Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila Codrului,
Măriei-Sale.

Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...

Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât orişice păpuşă
Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase
Ciute sprintene de munte —

Şi pe teiul nostru-ntreabă:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-şi ramurile-n laturi:

— O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tragedia codrului

Cu gândul la slăvitul Eminescu...

Împărat gândeam că-i codrul,
Neamuri mii creştea sub poale -
Toate-au sucombat odată
Cu pieirea Dumisale...

C-a permis ocârmuirea
Oricărui brigand de şef
Să despădurească munţii
Oricât are dânsul chef!!

Taie codrii de aramă
Moşteniţi de la părinţi,
Noii-mbogăţiţi şi-i schimbă
În purcoaie de arginţi...

Lux, Bănet, Înavuţire -
Ăsta-i noul nostru herb,
Codrii vechi dispar din ţară
Şi se stinge neamul CERB!

Pier mistreţii, pier şoldanii,
Sprinteni purtători de veşti...
Toţi rămân doar amintire -
Poze-n cartea cu poveşti!

Pier şi păsări cântătoare
Care cuibăreau aici,
Înălţând spre ceruri slavă
Într-un cor de glasuri mici...

Iar stejarii, fagii mândri,
Ridicând spre-azur coroana
Murmurau din frunze DOINA
Preschimbând în Rai poiana!

Plâng izvoarele sprinţare,
Limpezi, peste stânci sihastre,
Ce purtau chiar pân-la mare
Oda bucuriei noastre...

Azi, e doar pustiu şi jale -
Plaiuri, culmi despădurite,
Buturugi ce plâng la soare
Ca simboluri ciopârţite...

Dorm colinele tăcute
Sub a lunii grea privire,
Duc în spate, până-n zare,
Nesfârşite cimitire...

Ţi se pare că Natura
Zace ca un urs răpus,
Resemnându-se că omul
Hulpav, este mai presus!

Dar când norii grei s-adună
Ploi vărsând cu vrăjmăşie,
Munţii cei bătrâni se mişcă
Şi stârnesc prăpăd, urgie...

Sub puhoaiele de apă
Sate-ntregi pornesc la vale,
C-au pierdut oblăduirea
CODRULUI, Măriei sale!

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin dăruire înveşnicim iubirea

Chiar dacă-o clipă a durat iubirea dintre noi
Nu trebuie să fim dezamăgiţi, să părem goi;
Trebuie să-nveşnicim iubirea, clipa ei de vis,
Să-i ducem flacăra vioi pe culmi de necuprins.

Mereu cu sufletul curat noi vom spori-n iubire,
Ne-om întâlni, ne-om frământa, cu dragă dăruire;
Sărutul ne va regăsi în strângerea la piept,
Mai delicat, mai pe-nţeles, în rima-mi de poet

Vom reuşi în zări senine să-aprindem străluciri,
Am fost, suntem necontenit, în mii de-nchipuiri,
Că totul este delicat, nimic nu e aiurea,
Prin dăruirea noastră înveşnicim iubirea!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Freamat de codru

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1 octombrie 1879)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis

Vino-n noapte lângă mine,
Să-ţi aud sufletul plângănd,
Să stau sub lună cu tine...
Să-ţi aud inima săltând.

Să privim cum blânda lună,
Mângăie stelele-ntristate,
Eu să-ţi mângâi a ta mână,
Apoi să fugim în noapte.

Să fugim în lumi de vise
Între ceruri să pătrundem
S-atingem stelele încinse,
Şi sub nori să ne ascundem.

Iar pe norii de iluzie,
Ne vom zice lungi poeme,
Şi vom scri-o poezie,
Şi cu rime şi refrene.

Iară noi în miez de noapte,
Ne-om lăsa purtaţi de vănt.
Asculta-vom mii de şoapte
Şi al stelelor dulce-cânt.

Vom zbura în depărtare,
Sub lumina caldei lune,
Ne-om uita cu disperare
Cum a nopţii zână-apune.

Fi-vom noi treziţi de soare,
Iarăşi visul se termină...
Unde eşti, frumoasă boare,
Care sufletu-mi alină!

Tu te-ai dus precum şi luna
Între munţi ca să te culci,
Unde esti iubită-acuma?
Să-ţi sărut buzele-ţi dulci.

Visul nostru se termină,
Eu nu am nimic de spus,
Aştept luna ca să vină,
Să răsară luna sus.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-om revedea...

ne-om revedea şi tu şi eu,
ne-om revedea bătrâni şi goi,
ne-om revedea la apogeu,
ne-om revedea fără de noi

ne-om revedea la rugăciune
sub clopote ce bat strident,
sub fumul alb dintr-un tăciune,
sub fum de lumânări fluent

ne-om revedea lângă o strană
eu doar bătrân, tu, chip mâhnit,
nu vom privi şi doar o rană
va sângera şi-ntr-un clipit

te vei ruga în deznădejde,
la sfinţii obosiţi de pe pereţi,
la Dumnezeul ce păşeşte,
în cugete şi-atunci mă ierţi

te voi ierta, iertam pre alţii,
cum am citit printre scripturi,
aci vom fi cum ne sunt fraţii
legaţi cu rugăciuni pe guri

ne-om revedea poate în ceruri,
ne-om revedea, nu vom fi noi,
vom fi doar multele ecouri
fără de trupuri, goi, doar goi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Plânge teiul secular,
Plânge codrul de stejar,
Plânge lacul liniştit,
Plânge izvorul părăsit.

Păsările ce sunt staruri
Stau pitite între ramuri,
Cucul numai cântă-n codru
Umblă peste tot în lotru.

Râul care curge-n vale
Purtându-şsi apele sale,
Ce lovesc mereu în maluri
Ieşind plânsete din valuri.

Soarele roşu ca focul
Pârjoleşte-n cale totul,
Iar în codru pe coline
Nu mai sunt flori şi albine.

Seara apare după deal,
Vine noaptea cu-al ei voal,
Luna pare cam palidă
Cu globul ei de oglindă.

Stelele sus strălucesc,
Între ele se primesc
Şi cum sunt aşa departe,
Toate par că-s supărate.

Tu, Luceafărul meu sfânt
Ai adus pe acest pământ,
Limba dulce românească
În veci să te pomenească.

Ai cântat natura-ntreagă,
Ţara care ţi-a fost dragă,
Iar cu iubirea în vers
Te-ai dus sus în Univers.

Ca un prooroc ce-ai fost
Ne-ai spus totul pe de rost.
Dând speranţa, bucuria,
Pentru noi rămâi Mesia!

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul liniştit al iubiţilor

Stai lângă mine şi-o să vezi
Că mintea ne-om citi
Iară când inima-ţi va bate
Şi-a mea va tresări.
Căci timpul s-a oprit în loc
Dorinţele-s aprinse
Când noi pe plajă acuma stăm
Purtaţi de-a noastre vise.
Umăr la umăr ascultăm
Cum valurile aleargă
Fiindcă iubirea a intrat
Prin uşa noastră largă...

poezie de Cole Banner, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
prin timp noi vom rămâne
chiar de ni-i clipa rece
noi tâmpla ne-o vom ţine

Şi frunte lângă inimi
şi inimi lângă frunte
noi sus vom ţine gândul
mai sus decât un munte

Şi muntele e-o treaptă
şi noi suntem un munte
florile ne ard sub pleoape
ochii-n rouă ştiu să cânte

Iar durerea-i prea adâncă
nu mai vrea din gând să iasă
hai să facem visul stâncă
şi din lumină omului mireasă

poezie de Costel Zăgan din Remember (1977)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar când voi fi pământ

Iar când voi fi pământ,
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted.

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr' de noroc
Şi fără prieteni.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare
De păinjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,

Dându-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvânt al Sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al Sfintei Vineri.

Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1876)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vom c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afară ninge ca în vis

Afară ninge ca într-un vis efemer cu fulgi albi şi moi,
Care cad din cer peste mine, peste noi.

Tu cânţi la pian şi în sobă să aude focul cum trosneşte.
Eu privesc la geam şi lumea îmi pare toată o poveste.
Noaptea să lasă ca un tăciune peste mine, peste noi.
Viaţa îmi pare un vis, o minune în care trăim noi doi.

Dar soarele răsare de după nori cu raza lui fierbinte
Şi topeşte fulgii cei albi şi moi, care pe noi au vrut să ne alinte.

poezie de Vladimir Potlog (14 decembrie 2016)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fisură

Fii atent cum bate soare:
Peste case,
Peste oase.
Îşi ia toamna la plimbare
Şi se-ntinde
Şi se-aprinde
Printre frunze,
Nepătrunse -
În visare.

Fii atent cum suflă vânt:
Peste dom,
Peste om.
Se ascute din pământ
Şi se plimbă
Şi se schimbă
Printre buze
Mai obtuze -
‘n legământ.

Fii atent cum strânge nori:
Peste câini,
Peste mâini.
Îşi vând ploile din zori
Şi se-ajută
Şi se mută
Printre ochi
De deochi -
Amatori.

Fii atent cum cântă gură:
Peste limb,
Peste timp
Se alintă şi se jură,
Şi se-ascultă,
În acută,
Printre tremur
Şi cutremur -
În fisură.

poezie de Gabriela Chişcari (7 noiembrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă

iubito, vino mai aproape
să ne-aşezăm la dulci poveşti,
să ascultăm cântecul toamnei
cum bate vântul în fereşti.

un psalm cântat duios de îngeri
îngână sferele albastre
şi se -mpletesc cu dulci romanţe
din tinereţea vieţii noastre.

când luna –nnebunea pe cer
şi noi într-o iubire sfântă
stăteam la poartă nopţi întregi
ascultând frunzele cum cântă.
astăzi când timpul a trecut
şi zilele ne par mai grele,
nu ne-au rămas decât poveşti
şi-n degete două inele.

când toamna trece peste noi,
ca piaza reaua din poveşti,
aş vrea să dăm ceasu-napoi
şi, Doamne, să ne-ntinereşti!

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (6 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

Undeva, cândva

Poate undeva, într-un loc sub soare,
Într-un infinit, printre lumi stelare,
Gândurile poate s-or întrepătrunde
S-or ciocni în spaţiu, or vibra ca unde.

Poate într-un loc, poate undeva,
Într-o altă lume, poate-i cineva,
Poate-i printre îngeri, poate-n univers
Iar de ne-om găsi, ne-om iubi intens.

Poate-n locu-acela, unde-i cineva,
Emiţând iubire, ni s-o releva,
Că prin alte lumi, chiar de-s paralele,
Gândurile sale, vin spre ale mele.

Poate pe acolo, chiar de-i altceva,
El venind spre mine, undeva, cândva,
Unde nu-i durere, unde nu vom plânge
Noi ne-om bucura când la piept ne-om strânge.

Iar de-atunci încolo, de va fi ceva,
Vom clădi o lume, poate, undeva,
Ne-om iubi cu patos, ne-om hrăni din seva
Ce ne-o dă iubirea, mie şi... cuiva...

poezie de Florentina Mitrică (5 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

O voce dulce mi-a spus:
« Te-ai întrebat, adeseori
Cine sunt eu, cine eşti tu?!
Eu sunt soarele ce luceşte vesel,
Eu sunt spiritul ce întreţine viaţa,
Eu sunt curcubeul-arc peste zări,
Eu sunt Tu, Tu eşti EU,
Eu şi Tu suntem Noi.
Eu sunt adierea vântului,
Şi strălucirea stelei, eu sunt...
Sunt şoapta izvorului sub clar de lună.
Eu sunt iubirea Mamei Pământ,
Şi dragostea Tatălui ceresc, eu sunt...
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu...
Eu şi Tu suntem Noi.
Sunt ploaia ce hrăneşte Pământul,
Şi focul ce-aprinde inima rece...
Focul dragostei, eu sunt.
Dragul meu copil,
De-atâtea ori te-ai întrebat...
De ce? când? şi cum?
Ţi-au rămas întrebări făr'de răspuns,
Şi întrebări nepuse încă...
Nu-ţi fie frică să întrebi:
" Nimeni nu se naşte învăţat
Şi, cât trăieşte, omu'învaţă!"
Pentru că învăţători şi elevi vom fi mereu.
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu...
Eu şi Tu suntem Noi.
Încarcă-ţi inima cu bucurie şi iubire...
Şoimul viteaz se-nalţă-n tării
Fără a se întreba, de ce şi cum...
Când visele sunt mai multe decât stele în cer.
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu,
Eu şi Tu suntem Noi...
Pentru totdeauna. Şi toate astea sunt parte...
Din planul miraculos al lui Dumnezeu!"

poezie de Floarea Carbune (22 noiembrie 1948)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antistrofe

O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.

De unde,
când se-arată iubitul,
îi luaţi viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.
Cine ştie cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spaţiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfăşuraţi în mulţime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.

Voi într-adevăr mai sunteţi aceleaşi?
Sunteţi chiar aceleaşi copile
înghiontite în drumul spre şcoală
de un frate mai mare?
Voi, pure fiinţe.

În timp ce feţele noastre
se zbârceau, urâţindu-ne,
voi rămâneaţi pâine proaspătă.

Nici despărţirea de copilărie
nu v-atingea. Dintr-o dată
v-aţi schimbat în ceea ce sunteţi, dumnezeieşte
şi miraculos împlinite.

Noi, ca rupţi dintr-un munte,
adesea de mici
colţuroşi; uneori
ciopliţi fericit;
noi, aşchii de piatră,
peste flori prăvălite.

Voi, flori ale pământului, ale adâncului,
dragi rădăcinilor toate,
voi surori ale Euridicei,
voi care urmaţi cu credinţă
urcuşul bărbatului.

Noi, adesea jigniţi de noi înşine
lesne jignindu-vă însă, şi cu plăcere,
şi din nou la nevoie jigniţi.
Noi, ca nişte arme-aşezate
cu furie-alături de somn.

Voi, ocrotindu-ne-acolo unde
nimeni nu ne mai apără. Ca un pom umbros
şi îmbietor la somn e gândul la voi în reveriile celor însinguraţi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă

Zile şi nopţi cu tine-aş sta, cu vorba mea, tăcerea ta,
nicicând nu ne vom sătura, iar despărţiţi n-om îndura,
să colindăm ziua mereu, noaptea să dormi pe braţul meu,
tu ploaie, soare, viscol, vânt, eu doar idee şi cuvânt,
să ne-amăgim, să ne topim, şi-a doua zi tot noi să fim,
ne-om tulbura, ne-om ostoi, cum viaţa vrea, cum vom voi,
totul depinde de noi doi, inimă-n flăcări, inimă sloi,
ne-om încălzi la focul sacru, soarta-ne dulce, destin acru,
vom face din dorinţă floare, iar din iubire sărbătoare,
eu floarea vieţii tale sunt, tu nenăscut rod din cuvânt,
noi doi să fim împreunaţi ca doi caişi îngemănaţi,
de roade să ne bucurăm şi zarea s-o cutreierăm
să dăm de veste orişicui că noi suntem ai nimănui,
c-avem un nume dus de vânt, dar respectat pe-acest pământ,
că n-avem glie, n-avem casă, statornicim celui ce lasă
şi-n vatra lui ne face loc, ne dă şi apă şi noroc,
ne încălzim, ne răcorim, puterea gândului să fim,
cel primitor cu suflet mare, ne dă lumină şi candoare,
încât să ducem mai departe cuvântul care nu desparte,
care îmbină sau uneşte cu cel ce ţi se potriveşte,
cu cea dorită acătării ce pare-a fi din spuma mării
ca o sirenă ori naiadă, noian de vise ori corvoadă
prin care Spiritul ne poartă ţinându-ne-amândoi la toartă,
eu heruvim, tu îngeraş, tu dezinvolt, eu pătimaş,
îngemănaţi mereu să fim, în veci să nu ne despărţim!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legendarul Dragobete

Legendarul Dragobete

Curge-n pană fermecată,
Ce-o ţin fetele la bete,
Legendă îndepărtată
Despre craiul Dragobete.

Din pruncie s-a dus vestea
Că era mândru ca Soare,
Dar mamă aspră, Dochia,
L-ascundea de fată mare.

Crescând, se făcea mai frumos,
Cu ochi ca cerul, păr bălai...
I se spunea şi Făt-Frumos
În al iubirii, dulce grai.

Dochia, mamă geloasă
Pe fete curtenitoare,
Îşi mâna fiul de-acasă
La păşunat de mioare.

La mama lui se întorcea,
Când Luna pe cer răsărea,
Aşa cum ea îl sfătuia,
Văzând că se îndrăgostea.

Tânăr ciobănaş la stână
Şi cu firea iubitoare
S-a îndrăgostit de Lună,
Mai rău ca de fată mare.

O privea pe cer albastru,
Cum se oglindea în ape.
Râvnind iubire de astru
O voia în sân, aproape.

De pe cea mai mare culme
Să prindă Luna, s-a întins.
Dar când s-a desprins de lume,
Cu chip s-a pierdut în abis.

Din dragoste a revenit
Cu dor de-a săruta fete.
Din spiritul neprihănit
Să împartă sentimente.

Legendara lui poveste,
Cu iubire pătimaşă,
E-nchisă-n cufăr de zestre,
De mamă invidioasă.

Luna, încă îl jeleşte,
Că dor de ciobănaş duce,
Când primăvara soseşte
Şi ceru-n izvoare curge.

Pe raza-i coboară-n ape,
Lacrimă de dor, amară,
Când se prelinge din pleoape,
Iubirea de-odinioară.

*Din "Legendele Primăverii"
Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu din Literatura de azi / Sertarul Scriitorului Român, Legendele Primăverii (22 februarie 2016)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!