spectacol de circ

suntem din ce în ce mai tineri
nu ne mai amintim nimic
din ce în ce sub hainele comune
se pierde orice urmă de trup

poezie de Irina Iacovescu
Adăugat de Anemarie Ionita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea în strigăt

unde eşti, cine sunt,
cine eşti, până când
mai aveai undeva vreo mirare?
care noi, care tu, pentru ce, pentru cât,
mai aud în văzduh nemişcare?

n-ai idei, n-am nici eu,
vreun habar, vreun rabat
de iubire neatinsă de humă,
şi de-o fi într-un veac
de amurg, de iubiri,
vom deschide o uşă în lume.

într-o mare de chin, de visări,
de-adâncimi,
unde nu se aude nicicum
despărţirea,
nici iubirea în strigăt
nici chiar moartea în ţipăt,
o corabie de minciuni
şi-adevăr.

care eu, care noi, care timp,
pe Pământ?
ce iubeşti, ce trăieşti?
ce te miri?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne naştem o singură dată; nu e cu putinţă să ne naştem de două ori; şi va trebui să nu mai existăm în veci. Iar tu, care nu eşti stăpân nici pe ziua de mâine, amâni prilejul; şi viaţa tuturor se pierde aşteptând şi de aceea fiecare din noi moare copleşit de preocupări.

citat din Stobaeus
Adăugat de Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca şi cum

te vreau
ţinut de mână
cu un cuvânt
când visele dau pe afară într-o cumpănă
chiar de nu eşti într-un balsam
şi vorbeşti şi atunci când nu tac
devenim atât de înalţi agăţaţi de raiul nostru imaginar
şi chiar de plouă prea des între noi
mâinile noastre sunt interesate să se atingă
şi chiar de spaţiul e frânt
şi macină existenţa în lucruri mărunte
există o formă neperisabilă
de întreg între noi
aceeaşi goană la sfârşitul plecării
de întoarcere înapoi
ca şi cum un loc rămas neadormit ne aşteaptă

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între noi

Între astăzi şi ieri mai există trecut
Între astăzi şi mâine e timp ne-nceput
Între tine şi mine se strânge chemare
Între noi nu există fiori de uitare.

Între noi doare oful, din visul secret
Ce se stinge tăcut incrustat în regret,
Între noi nu s-au scris până-acum amintiri
Între noi stau de veghe întristate priviri.

Între noi, şi clipita se scurge fierbinte
În timpul ce-aleargă cu zel înainte
Între noi, gând tăcut se închină-n cuvânt
Între noi, mai răzbate doar sărutul din vânt.

Între noi, arde slova din timp renăscut
Între noi sunt doar munţi în eternul tăcut,
Un baraj ce respiră eter din abis
Un roman de iubire ce nu a fost scris.

poezie de Ştefan Doroftei Doimăneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina este graniţa dintre două întinderi de întuneric

un fel de axon universal
cărarea pe care circulă sufletele între două stări de agregare
un fel de punte între căutare şi adevăr
coridorul strâmt dintre trup şi reîncarnare
uneori răspunsul tuturor întrebărilor
alteori simpla acceptare a necunoaşterii
sau poate clipa de înălţare ideatică între două eternităţi

lumina nu este de două feluri
poate nici întunericul unic
dar se împletesc aşa de firesc
întotdeauna împreună în noapte
niciodată la un loc ziua
între ele e loc şi pentru umbră
locul celor nehotărâţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu realizăm că atunci când spunem "eu gândesc" de fapt tot ceea ce spunem este "eu sunt separat de tine şi mai ales de Dumnezeu!" Dar când dai divorţ de gând, când te desparţi de el şi laşi mintea în plata Domnului, tu rămâi iubirea însăşi sau Dumnezeu! Prima şi cea mai înaltă iubire este cea de "A-Fi" sau "Eu-Sunt", după cum ultima care pleacă din această lume reîntorcându-se Acasă este tot ea. Dumnezeu este iubire, faptul nostru de "A-Fi" şi Dumnezeu sunt una. Dumnezeu, Iubirea sau faptul de A-Fi din mine e unul şi acelaşi cu cel din tine sau cu cel dintr-o floare! Mai întâi de toate Dumnezeu este Iubire, Fiinţare neasociată gândirii, exact cum e într-un prunc. Iată de ce Isus spune: "Până nu vă veţi reîntoarce şi vei fi aidoma pruncilor nu o să intraţi în împărăţia cerurilor."

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trib XVII

Trib XVII - Ion Caraion

Adăugat de: Gerra Orivera
Unii au plecat pe o potecă alţii pe alta
fuseseră două poteci
noi ne-am înmulţit ei nu s-au înmulţit
sau ei s-au înmulţit sau noi sau ei sau
şi fiecare am schimbat numele lucrurilor, zeilor
împrejurărilor
fără să schimbăm împrejurările, lucrurile, zeii
oul tot ou – copiii tot copii
seara şi dimineaţa tot seară şi dimineaţă

acum în loc de copaci şi fiare, de-ntuneric şi frică
erau copaci şi fiare, întuneric şi frică
acum în loc de pădure era pădure în loc de minciună
era minciună

în loc de conserve erau conserve
ei au făcut lumină din uitare
noi am făcut din amintire
iar din lumini şi unii şi alţii am făcut foc
şi cărbune pe urmă
şi pe urmă am făcut întuneric
amintirea: întuneric
pe alte două poteci, care nu mai erau cele dintâi,
nesiguri străini orbecăind
ne-am reîntors în pădure
unde toate potecile se-ncolăciră într-un ghem enorm
şi unde ne aştepta zeul
ha! ha! ha! ha! ha! ha!

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secvenţe

Degeaba dormim în biserici,
căci nunta se-amână din nou
şi grupul acesta de clerici
se duce să bea în cavou.

Oraşul rămâne în urmă,
calicii sunt sus, pe statui,
prin sufletul meu trece-o turmă
de porci milenari şi sătui.

Şi plouă splendid în subsoluri,
pe îndrăgostiţi şi pe cărţi,
dar noi să-notăm spre atoluri
ce nu sunt trecute pe hărţi.

Să-nceapă, deci, corul de îngeri
sosiţi cu-ntârziere prin gări,
iar tu să-i asculţi şi să sângeri
pe urma cuvioasei răbdări.

Ne urlă iar lupii prin vise,
în somnul parşiv dintre sâni,
pe cioturi de trunchiuri ucise,
ce plâng zile-ntregi, săptămâni.

O cană cu vin e destulă
să redevenim cum am fost,
când cotrobăiam prin pendulă
şi-apoi fluieram fără rost.

E-o lume confuză în toate,
pe frunze dorm sfinţi de pământ
şi vulturii zboară pe spate
şi eu nu mai sunt cel ce sunt.

Acum e momentul s-o ştergem
în munţii nerevendicaţi
şi să respirăm, să ne dregem,
ozon fără preţ, de Carpaţi.

Dă-mi mâna, se lasă-nserarea,
prin poduri, pe cergi, dorm ocnaşi,
la matcă se-ntoarce şi sarea,
se pune cearşaf pe oraş.

Sunt scări de serviciu curate,
cu brazi morţi, de anul trecut,
cu boxe cam slab luminate,
cu căni de cafea sau năut.

Pe-acolo, iubito, e drumul,
şi nu te uita înapoi,
căci plouă amarnic pe fumul
cenuşii rămasă din noi.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!