Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali
şi scuipă din râturi cheaguri de petrol, culcaţi pe-o parte,
fiindcă ei le-au furat gardul rezervaţiilor, ei, care altădată
le-ar fi bătut şi cu ochiul haraci în talpa casei.

O boală străină cară în trupurile lor, ale lor şi-ale copiilor,
şi-ale nepoţilor lor, poate fără ştire şi fără pricină,
stigmat feudal mai vechi decât orice feudă,
păcat al pământului şi-al nevoilor,
o boală străină au adus în trupurile noastre.
Am vrut să construim ceva, să punem umărul, să inovăm
un alt Testament, Cel de Mijloc, cu o singură Lege,
coerentă şi funcţională, ne-am vorbit numai pe numele
mic însoţit, am ridicat încrederea la nivel de jurământ,
ne-am tescuit ultimele seminţe din cusătura hainei,
şi-am aprins zorii noii burghezii la lumina mică
a seului vegetal.
Degeaba! Se năştea o Lege hoitară, pe defuncţia unui suflet!
N-au ştiut-o nici vechii stăpâni ai urbei şi mai ales cei noi.
S-au mai întâlnit o vreme unii cu alţii,
s-au făcut ca nu se cunosc; cei vechi s-au ascuns
cu milogii pe sub poduri şi-au băut din aceeaşi sticlă,
cei noi i-au mai scuipat o vreme şi înjurat prin piaţa
de vechituri, aşa ofticoşi cum erau de-acum,
cu fularele peste gură...

Se mai moare pe mese, se dansează în lanţ,
se mai sparge în dinţi cupa resemnării,
mucedă ca un vin prea vechi, se mai instalează
canale pentru vieţi subterane, salvatoare,
pentru traiul celor care ne mai numim: copiii lor.

Ne-au lovit îngerii cu pumnul în tâmplă, au atentat
la echilibrul lor fragil de pe cornişa umărului,
au năvălit cu ranga în vestiarele unde ne mai iubeam
pe-ascuns, impregnate cu miros iute, de animal tânăr –
Ne onorau, mai apoi, ciocănind ca gloabele sub pământ,
unde nu se ciocăne niciodată, unde nu se cere voie,
fiindcă te-aşteaptă ori lumânarea, ori vinul...

Cei fără de greutatea sufletului ne schilodesc
şi astăzi umbra clipei cu sălbăticia celui văduvit de simţ.
Dacă milenii de istorie s-au născut din credinţe,
conştiinţele putrede n-au creat nici o secundă de religie.
Ei au sufocat religiile în spasmele constrictoare
ale neputinţei, ei ne dau zilnic să bem otrava care ne
amorţeşte nervii. Ei, urmaşii lor. Niciodată copii.
Născuţi bătrâni şi morţi fără ruşine.

Cică ultimii lupi, bolnavi, aşteaptă trenurile pentru a se
sinucide. Le-au tras spre cantoane fitile de sânge, grase,
de porc, şi ei tot nu coboară. I-ar detuna acolo, pe loc,
de n-ar fi linia de fier; cu pulberea de la cariere.
Degeră lupii, cu ochii albi, şi nu coboară,
şi nu se mănâncă...
Rămân înveliţi, cu ochii deschişi, înspre linia pustie,
de parcă-i viscoleşte cu miros de ţuică.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce urme de urieşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năpraznica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în mâinile lor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Turnu-Severin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când nu voi mai fi

Mă gândesc şi la acea zi
Când nu voi mai fi şi nici alţii
Din cei ce-au supravieţuit morţii
De la Auschwitz
Atunci cine va mai povesti
Cine va mai auzi şi se va îngrozi?
Desigur copiii, nepoţii, urmaşii
Celor ce s-au dus în lumea neluminii
Poate ar trebui să scriu un testament
Ca un document, ca o rugăciune sfântă
Pentru a săpa în inima fiecăruia un monument
În memoria celor pieriţi
Şi un cuvânt în memoria celor
Ce născuţi după noi
Să nu uite, să repovestească celor
Ce n-au ştiut, n-au văzut
Ori n-au cunoscut genocidul
Că el a existat, ca un rug uriaş
Pe care au ars părinţii şi strămoşii lor
Şi să nu admită nimănui de a ne mai scuipa,
A ne denigra
A spune orice cuvânt nesfânt
Despre cei pieriţi fără mormânt
Să fie cinstită în veci
Memoria acelor milioane
Exterminate cu nemilă şi cruzime
Pentru singura lor vină:
Erau evrei.

poezie de Harry Ross din Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poruncile

Puse pe listă, le-am numărat: zece
Una mai grea ca cealaltă
Ochii, privirea, gândurile toate
Neliniştite s-au trezit, speriate.
Erau pe deal cinci mii
Fără femei,
Fără copii.
Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea
Şi să le-o dea,
Au zis că n-au, că-i prea puţin,
Că orişicât ai încerca nu s-ar putea...
Câţi le-au citit,
Câţi le-au privit,
Câţi le-au gândit din foi
La număr nu sunt multe
Şi nici pe-o limbă ne-nţeleasă
Că’ncepe de sus, că’ncep de jos,
Eu nu le pot purta. Încercaţi voi!
Din mine ţi le-am pus în mână
La început erau din piatră moartă
Dar au făcut din mine piatră vie.
Tu-ai coborât pe deal...
Şi paşii mei şi paşii lor spre Tine suie
Şi când le-ai luat, în mână ţi-au fost cuie.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Aş fi vrut să-mi trăiesc viaţa aşa cum am vrut şi nu viaţa pe care o aşteptau alţii de la mine". Acesta a fost cel mai întâlnit regret printre bolnavi. Când oamenii realizează că viaţa lor este pe punctul de a se sfârşi, se uită în trecut şi îşi dau seama câte visuri au rămas neîmplinite. Mulţi dintre oameni nu şi-au onorat nici măcar jumătate dintre visurile pe care le-au avut şi asta din cauza deciziilor pe care le-au luat sau nu le-au luat. Sănătatea aduce cu ea o libertate de care puţini suntem conştienţi, până în momentul în care nu o mai avem...

Bronnie Warre în Top 5 regrete ale muribunzilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziduri

ne-au zidit în concepte cu cărămizi de timp furate
ne-au pus drept monede cu chipurile şi vieţile noastre
credite pentru viitor, în buzunarele lor

ne-au pus cămaşa timpului hoţiei din ei, răpindu-ne încă odată libertatea
şi-au construit castele călcându-ne pe suflete
ne-au golit viitorul, chiar şi pentru copii care nu sau născut

în săli uriaşe stabilesc doar destinul găştilor, sub semnul crucii întoarse
semn fără Dumnezeu
Palatul Poporului a fost şi este cea mai groaznică pagină de istorie, din noi
în subteranele lui sunt înlănţuite şi strigă două epoci
cei morţi, cei vi şi fără libertate până în 90 şi cei de după, fără viitor

din realitate au făcut o mass-media uriaşă mincinoasă pe ecranele ochilor tuturor
au pus un film nesfârşit cu minciuna lumii lor în culori pastelate
cu falşi duhovnici şi măşti de circ, cu analfabeţi
cu saltimbanci îmbrăcaţi în politicieni
cu magistraţi din lumea lor

au decapitat suflete transformându-le în gunoiul oraşelor
dincolo pe străzile tuturor
le-au prostituat copilăria, fetiţe care încă nu au uitat păpuşile
au deschis cimitire pentru cei furaţi de organe ca să fie îngropaţi goi
au pictat cu sânge şi moarte sensuri fără drumuri
vânzând iluzii care nu există
au furat şoselele şi au îngropat în asfaltul ciocnirilor
lacrimi şi suflete fără voia lor

în haznale mulţi copii se joacă cu moartea care i-au răpit
înecaţi
multe şcoli au rămas fără ei
doar satele părăsite strigă la dealuri şi văi
unde sunteţi voi, copii din noi?

doar pământul a rămas şi cocioabele care stau să cadă
vorbind cu nopţile
cu zidurile dintre noi

poezie de Viorel Muha (iulie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phaidros: Cei ce iubesc pun pe seama iubirii acesteia atât felul nevrednic în care s-au îngrijit de treburile lor, cât şi lucrurile de bine pe care le-au făcut; şi mai gândindu-se şi la truda care a însoţit toate acestea, ei socotesc că şi-au plătit cu vârf şi îndesat tot ce le datorau iubiţilor. În schimb, cei ce nu iubesc nu au să invoce un atare motiv nici pentru faptul de a-şi fi neglijat treburile, nici pentru a pune la socoteală caznele trăite, nici pentru a incrimina neînţelegerile cu familia.

replică celebră din Phaidros de Platon (1983)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea, supremaţia a tot ceea ce sunt

când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creştea ca un Făt Frumos
o dimineaţă ce se hrănea cu
ultimele respiraţii ale nopţii
încercam să evadez din mine şi
prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud paşi îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deşi nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înţelesuri nerostite
respir din acelaşi interior şi mă gândesc
la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma

nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des

în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea creşte ca un aluat
îmi unesc palmele şi-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată şi
pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu

aş putea să dispar pur şi simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinţei
şi asta pentru că
supremaţia
a tot ceea ce sunt este iubirea

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sa fie lumina...

Acum pot să respir cu ambele inimi deodată
o luasem pe a ta zălog pentru durerile mele
ştiai că e dispusă să te mângâie noaptea?
nu, nu sunt stigmată încă
mi-au ajuns piroanele până la suflet
mai e până la mâini
acolo îşi vor găsi odihna
acolo ştiu să sfredelească viaţa
să o guste în bătaia aripilor de îngeri
şi sunet de toacă târzie
dacă va curge sânge
sigur va avea gustul tău şi al meu
amestecat cu a celor care ne-au călcat obrazul
şi pragul casei,
nimic nou sub soare, ai să spui
eu îţi zic acum, aici,
că nici o piatră nu a lovit în zadar
trupul şi umbra cu care ne-am dus fiecare pe drumul lui
mai e vreme să ne cuminecăm cuminţi, sfioşi
până apune soarele pe strada noastră
când vom coborî în ţărână
va fi miezul unui anotimp inventat atunci pentru noi
le voi spune
îngerilor să aprindă lumina,

miros de tămâie

undeva trag clopote sa anunţe ca intrăm în cealaltă lume..

Ţi-e teamă de veşnicie, Pavele?

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vederea animalului

S-au bucurat cu toţii la vederea
animalului
au aprins focuri şi au dănţuit
şi s-au beţivit toată noaptea

şi nimeni nu s-a uitat mai îndeaproape
la uriaşul animal
nimeni nu s-a uitat la ochii săi sticloşi
şi la dinţii săi atât de albi
şi la fruntea sa uşor lovită într-o margine
au răcnit acolo toată noaptea şi s-au
destrăbălat şi nu s-au uitat deloc
la cele două braţe subţiri şi la coatele
însângerate şi la genunchii însângeraţi

ei doar s-au bulucit sub steaua nemuritoare
au adus daruri şi le-au presărat pe stânci
au răvăşi cerul cu privirile lor
şi la cele două aripi imense
nici o dată nu s-au uitat

poezie de Matei Vişniec din Oraşul cu un singur locuitor (2004)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

Cine ar putea să-mi spună
cum că este o minciună,
cine, lacrimi, n-a vărsat
chiar de-a fost sărac, bogat
şi-ai cui ochi, poate, n-au plâns
când în braţe el a strâns
pui de om sau pui de cuc,
pui de greier, guguştiuc,
flori de mai şi flori de soc,
trandafiri cu un boboc,
chip de îngeri, heruvimi,
un sărut trimis de mimi,
cine, lacrimi, n-a trimis
celor care vin în vis
şi aduc spre dimineaţă
stropi de rai, stropi de verdeaţă
de-acolo de unde somnul
li-i vegheat numai de Domnul,
unde suflete nu îngheaţă
dacă au fugit din viaţă
de la cei ce, pe pământ,
le-au trădat şi le-au înfrânt,
cine, lacrimi, n-a picat
dacă a primit un sfat
de la pruncii nenăscuţi
când, pentru doi-trei bănuţi,
au ucis vise străine
crezând că le-ar aparţine
şi când pruncii înţelepţi
au trimis prin doi profeţi
veste mare, veste bună,
cum că moartea-i doar... minciună!

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

E secretul, patima...

Lacrima e nemurirea
celor care-şi lasă firea
şi se duc grăbiţi la ceruri
unde nu simt iarnă, geruri,
unde nu se naşte ură
şi nici hoţi care te fură,
unde nu sunt vrăji, blesteme
ori pedepse, anateme,
unde nu e bucurie,
nici durere pe vecie,
unde-i linişte şi pace,
nimeni ca să te provoace...

Lacrima e infinitul
celui ce-a atins zenitul
şi-a ajuns până la zeu...
Sufletul?... În Elizeu!

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Poetul e firav, bolnav
Se plimbă prin oraş fără un tel
Şi se opreşte, din când în când,
Pe stradă, şi îşi aduce aminte de ea, de el.

Rămâne uimit. Ea nici acum nu a venit
Ea îl visează, dar pentru el este cumplit
O sperie, dar îl iubeşte
Se cunosc demult, dar nu s-au întâlnit.

Sperie lumea pe bulevarde
Când rămâne cu ochii neclintiţi
Prin crâşme, şi parcuri,
Sau pe poduri, privind la ape,
Toţi îl ştiu - vorbeşte singur..

Acasă se întoarce poetul, târziu
Şi suferă, pentru ceva nedefinit
El suferă pentru noi,
Suferă pentru tot ce este viu.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Fibrele foarte mici ale sufletului s-au rupt într-o după-amiază,
când nu am mai vorbit.
Dar el a lucrat în ascuns, zile şi nopţi,
până când a unit capătul din dreapta cu cel din stânga lui,
cum unesc copiii beţele de chibrit.

Apoi a venit altul şi a dat cu piciorul
(vrând poate să ţi se vâre în suflet întâi cu picioarele)
şi microfibrele din dreapta s-au tras înspre cele din stânga
(dacă sufletul are într-adevăr o dreaptă şi o stângă a sa)
şi a devenit mai tare ca pânza de păianjen
pe care, în sfârşit, se puteau legăna elefanţii.

Apoi altul şi altul şi tot aşa...
până când sufletul a căpătat muşchi tari ca piatra.
Au venit inginerii şi au zis, ciocănind în el:
"Ia uite ce inimă de piatră, din ea putem face un pod
un pod de piatră care nu se va mai dărâma în veci,
şi aşa s-au născut ai noştri copii.

Dar jos de tot, mai jos decât josul
(înlăuntrul fiecărei fibre adică, asta dacă sufletul are un jos şi un sus al lui)
eram eu care urmăream un fluture zilnic până la râu
ca să învăţ să te ating
fără să te întrerup
când îţi priveşti fiul sărind dintr-un picior în altul
aruncând înainte pietricica din capul unghiului
pe care ţi-am făcut-o cadou prima dată, când te răstigneam
şi amândoi ne priveam în tăcere.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când concepem substanţa, concepem numai un lucru care există în aşa fel, că nu are nevoie decât de el însuşi pentru a exista. Aici pot exista nelămuriri în ceea ce priveşte explicarea cuvintelor: a nu avea nevoie decât de el însuşi: căci, la drept vorbind, nu există decât Dumnezeu care să fie astfel şi nici un lucru creat nu poate exista nici o singură clipă fără a fi susţinut şi menţinut prin puterea lui. Dar pentru că între lucrurile create unele sunt de aşa natură că nu pot exista fără altele, noi le distingem pe acestea de cele care n-au nevoie decât de ajutorul obişnuit al lui Dumnezeu, şi le numim substanţe, iar pe celălalte le numim calităţi sau atribute ale acestor substanţe.

Aristotel în Despre suflet
Adăugat de Adina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt de tânăr

Ne-am născut în ev de aur
şi străbunii ne-au lăsat
ţara – cel mai scump tezaur
pentru care au luptat.

Ţara noastră – e o casă,
unde toţi am învăţat
că muncind, viaţa-i frumoasă,
traiul mai îmbelşugat.

S-au jertfit mii de eroi
ca de pace s-avem parte.
Astăzi suntem la rând noi,
s-o păstrăm pe mai departe.

Noi vrem pace-n lumea-ntreagă;
Nu vrem arme, nici război.
Vrem oricine să-nţeleagă:
Pacea lumii - iubim noi.

Dar duşmani în pragul casei
de-or veni, noi vom lupta!
Şi cu preţul vieţii noastre,
Pacea o vom apăra.

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei,Dorohoi, 2017 (1970)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisul

Poeţii când există e-o minune
poeţii nu se nasc ei sunt născuţi
poeţii nici nu dorm numai visează
poeţii niciodată nu-s prea mulţi

poeţii n-au religii şi nici zei
poeţii nu aşteaptă pe la uşi
poeţii libertatea nu o sapă
şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi

poeţii n-au familii au iubite
poeţii bunăoară sunt cu toţii
cei care lasă lumea pentru alţii
poeţii curg mereu de-a lungul nopţii

poeţii au un fel de n-ar mai fi
poeţii niciodată nimic nu înconjoară
e o ruşine să învingi poeţii
şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară

poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
-cât o cămaşă viaţa lor durează-
poeţii au un paradis al lor

poezie celebră de Ioanid Romanescu din Demonul (1982)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcina grâului

Maica zicea:
"Lasă, fată, faceţi-vă, fată, copii
Să aibă şi ei unde se duce, cu cine să vorbească,
Să se joace.
Că eu am fost singură şi nu-mi deschidea nimeni uşa,
Să-i spun şi eu o durere.
Şase fraţi am avut şi mi-au murit toţi,
De câte-o boală, aşa.
Se numeau: Enache, Nicolae, Constandin, Constandina, Ioana, Dina...
Să le faceţi colac, că le stăpâniţi moşia colea.
(Acum să facă ăştia de le-au luat pământul.
Cercelaru şi cu Ciupag şi cu Balamuc, ăi de mi-au măsurat moşia.)

Maica a avut moşie multă.
- Ei, zice mama, care seamănă acum
C-o poză de-a maicăi, de e pe perete,

Le-am făcut colac.
Acum nu mai pot să-mi frământ nici mie,
Că nu mai am nici pentru mine putere.
Şi baba de la vale (bunica dinspre tată) îi spunea mamei:
- Fată, când aţi pune de colaci, Să vă gândiţi şi la cumnaţii mei,
O fată Stanca şi-un băiat Nicolae. Erau nişte copii graşi şi frumoşi Şi-au murit pe la 10-12 ani. Erau fraţi vitregi cu Ion Bălan.

Şi mama pe toţi i-a ţinut minte
Şi la toţi le-a făcut colac, cât a putut.
Morţii noştri mănâncă şi ei, odată cu ăi vii,
Şi dacă nu le dai colaci de pomană, e ca şi când ai
Lăsa nişte copii fără pâine.
Se uită şi ei cum mănâncă ceilalţi
Şi aşteaptă acolo în grâu, la rădăcina grâului.
Să-ţi aduci aminte şi de ei,
Că ei au ţinut mai 'nainte pământul şi rostul vieţii.

Marin Sorescu în La Lilieci (Cartea a treia-1980)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E pace pentru noi

Am aşteptat clipa
Să fiu suficient de liniştit
Pentru a mă colora în albastru
Tu nu eşti aici, dar a rămas cu mine
Privirea ta
Care s-a revărsat ca o ninsoare
Peste brazii fără nume din povestea
Ochilor mei.
Nu vreau decât dragoste
Şi o strig cu disperare
Să mă auzi.
Dintre durerile necontrolate prin voinţă
Se numără şi aceasta
Care m-a cuprins acum.
Te vreau şi pe tine
Şi tot în albastru,
Pe malul mării e pace pentru noi
Se-aud ecourile marinarilor ce s-au dus
Şi nu s-au mai întors...
E doar pace pentru noi
Şi cupa cu otrava-i pregătită
Se-aude marea undeva în depărtare
Şi vreau să înotăm spre seară astăzi
Ca doi delfini ce se coboară în adâncuri
Acolo unde este doar ninsoare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!