Timpul eroic

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
cu pieptul rotit către soare,
loveam cu piatra-n metalul fierbinte,
ascultându-l ca pe-o scoică de mare.

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
înspre câmpuri şi bălţi şi nisipuri,
sub noi, trenuri, domol, lunecau pe catran,
purtam măşti de copii strâns pe chipuri.

Ne iubeam undeva la sfârşit de oraş,
într-un nord cu mult praf şi triaje,
printre şine şi pompe, scări smolite, de lemn,
în cartier proletar, cu etaje.

Şi cumva se făcea că în larg, după pod,
începea o câmpie săracă ‒
un pustiu de nisip şi, în zare, porumb,
şi deasupra, cocori care pleacă...

De la muncă ieşeau muncitori salutând
doi copii ce-alergau mână-n mână,
neştiind că în ei se-ascund oameni maturi,
ce iubind vor copii să rămână.

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
cu pieptul rotit către soare,
şi metalul acela fierbinte ne-ardea
tinereţea zvâcnind în picioare.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absurdităţi

pe afara copiii se jucau fericiţi
capul tău era mingea lor
se rostogolea pe nişte scări
fără vreo logică anume
durerea mea era sclipitoare
cerul era o aeroambulanţă
îngerii cu demersul lor isagogic
ieşeau dintr-o biblie cu
micromotor şi creau o lume

forma mea de viaţă te striga
tot mai tare mai tare
o căprioară îmi tresălta
sub cămaşă căci fugeam după
tine fugeam după capul tău
pe nişte scări ca pe nişte pagini
de carte copii plîngeau
după mingea lor măi copii
veţi creşte mari şi voi veţi creşte
şi nu veţi avea scăpare

mingea aia nu era un cap
era o anarhie aveţi grijă
de capurile voastre
nu le împrăştiaţi nu le lăsaţi
să vă sară să vă doară
să se rostogolească pe scări

pe-afară zidarii unei toamne violet
ieşiţi din capul acela
ca dintr-o ladă cu arme
mă reconstruiesc migălos indolent
şi încet îmi scot unghii din carne

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gardul viu se unduia odată cu ei, continuându-se în depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat, care se iviră deodată în calea celor doi. Nici unul dintre ei nu se opri din mers; ridicară amândoi mâna stângă, ca într-un fel de salut şi trecură direct prin ele, ca şi când metalul negru ar fi fost din fum.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Talismanele morţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul şi-apoi

N-a mai rămas acum nimic de spus,
ca doi străini la geamuri de vagoane,
în trenuri care merg în sens opus,
ne-ndepărtăm de reci, pustii peroane.

Te duci, mă duc, un sens ne e egal
şi-un ceas de fier ne ticăie în şine –
Un fluviu de tăcere... Noi, pe mal,
ne sprijinim de poduri în ruine.

N-a fost nici început, s-a şi sfârşit,
a fost un fel de vis fără pereche,
un salt spre cer rămas încremenit,
a fost de la-nceput o rană veche.

Ce rost ar mai avea să te acuz,
rămâi cuprinsă-n mila mea cea mare,
dintr-al iubirii-ngrozitor refuz,
în smârcul vieţii biată muritoare.

Străină, mai străină ca oricând,
cum n-a fost vreo străină niciodată,
te-am îngheţat de vie într-un gând,
să te dezgheţ când fi-vei mai curată.

Să te renasc după potopul sfânt,
de crima ta cea dublă achitată,
când oameni noi vom fi pe-acest pământ
şi-o fi să ne-ntâlnim ca altădată.

Prin cine ştie câte zări de-acum
vom bântui în trenul de povară
şi ni se va părea, aşa, prin fum,
pe celălalt zărindu-l într-o gară.

Şi, tremurând, pe umăr să-l bătem,
Iar tu sau eu deodată să se-ntoarcă:
"A, tu erai?!", "Dar tu?!", "Iată, suntem!",
"E-o nouă viaţă.", "Mai frumoasă, parcă".

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gogyohka

nebuni de atâta iubire
fugeam amândoi
din timpul
care trece
ca un vis ciudat şi rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii

E un copil! E o copilă!
Sunt amândoi copii!...
Iubirea lor e o idilă,
Cum sunt prin poezii...

Furişi se întâlnesc adese,
Şi el îi recitează
Sonete din Musset culese;
Ea tace şi oftează...

El cu o vorbă mintea-i fură
Şi-o farmecă, şiretul!
Dar se loveşte peste gură
Că i-a şoptit secretul...

Cu şoapte calde şi timide
Iubirea lor şi-o-ngână,
Iar întâlnirea lor se-nchide
C-o strângere de mână.

Se hotărăsc în ziua-a două
Să se revadă iarăşi...
Iubirea lor e vecinic nouă,
Deşi sunt vechi tovarăşi.

Şi setea patimei aprinsă,
Din ochi li se revarsă:
Ea pleacă de durere-nvinsă,
El, cu simţirea arsă!

Iubirea lor e o idilă,
Cum sunt prin poezii:
El un copil! Ea o copilă!
Sunt amândoi copii!

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amândoi

Îngemănaţi fuioare-n fire de tutun,
În deliru-adânc al nicotinei dintre foi,
Cum praf de puşcă-n ţevile de tun...
Mă ard de la scânteia ta, pentru amândoi!

Scris sute de citate-n filele de cărţi
Şoptite-n susur printre picături de ploi
În coperţile de nori, cu fulgere de porţi...
Sunt tunetul, ce-l sparg cuvânt pentru-amândoi!

Cum ape şi pământ la orizont sunt cer
Într-un sărut sublim de vis de terni eroi...
Şi soare cum se scurge-n nopţi de-amor stingher
Şi luna e stăpână... M-ard pentru-amândoi!

Şi mână-n mână de m-aş pierde-n caldul tău
Şi orb devin -doar simţ ce suntem numai noi-
Mă rog la cine împarte înger de cei rău
Să-ţi lase suflet-zbor... iar mie, greul trupului pentru-amândoi!

De gând în gând se-adună timpul de când e
Şi n-ar mai fi-existat nici fiinţe, nici strigoi,
Şi tot m-aş răstigni fără sfârşit -fără să-ntreb de ce-
De tu mi-ai cere Univers să fim... doar amândoi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;... A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească daca or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă.

începutul de la Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau acuma amândoi oameni în toată firea şi totuşi copii, copii în inimile lor; şi acum venise vara, vara caldă şi binefăcătoare.

finalul de la Crăiasa Zăpezii de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate aspiră către soare

O pasăre în colivie
Nu mai poate ca să zboare.
Mai mult moartă decât vie
Nu mai caută spre soare.

O floare fără lumină
Se veştejeşte şi moare.
Nu mai poate să-şi revină
Dacă-i lipsită de soare.

O femeie iubitoare
Cu o gloată de copii,
Îi scoate pe toţi la soare,
Să le facă bucurii.

Oricare vieţuitoare,
Fie plantă, sau ce-o fi,
Toate-aspiră către soare,
Să rămână mereu vii.

Tot ce trăieşte şi creşte
Are nevoie de soare.
Dacă soarele lipseşte
Nu este continuare.

Cât soarele continuă
Să încălzească pământul,
Viaţa e perpetuă,
Cum Dumnezeu ne e Sfântul.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te agăţai de inima mea

Admiram sedus picăturile ploii,
ca în suflet să mi te fixez;
ţipam prin ploaie, ne simţeam bine,
şi-mi venea să cânt, să dansez.

Vara sosea cu hohote de grâu,
cu cicori de ploaie cântând;
tu, cu rochia udă ca-n copilărie,
te agăţai de inima mea surâzând.

Şi fugeam către sat pe un drum,
ţinându-ne de mâini amândoi;
o, pământul era de apă acum,
şi-ţi vedeam sânii, aproape goi.

poezie de George Pena
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul călătoarei

Iar a pornit pe "drum de fier",
Deşi a spus că nu mai pleacă,
Dar poate îngerii din cer
I-au şoptit în vis, s-o facă.

Poate a găsit vreun "cavaler"
De care a-nceput să-i placă...
Iar a pornit pe "drum de fier",
Deşi a spus că nu mai pleacă.

Când tinereţea o să-i treacă
Dorurile-ncet cu totu-i pier,
Ş-apoi se-nvăluie-n mister,
Ce-n marea uitării se îneacă.

Iar a pornit pe "drum de fier".

rondel de Ioan Friciu
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poduri emotive

Peste provocări şi manii
Peste obsesii şi ostentaţii
Să stabilim intrinsec
Degrabă şi afectiv
Poduri de comunicare
Între persoane şi oameni
Între fiinţe şi făpturi
În domeniul practic
În mod realist şi destoinic
Pe traseul conştiinţei
Relaţii pure şi imaculate
Ca între sisteme simpatice
Şi cele parasimpatice
Să făurim poduri durabile
Peste obstacole şi sincope
Peste prăpăstii şi hăuri
Între suflete şi suflete.

poezie de David Boia (21 februarie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ţin minte cum priveam amândoi apa
arpegiind liniştea
şi răsturnările ei

norii
nişte poduri
peste cântecul nostru

mă luai de gât
ascunsă într-un râs
(eu îţi aglomeram buzele
cu visul meu de-o teamă)

ce rost avea ploaia
pe rochia ta albă?

lumea ne ratase demult

poezie de Emanuel Pătrăşcioiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept lângă o şină

Te-aştept să vii, iubito, la marea întâlnire,
Te-aştept lângă o şină de tren provincial,
O să ne recunoaştem, pesemne, din privire,
Printr-un instinct anume din regnul animal.

Şi-n plus faţă de-aceasta, vom fi doar noi acolo.
Atâta – eu cu tine. De când nu ne-am văzut?
Sau poate niciodată şi-o să vorbim tremólo
Despre-o copilărie ce doar ni s-a părut.

Nu cred c-o să te superi dac-o vom lua pe şină
Ţinându-ne de mână ca doi copii maturi;
Vei fi într-o rochiţă uşoară şi senină,
Voi fi într-o cămaşă, vom fi aproape puri.

Va mirosi catranul a nişte căi ferate,
Noi doi, desculţi pe şine, râzând ne-om depărta,
Sălbaticele brize prin plete ni s-or zbate,
Prin noi vor trece trenuri şi nu ne va păsa.

Lăsa-vom şuieraturi de locuri şi motive,
În urma noastră toate cădea-vor sub rambleu,
Iar noi, hoinarii lumii, sub falnice ogive
De brazi şi de foioase vom rătăci mereu.

Vor fi acele trenuri sau poate doar drezine
Din când în când în spate ce ne vor fluiera;
Cinstiţi cu viaţa noastră, vom fi desculţi pe şine,
Vor trece mii de trenuri, noi nu ne vom urca...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ZIUA MINUNATA

A fost ziua minunată
A întâlnirii noastre,
Erai foarte încântată
Pluteam amândoi prin astre.

Priveam la tine încântat
Şi totodată cu aminte,
Te-am cuprins şi sărutat
Am rămas în contemplare.

Eram singuri pe Pământ
În jurul nostru un pustiu,
Plecasem pe tărâmul sfânt
Ne-am trezit într-un târziu.

Am revenit la realitate
Cu gândul la altă amintire,
Care era foarte departe
Care ne-a dus la fericire.

Stăm liniştiţi mână în mână
Ca doi copii nevinovaţi,
Dorind ca totul să rămână
Aşa cum stăm, îmbrăţişaţi.

Petia 8 noiembrie 1963

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aforismele sale erau dure ca metalul. De aceea au fost duse la fier vechi.

aforism de Alex Dospian (august 2021)
Adăugat de Alexandru Dospina
Comentează! | Votează! | Copiază!

John Wasson

Oh! Iarba udă de rouă de pe păşunea din Carolina de Nord
Prin care Rebecca se ţinea de mine plângând, plângând, plângând,
Cu un copil în braţe şi cu alţi trei alergând alături, plângând,
Prelungind despărţirea – eu plecam la războiul cu englezii;
Şi-apoi anii lungi şi grei până în ziua bătăliei de la Yorktown.
Şi-apoi căutarea Rebeccăi,
Pe care am găsit-o într-un târziu în Virginia,
Doi copii muriseră-între timp.

Într-un car cu boi ne-am dus în Tennessee,
De acolo, după nişte ani, în Illinois,
Pentru a sfârşi aici, în Spoon River.
Am cosit iarba bizonului,
Am doborât păduri,
Am ridicat şcoli, am construit poduri,
Am croit drumuri, am cultivat câmpuri,
Singuri cu sărăcia, cu calamităţile, cu moartea –

Dacă Harry Wilmans care a luptat în Filipine
Nu are un drapel pe mormânt,
Luaţi-l pe cel de pe mormântul meu!

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii cresc sănătoşi şi falnici numai în păduri care-s libere de minciună. Copii copacilor cresc şi ei, tot la fel, însă la umbra părinţilor lor uitându-se printre frunzele acestora la soare şi lumină, nu la întuneric. Plecaţi din pădurile noastre voi oameni fără soare ca să ne putem creşte cinstit copii!

Viorel Muha (septembrie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

într-un lemn caut cătodată formele cunoaşterii
nu-i decât tocul uşii, căci patul a rămas prea vechi
şi ce frumos scârţâia
l-am aruncat când au dispărut tapiţerii

ăsta nou
nu-mi mai vorbeşte, este de fier şi plastic
presat
nudul de pe el se uită la mine cu poftă
de multe ori îmi spun
că
copacul nu naşte mâini decât când crengile lui se aplecă
copii culeg rodul dragostei din străzile cu asfalt

lutul este esenţa lucrurilor
nu mai am decât o vază care a scăpat nespartă
mi-e dor de cioburile de lut
în ele s-a născut tata, bunicul şi
mâine poate eu
acum mă uit la ochii făcuţi cu prea mult rimel
de pe patul de plastic şi fier

poezie de Viorel Muha (februarie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!