Ultima Romă

În lumina ucigaşă a zilei mă înfăşor ca într-o togă
aurită şi grea, cu picioarele în sandale străbat bulevardul
transformat în colb al acestui oraş calamitat.
Merg ca un împărat biciuit şi exilat şi aştept venirea
nopţii, caut densitatea amplă a întunericului, siguranţa
respiraţiei libere, neconstrânse, ţipătul fecioarelor dedate
violului într-un câmp al iluziilor, redat agriculturii urbane,
zgomotul unei birje pline cu muscali beţi şi femei,
în goană de mai bine de un secol, mirosul acela răcoros,
puţin umed al evadării clandestine, fără un scop precis, sau
imediat confundabil. În jurul meu – urlătoarele automobile
cu nenorociţi, nesfârşitele vitrine ale nimicului, mulţimile
inutile şi pieritoare de oameni, coloşii drepţi şi verticali
din piatră, cu poveştile lor încremenite ori născuţi cu
limbile tăiate.

Semizeul a poposit în piaţa centrală, dar nimeni nu se uită
la el. Stă pe un piedestal şi asudă ca o curvă fără ventilator,
lumea crede că e un simplu om, vreun nebun, vreun actor
rămas pe drumuri, nimeni nu-i bănuieşte jumătatea zeiască.
Mă gândesc o clipă că poate şi el greşeşte, pare indecis,
prostit de căldura infernală, nu-şi revendică statutul umanizator
în nici un chip. Dar şi dacă s-ar da jos de pe piedestalul ăla
ridicol, cu piciorele lui uriaşe şi dezgolite, poate s-ar cutremura
pământul, poate vrând s-o ia într-o direcţie ar călca, cu tălpile lui
mari şi grele, pe vreo doi-trei; în orice caz, s-ar descurca greu,
nu-l văd bine deloc.

Stă semizeul şi asudă pe piedestal, în
piaţa centrală, în timp ce eu trec şi stârnesc colbul cu sandalele
mele prinse sus, pe picior, cu legături de piele, şi cum îl văd
acum, din depărtare, pare din ce în ce mai mult
o statuie; parcă se întăreşte şi devine din ce în ce mai nefolositor,
şi mai solemn.

Oraşul păleşte, se şterge, rămâne în urmă. Culeg de pe jos
un petic de ziar în care scrie despre păsări uriaşe, cu chipuri
de vulturi, găsite înţepenite în fotoliile de la intrarea hotelurilor,
cu ochii larg deschişi, albi, lăcrimoşi, le văd şi poza.
Înainte, nimic... Focul Gheenei... Zăresc apoi, ca prin fum,
paparude sălbatice, rotindu-se, rotindu-se şi udându-se,
cu fustele lor din frunze, înălţând braţele spre cer,
întru chemarea ploii.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuia

Vor să ne distrugă fragila statuie a iubirii.
Vor să-i dea jos piatra cu arcane din cabluri şi buldozere.
Simbolul acesta fără de care iubirea noastră nu mai înseamnă nimic;
reprezentarea aceasta trainică şi durabilă pe care o credeam veşnică,
fără de care iubirea noastră se dizolvă în eter.

Această statuie a început să încurce un oraş întreg.
Stă în calea deschiderii marilor bulevarde, a marilor avalanşe
de oameni şi vehicule, stă în calea construirii de blocuri noi,
încurcă totul, cum stă ea la trei metri înălţime în micuţul ei scuar.
Nu se mai poate trage un pîrţ în oraşul ăsta fără să se încurce
de statuia iubirii noastre, fără să rezoneze în piatra ei albă, bine şlefuită.

Mă gândesc să facem un lanţ uman în jurul ei,
să ne-aşezăm în faţa ei cum putem şi s-o apărăm cu vieţile noastre.
Mă gândesc să o înconjurăm cu o brazdă lată de flori, de panseluţe multicolore,
poate că florile sunt mai durabile decât statuile, dar cu siguranţă că
în momentul sinistrului va fi distrus şi acest ultim baraj de apărare.
Pământul va fi dislocat cu totul pentru a face loc marilor construcţii
ale civilizaţiei, care îmbogăţesc nepreţuit vieţile.

Aşa că vino, iubito, cât mai e timp, să muşcăm cu dalta din miezul ei,
săpându-ne coridor şi incintă în care să stăm îmbrăţişaţi până la sfârşit.
Să-i privim, iubito, prin găuri scobite pe călăii iubirii noastre!
Noi trebuie să pierim împreună cu această statuie pe care am ridicat-o
în vremea de aur a existenţei noastre, atunci când plutirea pe deasupra
pământului am vrut s-o imortalizăm într-o structură terestră, solidă,
bine ancorată în pământul din care ne ridicaserăm
şi în care negreşit aveam să ajungem!

Acum o vor prăbuşi-o, vor da cu ea de asfalt zeii păgâni
şi isterici ai civilizaţiei bolnave.
Noi doi ne vom trezi ameţiţi într-un oraş plin de lumini şi claxoane
şi ne vom despărţi, căci mult nu va trece până când
unirea noastră va da de bănuit şi va deranja cântecul cocoşilor
din aceste parohii mergătoare ale pierzaniei.
Să ne mai sărutăm o dată, aici, înăuntru, să ne mai strângem o dată
la piept, căci, iată, bestia mecanică e aproape, răsuflă pe nări duhoarea
ei de motorină acră şi sânge!

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colivia de aur

stă în sânul familiei albe de hulubi
creşte alături de toţi ai săi şi învaţă zborul
şi zboară şi zboară până într-o zi când
e prea târziu să mai dea înapoi îi venise pofta să se mute
s-ar crede că poate într-un alt cuib mai încăpător

de fapt fără să ştie de ce tânjeşte după o colivie de aur
pe care n-o vede prin uşiţa întredeschisă înfiptă în umerii ornaţi cu un guler alb de dantelă şi ocupată
de un cap de femeie cu ochii larg deschişi spre o zare nevăzută

şi atunci chiar nu e nevoie să fie cineva de faţă
să vadă foirea din lăuntrul unei feţe îngălbenite
ce-şi doreşte scăpare la dusul acesta de o groază de ani
în timp ce degetele mâinii atârnă
neputincioase să se mai roage dar nu neapărat
să-i ducă ultimul gând la tăiere când îşi va vedea
nu cu zăbrelele retina împotmolită în ceaţă
ci cu ochii aproape orbi deveniţi ai celeilalte lumi
unde lumina pătrunde neluminoasă dar pătrunde

nu mă îndoiesc o clipă că în capul hulubului
se întâmplă acelaşi lucru
puţine sunt lucrurile pe care în zborul lui nu le-a văzut
dar cum nu ştie dacă proprietarul din colivia de aur îl tolerează
mai bine zboară deasupra altor colivii
poate va găsi
una liberă să fie numai a sa
sau poate chiar pe cea pe care n-a părăsit-o niciodată
pentru că aici
se crede că s-ar termina întreaga lume

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Şi atunci, în legătură cu Alex, temerile mele se adeveresc totuşi, fiindcă am rămas singura disponibilă, ca să mă exprim astfel...
Lucian: Te exprimi greşit, doctore! Pentru că nu-i deloc aşa! Am să te rog să nu gândeşti astfel despre Alex. Îl cunosc, într-adevăr, foarte bine, de mult timp. Nu e genul ăsta de om. Dacă nu s-ar simţi cu adevărat atras de tine, nu s-ar încumeta să te amăgească, iar dacă nu i-ar conveni să-şi aleagă o fată de pe o altă planetă, sunt convins că nu s-ar grăbi, ar aştepta încă vreo şase-şapte ani, până vom ajunge înapoi pe Terra, pentru a întemeia acolo o relaţie mai serioasă, mai mult decât doar amicală, sau pentru a-şi găsi perechea potrivită lui acolo, pe planeta noastră.
Stela: Spune-mi, Luci, tu crezi că eu şi Alex nu ne potrivim?
Lucian: N-am spus aşa ceva, doctore. Cred că vă potriviţi totuşi, vă stă bine împreună, dar mă surprinde... Adică... Nu mi-o lua în nume de rău, dar zău, nu mă aşteptam ca voi doi să vă apropiaţi atât de mult într-un timp atât de scurt, adică să... Ah... Mă rog, sper că mă înţelegi tu. Adică, după şase ani, cât am călătorit împreună, timp în care nici unul dintre voi n-a dat vreun semn cât de mic că l-ar interesa în mod deosebit persoana celuilalt, altfel spus, eraţi indiferenţi, ca doi străini, această împrietenire bruscă, subită, pare puţin cam bizară.
Stela: Te înţeleg. Chiar şi mie mi se pare ciudat. Poate şi lui Alex. De ce nu-l întrebi? Doar e prietenul tău; din copilărie chiar.
Lucian: Poate o să-l întreb, când voi avea ocazia; nu acum, evident!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

într-o noapte ruptă de îndoieli

Când se întoarce cu spatele
Nu mai văd şi partea din faţă
şi nu se cade să mă ridic de jos
mai mult decât o linie

nu sunt un găsit de ocazie
cu buzunarele rupte de căutare
totul se petrece într-o tăcere locuită

nu ştiu ce poate să se lipească
ca o dorinţă fără sens
oricum nu mă pierd de mine

iubirea e o plagă greu de vindecat
supusă aceloraşi greşeli
pe care le fac în fiecare zi
fără să mă gândesc prea mult

într-o noapte ruptă de îndoieli
pe care n-o mai poţi opri
şi tu guşti din amărăciune
şi nu spui nimic

nu uita să-ţi laşi privirea acasă
poate cineva descifrează orizontul
spre care mergem împiedicaţi
cu inima-n palme

lumea dă din cap şi se miră
cum se poate clădi ceva din bucăţi
strânse dintr-un oraş plecat în afară

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate-i vis, poate nu

Nu se vede nimic în urmă,
poate doar gândul meu
care mai caută şi mai scurmă
în ce nu e, şi eu
veghez fereastra şi lumina
împrăştiată
ce-ncearcă să-mi ascundă suma
de altădată.

Îmi pare că nu s-a petrecut
din ce îmi amintesc
şi-mi pare că nici nu a trecut
şi poate doar citesc,
şi poate totul e-o poveste
ce-a poposit în gând,
când mai visam şi eu vreo,, cheste"
pe rând din când in când.

Poate-s nebun sau poate totul
se-ntâmplă-atunci când dorm...
O să aştept până când Domnul
mă va trezi din om...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred în oameni

unii cred în ceea ce nu sunt
alţii în ceea ce văd
eu cred în oameni
în cei care
plecaseră demult sau
poate mai devreme
mai cred
în locul din care nu
plec niciodată, copilăria

uneori poate sunt puţin arogant şi egoist
mă gândesc doar la mine şi la acea
aşteptare încordată fără
prieteni vecini
şi neamuri

n-am nimic de ascuns

în oraşul meu plouă
dimineaţa la amiază şi seara şi
oamenii mor după fiecare ţigară
strivită sub picior sau aruncată la coş
ştiu că o să mi-se întâmple şi mie asta
voi pleca tăcut ca şi când
nimic nu s-ar fi întâmplat
pe urmă cineva o să
întrebe despre un bătrân
cu ochii mici şi
plete peste umeri

unii cred în asta
eu cred în oameni...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cina cea de dragoste

Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni
Sau pentru ce bolesc de dorul lor?
Din boala asta s-ar putea să mor
Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni...

Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei
Să nu-i mai văd cum ard sub obroc.
Rămâie totul doar un simplu joc
Fără dureri şi fără de temei...

Dar nu rămâne, ştiu... Şi din belşug
Cresc flăcările-n jurul meu, de dor...
Iubito! vino iute c-un ulcior
Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar nu erai genul meu. Dar poate că ai fi fost, până la urmă. Aş fi putut pretinde, nu-i aşa, că "trăiesc momentul" sau că e "prima zi din tot restul vieţii mele" şi atunci, fără să mai analizez atât, te-aş fi abordat direct, în staţia de autobuz de la Universitate. Ca să nu am deloc, dar absolut deloc emoţii, aş fi coborât facebook-ul în real şi ţi-aş fi zis: uite, aşa arată poza mea de profil din acest moment – nu e cea mai grozavă, dar nu e nici pe departe cea mai proastă. Apoi aş fi trecut în revistă informaţiile "despre mine", locurile mele preferate din "fotografii" şi ţi-aş fi dat nişte nume de cunoştinţe apropiate care, la o adică, ar putea zice că-s fată de treabă. După această introducere, ţi-aş fi cerut prietenia şi ţi-aş fi spus că aştept cuminte la "urmăritori", până când vei binevoi să-mi oferi un loc în viaţa (de fapt, în lista) ta. Iar ţie nu ţi s-ar fi părut nimic, dar nimic ciudat în asta, ca şi când şi în lumea reală s-ar întâmpla zilnic.

Anda Docea în Camere de hotel, Iunie, 137 (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensul vieţii mele

Lumea sub ochii mei

Pe pământul alb din cale
Se văd urme de petale
Aruncate de prin zare
Curge lin şiroi de ploaie.

Frumuseţea din natură,
E cuprinsă în mister.
Farmecul lăsat de lună,
Stă, privind spre noi din cer.

O lumină albă,
Stă pe cerul înnorat,
Un luceafăr, o petală,
Mult e drumul de urmat.

Timpul pare că se scurge
Şi urmează repetat
Lumea intr-un văl de sânge
Nu-nţeleg de ce-a oftat.

Omul simplu în tăcere
Luminat de-a lumii soartă
Îngropat, plin de mistere
Caută cu dor o poartă.

Nu se poate renunţa
La clipele cele mai grele
Fără vise, a lupta
Ăsta-i sensul vieţii mele.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

În stradă s-a schimbat totul, nu mai plouă, nu mai miroase a nimic. Aerul e impersonal, nici dens, dar nici uşor, nu e frig, nu e cald, e linişte. Cum să poţi simţi ceva într-o noapte atât de moartă, de amorţită? Cum naiba poţi să te vezi cu oameni, într-o astfel de noapte? Cum să suporţi să staţi aşa, cadavru lângă cadavru, şi să aştepţi lumina zilei care vine, a dimineţii făcute pentru oameni normali, pentru oameni fără angoase şi nebunie? Cum să supravieţuieşti lângă durerea celui de tine, mort în aceeaşi zi, cu sufletul închis într-o cutie de lemn, bine ferecată? Prin case nu se văd deloc lumini, viermii dorm, viermii visează. Poate că dacă aş rămâne singura fiinţă pe lume n-aş mai putea simţi niciodată nimic, poate că ceea ce simţim e doar o reacţie la sentimentele lor.

Cristina Nemerovschi în Ani cu alcool şi sex (2012)
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

Torna, torna...

Nimeni şi nimic nu udă
Mai ceva ca papa/rudă
Totul e ca să ne-audă
Şi asudă, şi asudă...

Mai ceva că papa/rudă
Ori ca soaţa lui zăludă
Dezbrăcată dar nu nudă
Stând în apă rece, nu dă...

Totul e ca să ne-audă
Cei ce au în cap o dudă
Altfel neam, nimic tu rudă
Bine, ştim că stă la Budă...

Şi asudă, şi asudă
Totul e ca să ne-audă
Mai ceva ca papa/rudă
Nimeni şi nimic nu udă!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boarea ultimului grâu

Ochiul lui nu mai vesteşte ploaia.
Nici un zvon nu mai licăre; pojghiţă
de uscăciune l-a acoperit între timp, prin care
el vede, dar nu mai spune nimic.
Ochii lor spălăciţi, albaştri şi verzi,
nu mai sunt de mult fântânile de rod
ale neamului, şi nici de luptă. Căutătura
neagră, vulturească a rămas în poveştile babelor;
îngălbenit e de alcool în ochi şi-n sămânţa
cu care altădată boierii vroiau să-şi ridice
sângele stirpei.

E o vară cumplită.
Femei şi bărbaţi în alaiuri mute,
în noianul disperării,
umplu bisericile, curţile parohiale:
rugi lungi, fierbinţi – şi nici o minune!
Au nu ştiu ei că slava din uscăciune nu deschide
fiarele ploii? Sunt legi nescrise – că-n faţa lui Dumnezeu
chiar lacrima seacă tot izvorăşte de undeva.
Dar ei? Ei de ce nu se roagă şi ţipă
şi obrajii lor rămân uscaţi ca 'nainte de Facerea Apei?
Pentru ce afară, pe uliţi, fetele goale, încinse cu frunze,
se-nvârt despuiate până cad în tină
cu gâtlejurile arse, cu gurile deschise
bând nisip fierbinte?

Nu, jertfă dau, înmoaie uscăciunea cu ceva:
sângele sufletului se ridică şi unge rana din cer,
ori se scurge prin tălpi în crăpătura pământului –
Fiindcă ei, cu ochii lor secaţi, ajung să-şi vândă
carne din carnea lor – animalele crescute cu greu!
Nu mai e apă... Nici preţ pe vaci şi pe porci nu mai cer,
le dau să scape de povară, le dau fără preţ...
Îi sărută pe boturi, pe frunte, dar niciunul nu plânge!
Ochiul lor nu mai vesteşte ploaia.
Rămâne deschis spre holdele arzânde
şi parcă-l strânge boarea ultimului grâu...

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaunele

Şi atunci am observat încă o dată
scaunul de pe plajă, părăsit sub acele ploii
de vreun chelner sau vreun olog;
aseară parcă urla ca un câine spre valuri
împotrivindu-se cu toate picioarele,
parc-ar fi fost scheletul unei femei
devorate de peşti, fără degete, fără cap,
ori poate cineva anume-l pusese
ca marea să se aşeze pentru o clipă pe ţărm...
Şi atunci am zărit scaunul celălalt
cuibărit ca un prunc între braţele
părăsitului; un scaun la sânul
unui alt scaun, cine l-o fi adus, cine l-o
fi mânat? Pe pielea lor picături mari,
sărate ca nişte lacrimi gri-
poate fulgerul, poate frigul, da poate fri...

poezie de Dumitru Ţiganiuc din Ecranul de iarbă (1986)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

afară plouă şi e vânt
lumina a murit şi timpul a tăcut
eu zac pe un ţărm pustiu
la margine de lume, de speranţă
e neagră noaptea în care sunt
de ce să stau
când nu ştiu unde sunt
unde să plec
când drumuri nu mai sunt
e beznă adâncă în mine şi în jur
de ce să înjur
mai bine plâng în ultimul meu cânt
sunt beat
îngrozitor de beat
de ce crezi că sunt nebun
dau de pereţi cu toate
se poate...
nu mă trezesc
de ce să mă trezesc
să văd ce...
gunoiul din jur
privesc în sus, în jos
şi vrei să nu înjur
ura, minciuna pură, ordinară
dansează zgomotos pe stradă
astăzi e în toate
se poate, sigur se poate
mi-e capul greu
genunchi mă dor
de târât prin noroi
mă sprijin de gânduri
de ce să mă ridic
mai bine zac
în eterna şi fascinanta mocirlă
e bine, nu
nu, prietene, aici totul e un mare nimic
ce mai contează
nu vreau nimic
nimic nu zic
doar plâng printre rânduri
sau rătăcesc printre gânduri, se poate...
aici lucruri murdare sunt
le spăl, dar put
banii miros urât
pe ţărm cobor ades
să spăl sufletul meu
pătat de ură şi noroi
din jur, din noi
ce caut eu aici în ăst gunoi
sublim, de soi
caut roza sau psihoza
unui suflet ce a fost
caut un sens fără sens
într-un deplin consens
întreb întruna
câte unul, câte una
desigur fără sens
ce sens au toate
totul e atât de clar şi fără sens
atunci
cine plânge acolo sus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de pauză

Economie, strig, economie!
Zeul cel economic a învins, vezi bine,
îmi taie pe jumătate orice făclie,
fiece rază pe jumătate mi-o taie din lumine.

Trap, trap, trec soldaţii pe stradă.
Tăiaţi pe jumătate, pe jumătatea văzută.
Numai spre mine în relief merg la paradă,
privire mirată, biciuită, bătută.

Dacă aş fugi mai repede decât ei
să-i văd din partea din care nu-i zăresc,
zeule mare, he-hei,
maţele, inima, ciolanul ceresc

tăiate cu ferestrăul, anatomic
pentru marea economie de iască...
Un plan aş zări doar bucolic,
o inexistenţă mult castă.

Ce e spre mine e-n relief şi-mpins.
În spate nu se află nimic.
Zeul cel economic a învins
gândul pe care vi-l zic.

În spatele trunchiului văzut nu se află decât
un plan vertical şi urât.
În spatele pietrei văzute nu
se află sufletul lui, tu.

Oaia are două picioare
călcându-mi ochiul meu luminat de soare.
Celelalte două nici nu există
în verticala beznei eclipsă.

Nu pot să iau de ceafă pe nimeni,
nici măcar mirosul de brad ori de chimeni.
Numai ceea ce văd pare a fi
dulcea mea Noemi.

Tu n-ai nici măcar umbră.
O, zeul, o, zeului mult i-ar fi scumpă.
Numai jumătate de sferă
se arată într-o eră.

Amândouă jumătăţile, amândouă
jumătăţile de ouă
le au numai aceste cuvinte
neeconomice, doamne, şi sfinte,

şi-n relief, şi-n aerul mare
şi-n timpanul valului de sare
o, dulce prăpăd,
o, dulce prăpăd,
pentru că şi pentru că
nu se văd şi nu se văd.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revelaţie

Celula adormită pe corpul meu apus
Trezindu-mă la viaţă, departe de-ntuneric,
Îmi odihnesc lacrima din orizont himeric
Şi tot de Sus se lasă-n Jos mereu... şi ce-am de spus?

Nimic din ce n-am scris se scrie peste mine
Privesc înlănţuită la astrul din înalt,
Ce pare a fi hăul, ori poate fi un salt
Spre dorurile ascunse pe chipuri în ruine.

Aer străin să împresoare trupul meu cel strâns;
Să vină marmura celestă pe faţa mea cea rece,
Căldura mult mă doare, deşi n-aş vrea să plece
Ea duce-n depărtare un zâmbet pal şi plâns.

Să strig?... Să mă opresc?...
Cuvinte ce nu-s ale mele,
Se scaldă-n albia de stele... şi
Tac în vorbe albe. Privesc, cânt, mocnesc.

Să stau şi să aştept câte-or să mai vină,
Să râd plângând ca toţi acei din jurul meu?...
Sau să adun fărâme şi să clădesc un eu
Respingându-mi viaţa asta prea haină?

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu timpul, am ajuns la concluzia că era mai bine să faci parte dintre oamenii de rând. Fiindcă înalta societate n-ar supravieţui, s-ar prăbuşi fără clasa de jos, în vreme ce aceasta din urmă s-ar descurca foarte bine şi de una singură.

Muriel Spark în Departe de Kensington
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!