Nesfârşita toamnă

Banca fusese aşezată prost, cu faţa înspre peretele
casei, şi nu înspre în afara ei, înspre câmp.
Se vedea puţin, fără perspectivă: peretele casei,
două geamuri, uşa de intrare, burlanul, streaşina
acoperişului; lateral-dreapta, după casă ‒ drumul,
puţin înălţat, porumbul, nişte dovleci şi uneori
Mutu, sau altcineva, care trecea în căruţă sau pe jos.
Stăteam pe bancă amândoi, într-o tăcere desăvârşită,
ne iubeam, ne ţineam mâinile una într-alta şi, cu faţa
la peretele acela, ne gândeam la treaba asta cu banca ‒
cum fusese ea aşezată de nu puteam să vedem nimic.
Şi nici de mutat nu puteai s-o muţi, era o bancă
extrem de grea, solidă, de pe vremuri, parc-ar fi fost
înfiptă în pământ, cimentată cumva, ‒ nu se mişca deloc.
În toţi anii aceia fierbinţi am trăit cu convingerea că trebuia
să ascundă un sistem de prindere, ceva. De fapt, şi
îmbătrâniserăm amândoi iubindu-ne, ştiam multe, sau ni se
părea că ştim, dar odată cu noi a trăit liniştit şi nedezlegat
şi misterul acestei bănci, el ne-a legănat copilăria,
adolescenţa şi, acum, maturitatea, şi cine ştie ce va mai fi...
Era frumos lucrată ‒ metal greu, arcuit, cu ornamente,
lemn zdravăn... Părea din altă lume. De aceea şi peretele
casei ‒ privindu-l atâta de acolo ne apărea mai mereu
îmbrăcat în calcio vecchio şi vedeam porţi grele şi
geamuri ogivale încadrate de feronerii negre, forjate, şi după ce
ne sărutam vedeam parcă şi balcoane galbene, strălucind undeva
mai sus, crenelate, luminate noaptea de felinare.

Se strânsese o linişte adâncă între cei doi copaci din curte
unde stăteam, dar şi în afara lor, ‒ doar greierii se-auzeau.
Ne obişnuisem să ne iubim în astfel de linişti adânci şi,
netulburaţi, nevorbindu-ne, să ne închipuim fel de fel
de lucruri, asta ni se părea minunat, şi cu cât trecea
timpul, cu atât simţeam că înţelegem din ce în ce mai
bine taina acestei minunăţii. De multe ori nici nu mai
ştiam pentru ce ne iubim şi, vorbind puţin şi în şoaptă,
sau nevorbind deloc, muşcând dintr-un măr sau ascultând
adierea vântului prin frunze, ne pufnea râsul, şi-atunci
te luam şi te strângeam toată, şi te-ntrebam cum îţi
închipui liniştea de-atunci. Şi tu-mi răspundeai:
"Ca pe un uriaş care repară nişte tulumbe de vată
într-o curte de îngeri pocăiţi şi slabi, lovind ca
bezmeticul cu un ciocan învelit în cârpe." "Câţi
îngeri sunt în curte?", te întrebam, sărutându-te pe
faţă, pe păr. "Doi", răspundeai, "Doi îngeri, şi
amândoi bărbaţi; stau uşor ridicaţi de pe bancă,
slabi, au ochii mari, trişti şi cam galbeni şi tot
încearcă să-i spună ceva uriaşului acela muncitor,
poate că e destul cât a lucrat sau că nu e nevoie
deloc de acea reparaţie, dar nu se aude nimic, liniştea
lucrului e prea mare, îi acoperă, rămân deznădăjduiţi,
cu gurile deschise şi mâinile întinse către el.
Te ascultam, cu buzele încinse, şi mirosul tău
îmi amintea de venirea toamnei. Întotdeauna de
venirea aceleiaşi toamne, întunecate şi înmiresmate.

Prin găurile acoperişului intrau în pod frunze
uscate şi cădeau pe grinzile de lemn. Toţi caii
din pod începură să freamete şi să dea din copite.
Mai cădea câte-o frunză, mai nechezau doi cai,
mai izbeau trei cu copitele în podea. Noi îi auzeam,
dar stăteam liniştiţi pe banca noastră, în tăcere
deplină, unul lângă altul. În curând, caii înnebuniră
de tot, izbeau din ce în ce mai tare cu copitele în
podea şi nechezau înfiorător. Câţiva sparseră
podeaua podului şi acum cădeau undeva pe
fânul din acea clădire-anexă sau pe lângă el, noi
nu aveam de unde să ştim. Îi auzeam, doar, căzând
cu sunet gros, icnind a frică, a durere, şi-i vedeam
apoi alergând înspre câmp. În scurtă vreme tavanul
podului se rupse complet şi toţi caii căzură pe fânul
sau pe lângă fânul din acea clădire-anexă a casei,
noi nu aveam de unde să ştim unde cădeau
toţi acei cai strânşi în pod, dar îi auzirăm pe toţi
ridicându-se şi îi văzurăm luând-o la fugă înspre
câmp, nechezând fericiţi şi liberi.
Şi, în timp ce o pală de vânt scutura frunze
ruginii, noi ne iubeam în linişte, cuminţi, şi ne întrebam
în tăcere cine-i urcase în pod pe toţi acei cai albi
şi de ce.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de iarnă

L-aşteptam să vină...
Timpul greu trecea,
Era iarnă-afară,
Lin şi cald ningea.

Ce pustie casa!
Parcă n-ar fi fost,
De un car de vreme,
Pe aici vreun rost.

Îmi fumam ţigarea,
Lemnul mai trosnea,
Lumânarea-aprinsă
Mă mai încălzea.

Părăseam o casă ‒
Cuib de nenoroc,
Rămânea pendula ‒
Îngheţat soroc.

Viscolu-ncepuse,
Se făcuse frig,
Parcă venea popa,
Îmi venea să strig.

Şi o moleşeală
Cruntă mă-nvingea,
Se urca în mine
Parcă din podea.

Viscolea bezmetic,
La un ceas de foc,
Mă ţineau toţi morţii
Neamului pe loc.

Noapte, noapte neagră,
Spune-mi, ce să fac?
Unde să mai caut
Prin pustie leac?

Deodat', afară ‒
Tropot surd de cai...
El intră pe uşă
Simplu, fără grai...

Ai venit, birjare?
Bea un pic de vin,
Ultima mea sticlă
Ţie ţi-o închin!

Şi bău bătrânul,
Înroşit de ger...
Coborâse parcă
Cu un car din cer.

Nu vorbea nimica,
Doar privea pierdut,
Vizitiul negru,
Vizitiul mut...

De-unde vii, bătrâne?
Pe cine-ai mai dus
Prin întins de lume
Sau poate pe sus?

Unde vrei să mergem?
Eu în voia ta
Vreau să-mi las durerea
Prin pustiu de nea.

Am ieşit în viscol...
Caii tropăiau...
Învelit în blănuri,
Ochii îmi ardeau.

Pocnet de biciuşcă
Noaptea a crăpat.
Cum priveam eu, casa
S-a şi dărâmat.

Şi ningea pe rugul
Unei foste vieţi...
Se-nchidea trecutul
Sub albe peceţi.

Ne-am pierdut cu-amurgul
Dinspre zori de zi
Eu, birjarul, birja
Şi doi bidivii...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surdul n-aude, dar le potriveşte

‒ Bună ziua, bade Ioane!
‒ Mâine plec la Herculane.
‒ Câţi ani ai, ai multişori?
‒ Da, mă scol devreme,-n zori.

‒ Mai creşti multe animale?
‒ Am dureri cumplite-n şale.
‒ Spune, ţuica îţi mai place?
‒ Junghiurile nu-mi dau pace.

‒ Ce mai face baba Leana?
‒ Aş bea vin cu damigeana.
‒ Te mai duci la fete-n sat?
‒ De tutun eu m-am lăsat.

‒ Moşule, mata eşti surd?
‒ Sunt bătrân, deci nu mai zburd.
‒ Mai ţii pasul după plug?
‒ Iacă-acuma fac un jug.

‒ N-o duci bine, cum aud.
‒ Nu, nepoate, e de dud.
‒ Moşule,-ţi baţi joc de mine?
‒ De, nepoate, cât o ţine!...

poezie de George Budoi din Poezii umoristice (27 iunie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii liberi

e tristă clipa asta
tăcerile se scurg şi mor
pe reci pereţi, ai lumii seci
pe unde treci
timpul rămas e ars acum, e scrum
cuvântul e abis
ce lungă este depărtarea dintre noi
eu, păşesc pe ţărmuri ce dor
tu, în câmpii uscate de cer
mai trece un tren
uitat de toţi, de toate
prin noi, pe lângă noi
azi gara e absentă
doar şina ruptă
mai curge între noi
grei paşi se risipesc aleatoriu
prin anii trecuţi, petrecuţi
aiurea, haihui
tăcere abisală
rămasă într-o gară absentă
doar nişte şine perpendiculare pe nimic
tu mă aşteptai la geam
eu mai ciopleam un ram
să fac, să fac un nai
să cânt la nunta nostră
poveşti despre cai
cai liberi şi puri
aleargă, aleargă în pulberi de stele
să-şi poarte iubita prin ele
aşteaptă-mă femeie în poartă
să-ţi cânt a mea soartă
un cânt în doi, despre noi
noi, cai liberi în lume
purtăm marama durerii pe strune

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste
trena cearceafului uriaş o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ţi dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea să apere nimic.
Păsările mari şi negre continuau să fâlfâie obosite
din aripi şi să asude, şi picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub ţevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea şi,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în faţa mea,
pe malul celălalt, pe nisip, şi se transforma
într-o fată tânără şi frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu şi se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcţie necunoscută.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim la fel

Ne naştem toţi, cu toţi ne ducem,
Trăim o viaţă... cum putem
Ne bucurăm, cu toţii plângem,
Dar bine ştim, lacrimi nu vrem,

Cu toţi avem copilărie
Poate uşoară sau mai grea
Ce zboară mult prea timpurie
Şi ne trezim adulţi în ea

Avem, mulţi dintre noi, regrete
Că n-am avut sau n-am făcut
La fel avem ceva secrete
Ce mai ascundem din trecut

Atât de diferiţi ne pare
Că poate suntem între noi
Unii sunt cer, alţii sunt mare,
Unii-s cinstiţi, alţii-s vulpoi,

Avem comun un singur lucru
Deşi ne pare că-i altfel
Un suflet ce-i divin şi sacru
Cu care toţi iubim la fel

poezie de Adi Conţu (25 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi sub destin

De nu plecam din satul meu
prin lumea largă, păcătoasă,
nu dam de mult amar şi greu
Şi sigur mi-ai fi fost mireasă.

Aveam trăsură cu doi cai,
o curte mare şi o casă:
o, fata mea cu păr bălai
şi-acum de tine-mi pasă!

Mergea la târguri uneori
să facem bani pe vite,
vindeam legume, lapte, flori
şi câte şi mai câte...

Mergeam la coasă, adunat,
pe luncă prin zăvoi...
nu mai duceam dorul de sat
şi-aveam copii şi noi.

La sărbători mergeam mereu
cu toţi la joc, la hora mare,
sau făceam rugi la Dumnezeu
şi aprindem o lumânare...

Dar uite că n-a fost să fie;
n-am dat de cel trifoi cu patru foi,
cu caii nu mă duc la fierărie
şi satul nostru plânge după noi!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Je t'aime

nimic nu mai e ce a fost
sau a fost

nici dragostea

o bucată de pâine atât de proaspătă
şi mirosul ei cald

e destul
ori poate cam prea puţin
sau nimic
spune
este totuna să aprind un chibrit
?

ceea ce simt
picturi într-o expoziţie

sunt valurile plutind pe buzele tale
sau o chestie

te înţeleg
te simt
suntem acum
ca şi cum
doar noi... şi numai
noi doi

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul eroic

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
cu pieptul rotit către soare,
loveam cu piatra-n metalul fierbinte,
ascultându-l ca pe-o scoică de mare.

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
înspre câmpuri şi bălţi şi nisipuri,
sub noi, trenuri, domol, lunecau pe catran,
purtam măşti de copii strâns pe chipuri.

Ne iubeam undeva la sfârşit de oraş,
într-un nord cu mult praf şi triaje,
printre şine şi pompe, scări smolite, de lemn,
în cartier proletar, cu etaje.

Şi cumva se făcea că în larg, după pod,
începea o câmpie săracă ‒
un pustiu de nisip şi, în zare, porumb,
şi deasupra, cocori care pleacă...

De la muncă ieşeau muncitori salutând
doi copii ce-alergau mână-n mână,
neştiind că în ei se-ascund oameni maturi,
ce iubind vor copii să rămână.

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
cu pieptul rotit către soare,
şi metalul acela fierbinte ne-ardea
tinereţea zvâcnind în picioare.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârful Carmel

Extraordinara răbdare-a lucrurilor!
Acest frumos loc desfigurat de urâciunea mahalalelor –
Cât de minunat era când a fost privit întâia oară,
Un câmp întins de maci şi de niprale înconjurat de stânci sănătoase;
Nici un intrus, doar doi sau trei cai păscând,
Câteva vaci cu ugere pline frecându-şi coastele de aflorimentele albe –
Acum jefuitorul este aici: are vreo importanţă?
Deloc. El are tot timpul. Ştie că oamenii sunt o maree
Care se ridică pentru ca apoi, în timp, să recadă, iar toată munca lor
Se dizolvă. Între timp, imaginea imaculată-a frumuseţii
Trăieşte în fiecare granulă de granit, în deplină siguranţă,
asemeni oceanului care urcă pe stânca noastră. Cât despre noi:
Noi trebuie să ne scoatem din minte ideea că suntem centrul universului;
Noi trebuie să dezumanizăm un pic opiniile noastre şi să devenim încrezători,
Asemeni pietrei sau oceanului din care am fost făcuţi.

poezie de Robinson Jeffers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragii sufleteşti

Atât eşti de departe lângă mine
Încât în ochii tăi nu văd nimic,
Sau poate doar o mare de suspine,
În care mă scufund câte un pic.

Suntem două catarge depărtate,
Două corăbii ce au eşuat,
Pe două mări atât de-nvolburate,
Cu echipaje ce s-au înecat.

Dar noi, încă ascundem naufragiul,
Precum doi căpitani debusolaţi,
Ce evităm mereu eşafodajul,
Din care am ieşi decapitaţi.

Stăm unul lângă altul, fără vrere,
Secaţi şi de iubire şi de tot,
Sleiţi de tot ce inima mai cere,
Tu nu mai simţi că vrei, eu nu mai pot.

Tot aşteptăm, dar aşteptarea doare
Şi timpul se tot scurge nemilos,
Iar noi tăcuţi, nu ne-amintim de oare,
Am şi trăit, vreodat', ceva frumos.

Resimt adânc, cum inima îţi pleacă,
Spre undeva-ul unde eu nu sunt,
Am încetat demult s-aştept să-ţi treacă
Şi azi iubirea, e doar vorbă-n vânt.

poezie de Adi Conţu din Dansul emoţiei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragii sufleteşti

Atât eşti de departe lângă mine
Încât în ochii tăi nu văd nimic
Sau poate doar o mare de suspine
În care mă scufund câte un pic

Suntem două catarge depărtate
Două corăbii ce au eşuat
Pe două mări atât de-nvolburate
Cu echipaje ce s-au înecat

Dar noi încă ascundem naufragiul
Precum doi căpitani debusolaţi
Ce evităm mereu eşafodajul
Din care am ieşi decapitaţi

Stăm unul lângă altul fără vrere
Secaţi şi de iubire şi de tot
Sleiţi de tot ce inima mai cere
Tu nu mai simţi că vrei, eu nu mai pot,

Tot aşteptăm, dar aşteptarea doare,
Şi timpul se tot scurge nemilos
Iar noi tăcuţi nu ne-amintim, de oare,
Am şi trăit vreodat' ceva frumos

Resimt adânc cum inima îţi pleacă
Spre undeva-ul unde eu nu sunt
Am încetat demult s-aştept să-ţi treacă
Şi azi iubirea e doar vorbă-n vânt

poezie de Adi Conţu (17 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestită în iubire

se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit
am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimieaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surda n-aude, dar le potriveşte

‒ Bună ziua, babă Leană!
‒ Ia, mănânc un pic de slană.
‒ Mătuşico, bre, eşti surdă?
‒ Nu doar slană, ci şi urdă.

‒ Câţi ani ai, cât ai etatea?
‒ O duc greu cu sănătatea.
‒ Ai trecut de nouăzeci?
‒ Mi-am făcut şi loc de veci.

‒ Te-ai grijit, te-ai spovedit?
‒ Mă dor şalele cumplit.
‒ Mergi la doctor, iei pastile?
‒ Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

‒ Mai ai vin în damigeană?
‒ Îi fac moşului pomană.
‒ Babă Leano,-ţi place ţuica?
‒ Să trăieşti, mânca-te-ar muica!

‒ Păsări ai, niscai găini?
‒ Am vecinii buni, blajini.
‒ Te-ntreb iar, mata eşti surdă?
‒ Am şi-o ciorbă de leurdă.

‒ Ţii mâncarea-n frigider?
‒ Cu oţet şi cu piper.
‒ Babo, îţi baţi joc de mine?
‒ De, nepoate, cât o ţine!...

poezie de George Budoi din Poezii umoristice (27 iunie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre iubire

Nu ştiu dacă bobul de nisip
Se întinsese lângă mine leneş şi tăcut
Sau era umbra lui, răcoroasă şi zâmbind
În timp ce el mă privea din cer
Dar, acolo unde timpul seamănă
Cu gâtul prelung al unei girafe
Sau cu veninul şarpelui cu clopoţei,
Nu este important dacă respirăm aerul
Sau senzaţia transpiraţiei lui
Şi nici dacă iubim femeia
Sau ceea ce ne lasă ea să iubim
De fapt, dacă acolo nici noi
Nu ştim ce vrem să fim
Sau dacă ne vedem tot pe noi
Ori cu totul şi cu totul altceva,
Ce putem şti despre iubire!?

poezie de Nicolae Ler din Despre zile, nopţi, trecere... transcrieri din Cartea Sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!