Umanizare

Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire;
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire
În stinsele-i cristale ce-ascunzi nu mi-a vorbit;
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg
Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet al meu ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi – larg şi înmiit –
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...

Şi-n acel fapt de seară, uitându-mă spre Nord,
În ceasul când penumbra la orizon descreşte,
Iar seara întârzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de gheaţă se topeşte.

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umanizare

Castelul tau de ghiata l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,
Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.

Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,
mi-ai aparut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!

Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si - larg si inmiit -
Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate…

Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,
In ceasul cind penumbra la orizont descreste
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce arbori?

te-ai gândit vreodată la noi
ca la doi arbori plecând
dintr-o aceeaşi rădăcină?

un murmur de frunze-faţă în faţă
spate în spate-amurguri de gânduri
darabana sunetelor izbite
pe obraji nezvântate ploi
într-un acelaşi spirit verde
noaptea serenităţilor noastre

te-ai gândit vreodată la noi
ascultându-ne tăcerea fragilă
din lumi diferite sub un acelaşi cer?

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul albastru

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar poveşti,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubeşti.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniştite, iar pe mal,
treceau în şir căruţele cu grâu,
în râsete şi cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
şi-am să vă spun şi cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, şi-i un scris frumos,
dar s-a mai şters în timp, şi-i dificil
să-i înţeleg limbajul curios:

"Trecâmd pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiş,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
şi-am vrut să văd ce e, mai pe furiş.

Am mers tiptil şi-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut şi nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se, din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.

Era de un albastru ivoriu
şi strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el, şi-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.

Văzându-mă, s-a liniştit pe loc
şi-a aşteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
şi-am reuşit să îl eliberez.

Abia atunci, încet, şi-a îndreptat
antenele spre mine şi-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ţine seama, şi mi-a mulţumit.

Şi-a arătat, apoi, un dar divin
şi s-a-nalţat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit, Am zis, într-un suspin:
"Voi fi şi eu un înger, ca şi el."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colinda unui gând

Ţi-am scris în taină numele pe frunze
şi-n haină de omăt l-am prins sub ger
dar toamn-a ruginit pe mii de buze
rupând cadenţa-n jumătăţi ce pier.

Un marş de foc m-a mistuit în suflet
şi-n solzii toamnei am uscat cărări
trezind îngheţul de prin blândul umblet
cu mâini de ceţuri croşetând iernări.

Te-ai rupt din lanţul putredei ninsori
nălţând spre ceru-ţi pâlc de tămâioară
ştergându-mi scrisul frunzelor în zori
să-mi fii doar gând colindelor de seară.

poezie de Doina Bezea (18 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Derută

Ai apărut superbă într-o seară,
C-un mers inconfundabil şi rasat
Nu mai văzusem bombă... nucleară
Şi am şoptit în barbă: Ce să fac?

Priveam gazela ce se unduia perfect
Simţeam nişte-aritmii la "pitpalac",
Era ca într-un film plin de efect
Şi-am mai zis o dată: Ce să fac?

Când te-ai apropiat mai mult de mine
Parc-am zărit o umbră de bikini,
Dar dintr-odată, nu-ş de unde vine,
Unul cu lanţ la gât şi Lamborghini!

Aţi demarat în trombă, ca la Cannes,
Iar eu înc-ameţit, puţin buimac,
N-am ţinut cont şi ca un bădăran
Am ţipat ca boul: Ce să fac?

poezie satirică de Alex Dospian (decembrie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

O seară ca oricare

O seară ca oricare...
Nu este ieşită din tipare.
A apărut din depărtare
cu-a ei magie de-nnoptare,
cu secretele în faşă
şi-a lor privire trufaşă,
cu nelinişti fugare
şi un dor care doare...
O seară ca oricare
îşi lasă umbra sa mare
peste a lumii mirare.
Gândul rău, gândul bun
îşi pregătesc de pe-acum,
a nopţii cărare.
Se-aud clopotele, parcă, mai tare,
culorile au aceeaşi culoare,
iar eu mă simt ca oricare,
nici mai mic, nici mai mare...
O seară care păşeşte uşor,
alături de păsări în zbor,
alături de stele, de ceaţă,
de florile iernii de gheaţă...
O seară ca oricare,
ce-a apărut dintr-un nor
şi-acum, în noapte dispare,
încetişor...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea din marginea caselor

Disperarea orbă-a pietrelor de ploaie,
Fremătând sub norii tineri şi grăbiţi,
Zarva răbufnită de sub muşuroaie,
Ale unor arbori ce-au căzut trăzniţi.

Se aud ca boabe, strugurii de piatra,
Agresând ferestre-n nopţile de vară,
Mă uimesc de apa care nu mă iartă,
Şi de după-amiaza, prefăcută-n seară.

Se ridică norii lunecând pădurea,
Ca la un divorţ, pleacă-ntunecaţi,
Şi ca la o pace, prevăzând securea,
Au rămas în urmă, arbori inundati.

Ştiu că în pădure, de pe scoarţe, plopii,
Zvârlu în lumină, umezeli din soare,
Din coroane umezi, şi din mâlul gropii,
Niciodată lumea, n-a părut mai mare.

poezie de Ana Larisa Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre seară

Spre seară, tunetele şi fulgerele ajunseseră deja acolo.
De ce era tristă doamna?
De ce nu şi-a manifestat Stăpânul bărbăţia?
Ce dorea el, de fapt?

poezie de Ch'u Yuan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântările de seară

Cum să găsesc lumină în dom sihastru
Unde doar umbre reci mai stau la pândă?
Jocul îşi făc prin colţuri de secundă,
Dosind frânturi din străluciri de astru...
Un corb cu aripi de neguri frământat
S-a strecurat sub cer, să mai înşface
Neliniştite păsări ce rătăcesc buimace,
Ori se încurcă-n umbre de-nnoptat.
Curaj am, ca lumina ce taie în alabastru
Puterea nedifuză, în şoaptă îmi schiţează
Prin unda rătăcirii de taină mai vibrează
Trăirea-mi ce înalţă spre cer senin albastru.
Dar pacea îşi aşterne, uşoara-i molcomire
Şi-n domul părăsit sunet viu de vioară
Ţâşneşte anunţând Cântările de Seară
Şi-nsufleţind lăcaşul cu tâlc de izbăvire.

poezie de Elena Volcinschi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi bogaţi

M-a dus avarul să-mi arate
Întregul său tezaur,
Şi mi-a deschis o ladă plină
Cu aur... aur... aur...

Privindu-mă cu ochi ironici
Mi-a zis: "Arată-mi mie
Şi tu, acum, dacă se poate,
Atâta bogăţie!"

Atuncia, ca să-mi sting în suflet
Sarcazmul şi amarul,
Şi să-i arăt că de cât mine
E mai sărac avarul;

L-am dus grăbit spre locuinţa,
Spre raiul dragei mele,
Şi-am zis avarului: "Priveşte
Furiş printre perdele!"

El s-a uitat: pe-o pernă albă
Dormea iubita dusă,
Şi-n jurul ei plutea un farmec
De linişte nespusă...

Ne-am dus în urmă fiecare
Spre scumpul său tezaur:
Eu la iubita mea, - Avarul
Spre lada lui cu aur...

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre dincolo de viaţă

Aici, în sanctuarul acestei suferinţe,
Încarcerat de lacrimi, cu veşnicia-n gând,
Te-ai avântat, tu, înger cu aripe de ceară
Şi te-ai topit în iadul în flăcări, din mormânt.

Cu ochii-n lacrimi încă, privindu-ne cu sete,
Aşa, ca orice mamă, purtând în suflet dor,
De dincolo de viaţă, încinsă-n sacre bete,
Te-ai dus să stingi în moarte lumina tuturor.

Te-ai dus, lăsând în urmă şi lacrimă şi taină,
Mamă şi soră, fiică, doamnă şi înger, stea...
Ca un quasar în lume, te-ai dus spre nemurire,
Te-ai dus ca o lumină! Te-ai dus din viaţa mea...

Te-ai dus precum o umbră, spre dincolo de viaţă
Şi clopotul durerii în suflet se prelinge,
Sub pleoapa cenuşie, alene, lacrimi pică...
Cu înc-o picătură, durerea mea se stinge!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poet al neamului românesc a zis că viaţa omului se leagă de idei ca şi iedera de arbori. Iedera, care de altfel s-ar târî pe pământ, se agaţă şi se leagă de arbori, pentru ca să se susţină şi să se înalţe, căci fără de idei înălţătoare, viaţa ar deveni un nonsens şi s-ar târî totdeauna pe locurile cele mai joase.

citat celebru din Barbu Ştefănescu Delavrancea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Re)cunoaştere de seară

Iubita mea, când vină dăm pe ceasul
În care pe pământ ne-am cunoscut
Şi blestemăm, plini de regrete, pasul
Pe care într-o seară l-am făcut,

Hai să ne-ntoarcem în acelaşi loc
În care ochii tăi şi ochii mei,
Necunoscuţi, ne-au pus la inimi foc
Şi hai să nu ne mai cunoaştem! Vrei?

Nu locul e de vină, draga mea,
Nici ora sau cunoaşterea puţină,
Ci sufletele care n-ar putea
Nici în acest amurg să se abţină

Să se îmbrăţişeze cu iubire,
Trecând peste ce nu cunoaştem noi:
O veşnicie de la despărţire,
De când, în loc de unul, suntem doi.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

oriunde am mers
am purtat universul în mine
că am mers cu autobuzul, că am mers pe jos
l-am ţinut înfăşurat în umbră
să nu se topească la soare

cele patru puncte cardinale
le-am pus într-o lacrimă crudă
şi n-au simţit durerea când le-am smuls
din hotarele lor nesfârşite

am adunat totul în praful din suflet
şi acum de abia mă mai târăsc
printre gropi şi schelete de stele
ce au murit deodată cu Eva

mi-am câştigat libertatea
prin simplul fapt că exist,
port universul în mine
şi mor

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărarea vântului

Când m-am făcut cărare spre limpede izvor,
Nu mi-ai călcat pe pietre, nu mi-ai strivit din dor,
Căci n-ai ştiut de truda – din suflet când le-am scos
Şi mi-a rămas cărarea pustie de folos.

M-am preschimbat în munte cu gândurile-n cer
Şi-am aşteptat să treacă zăpada şi să sper
Că-ţi vei dori urcuşul spre culmi pierdute-n nori,
Dar codrii de la poale ţi-au fost neprimitori.

Şi-am zis atunci: "Pădure, pădure-am să mă fac,
Să pot să-ţi fiu răcoare, să-ncerc să-ţi fiu pe plac.",
Dar paşii tăi, cu teamă, îndat-au ocolit
Tot verdele prin care potecă ţi-am croit.

Mi te-am dorit aproape şi m-am topit în vânt,
Să-ţi vin pe neştiute, să nu te înspăimânt
Cu adierea-mi blândă în visul tău târziu,
Să te sărut pe umăr şi numai eu să ştiu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Referinţe de iarnă

se apropie alaiul sărbătorilor de iarnă
înaintează frenetic pe creste de munţi
lumina argintie a-nceput să se-aştearnă
pe chipuri zâmbitoare pe tâmple pe frunţi.

aud frunze arămii foşnind pe alei
şoapte de arbori ce se-ndreaptă spre lut
fac loc tradiţiei cu sfântul Andrei
aduce-nţelepciuni pentru nou început.

el alungă strigoii dezleagă blesteme
cu clarităţi creştine înzestrează timpul
îmbunează moartea scoate din anateme
păcătoşi, cu iubire însămânţează câmpul.

vin şi ninsorile, imaculate diademe
decorează arbori, glia îşi schimbă chipul.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul turmelor (fragment)

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?

"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.

Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.

poezie celebră de Fernando Pessoa, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt ceea ce nu sunt!

Spun lumii ceea ce nu sunt,
Doar prin ce fac şi ce rostesc,
Spun dimineţii ce nu sunt,
Prin ce sărut şi ce iubesc.
N-am mers pe unde merge drumul,
Am mers pe unde nu-i cărare
Şi am lăsat în flori parfumul
Tot verdelui din larga zare.

În zile lungi am pus refren,
În nopţi pustii am pus un cânt
Şi-n suflet un copac peren,
Să-mi lase rodul pe pământ.
Nu mi-am uitat în vorbe ruga
Şi-am prins în palme focul vieţii,
Mi-am cufundat în verde fuga
Şi-n roşu, clipele tristeţii.

Mi-am construit un vis al meu,
Iar din căderi înalţ izvor,
Din tot ce-a fost în viaţă greu
Deschid ferestre-n viitor.
Iubirilor le-am dat culoare
Şi-am scris poveşti de dor, cu foc,
Iar în poeme-am pus cicoare
Şi izul fin de busuioc.

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie în marş

În lacrimi şi-n acvarii gustul mării,
Penumbra toamnei s-a-mpărţit la doi
Şi-n desfrunzirea şirelor spinării,
E toga lui Ovidiu peste noi.

Exil în orice port al frunzei moarte,
Din enciclopedii - cuvântul strâmb,
Vin iepurii cu-o foame de departe,
Spre-a mirosi cartuşe arse-n câmp.

Sunt zile când prin arbori goi se-arată
Un cer mult mai aproape de pământ,
Dar asta nu se-ntâmplă niciodată,
Iluzia ne stăpâneşte sfânt.

(...)

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

În zilele de demult, când tremurul primelor vorbe mi-a atins buzele,
Am urcat pe muntele sfânt şi-am vorbit cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Stăpâne, sunt robul Tău.
Dorinţa Ta nespusă este legea mea, Te voi asculta de-a pururi."

Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca o furtună mare.

După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Creatorule, sunt creaţia Ta.
M-ai modelat din lut, iar eu îţi datorez totul."

Dar Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca o mie de aripi iuţi.

După După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Tată, sunt fiul Tău. Cu milă şi cu iubire mi-ai dat naştere,
şi prin iubire şi veneraţie voi moşteni împărăţia Ta.

Dar Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca ceaţa de pe dealuri.

Apoi, după După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Dumnezeul meu, scopul şi împlinirea mea, eu sunt ziua Ta de ieri,
iar Tu eşti ziua mea de mâine. Eu sunt rădăcina Ta în pământ
şi Tu eşti floarea mea din cer, şi noi creştem împreună
luminaţi de razele soarelui."

Atunci Dumnezeu s-a aplecat
şi mi-a şoptit la ureche cuvinte dulci ca mierea, şi m-a îmbrăţişat,
aşa cum marea îmbrăţişează pârâul care-aleargă spre ea.

Şi când am coborât în vale, pe şesuri, Dumnezeu era şi El acolo.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!