După melci

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari;
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsad mai rău
(Mai năuc, mai nătărău).
Dintr-atâţia (prin ce har?),
Mă brodisem un hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci...

Când Păresimii, prin lunci,
Răspândeau pietriş de-albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
(Cozi plăvane),
Înfăşate-n lungi zăvelci,
O porneau în turmă bleagă,
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci...

Era umed în bordei...
Şi tuleam şi eu cu ei

I

Tot aşa o dată, iar,
La un sfânt prin Făurar,
Ori la Sfinţii Mucenici,
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus.
Eu voinic prea tare nu-s.
Şi din fugă,
Subt o glugă
De-aluniş, pe-o buturugă
Odihnii
Şi eu curând...

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că, tot stând şi alegând
Jos, în vraful de foi ude,
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el:
Melcul prost, încetinel...
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Subt mormânt de foi, pe-aproape,
Cheamă omul să-l dezgroape...

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit).

Era, tot, o mogâldeaţă:
Ochi de bou, dar cu albeaţă.
Între el şi ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
« Ce să fac cu el aşa? »
Vream să-l văd cum se dezghioacă,
Pui molatec, din ghioacă ;
Vream să-l văd cum iar învie
Somnoros din colivie...

Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai ca să-l descânt:
« Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat ;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace ;
Nu e bine să te-ascunzi
Subt păreţii grei şi scunzi ;
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, şi muguri noi
Pun pe ramure altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace,
Şi tu încă subt găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămăşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici ;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint...

Peste gardurile vii
(Colo-n vii),
Ori, de vrei, şi mai la vale,
Pe tarlale,
Hai, întinde brâu de bale... »

După ce l-am descântat,
L-am pus jos,
Şi-am aşteptat...
Înserase mai de-a bine ;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb...

Năzdrăvana de pădure,
Jumulită de secure,
Pe furiş
Şi pitiş
Tot scurta din luminiş.

Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni
Îi vedeam pieziş
Cum cască
Buze searbăde de iască ;

Şi, vârtoşi,
Ochi buboşi
Înnoptau subt frunţi pestriţe
De păroase
Şi bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam subt vânt şi frig,
Frânt cârlig,
Iscodind cu ochii treji
Mai în sus de brână drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji,
Pe subt vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu găteji.

Chiondorâş
Căta la cale ;
De pe şale,
Când la deal şi când la vale,
Curgeua betele târâş.
Iar din plosca ei de guşe
De mătuşe
Auzeai cum face « hârrşi »...
Plâns prelung, cum scoate fiare,
Plâns dogit,
Când vreun şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit,
De vuia din funduri seara...

Mi-a fost frică, şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli...
În sat încă n-ajunsesem,
Că porni, duium, să vie
O viforniţă târzie
De Păresimi.
Vântura, stârnind gâlceavă,
Albă pleavă ;
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei...
(Ningea bine, cu temei).

În bordei,
Foc vârtos mânca năprasnic
Retevei.
Pe colibă, singur paznic,
M-au lăsat c-un vraf de pene...
Eu... le culegeam alene ;
Moşul Iene
Tot venea de prin poiene,
Să-mi dea genele prin gene,
Şi, trudit,
Lângă vatră prigorit,
Privegheam prelung tăciunii,
Umbre dese,
Ca păunii,
Îmi roteau prin hornul şui
Leasa ochilor verzui...
Şi-mi ziceam în gând:
« Dar el,
Melcul, prost, încetinel?
Tremură-n ghioacă, vargă,
Nu cumva vrun vânt să-l spargă ;
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure. »

De la jarul străveziu,
Mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-nalt, nu ajungeam.)
Dar prin sticla petecită
Şi prin gheaţa încâlcită
Fulgera când des, când rar,
Prăpădenia de afar' ;
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Şi foioase,
Cădeau cepi de arbagic.

Mi-adusei atunci aminte
C-auzisem mai-nainte
De o noapte între toate
Urgisită,
Când pe coate
Guri spurcate
Suflă vânt,
Să dărâme
Din pământ...
Când pe un sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-nvălită
Cu opt sărici
Stă covrig,
Stă de-nghite
Şi sughite
Şi se vaicără
De frig.
Hei, e noapte-aceea, poate!

Înapoi
La fulgii moi,
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
- Melc încetinel,
Cu n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins...
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene,
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene,
Să ne-nchidă:
Mie gene,
Ţie
Cornul drept,
Cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng.
Melc nătâng,
Melc nătâng!

III

Dintre pene şi cotoare,
Gata nins,
Cum mijea un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie,
Războind cu lunecuşul ;
Şi pieziş
La povârniş,
Din ţăpoi săltând urcuşul),
Mă-ntorsei subt aluniş...
Şi-l zării lângă culcuşu-i
De frunziş...

Era, tot, o scorojită
Limbă vânătă, sucită...
O nuia, ca un hengher,
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Bale reci
(Aspre benţi ce se-ntretaie)
Sus, pe vreascurile seci,
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat,
Şi l-am bocit:
- Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută... Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i, tot, un cântec...
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi, ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar'...
Vezi?
Ieşişi la un descântec ;
Iarna ţi-a muşcat din pântec...
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult...
Şi, dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.
Că e ciunt nu m-am uitat...
Ci, în punga lui de bale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Pungă mică de mătasă...
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot lângă mine),

Ca să-i cânt din când în când
Fie tare,
Fie-n gând:

« Melc, melc,
Cotobelc,
Plouă soare
Prin fânaţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,
Dar n-ai corn –
Nici drept,
Nici stâng ;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene ;
Cornul drept,
Cornul stâng...
Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng! »

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari;
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsad mai rău
(Mai năuc, mai nătărău).
Dintr-atâţia (prin ce har?),
Mă brodisem un hoinar.

poezie celebră de Ion Barbu (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După melci

Dintr-atatia frati mai mari:
Unii morti,
Altii plugari
Dintr-atatia frati mai mici:
Prunci de treaba,
Scunzi, peltici,
Numai eu rasad mai rău
Dintr-atatia (prin ce har?)
Mă brodisem sui, hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci...

Când Paresim da prin lunci
Cu pietrisul de albine,
Ne parea la toti mai bine:
Tanci ursuzi,
Desculti si uzi
Fetiscane
(Cozi plavane)
Infasate-n lungi zavelci
O porneau în turma bleaga
Să culeaga
Ierburi noi, craite, melci...

Era umed la bordei
Si tuleam si eu cu ei.

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melc, melc, codobelc, nu te du la Dunăre...

Doamne, ocroteşte pământenii!

melc melc codobelc
în săptămâna patimilor e plin
râul lacrimilor plâng neîncetat românii
că i-au blestemat păgânii melc melc codobelc
scoate coarne boureşti şi te du la baltă şi bea apă
caldă nu te du la dunăre că apa-i prea tulbure apele
s-au umflat apele au turbat ia-ţi casa-n spinare şi fugi peste
hotare unde cerul îţi dă ploi şi viaţa-i fără nevoi (!?) că
la noi în ţară vieţile-s ca aţa valurile-s ca gheaţa spală
digurile de te-apucă frigurile pomii sunt în floare
apa-i pe ogoare casele cad la pământ parcă-s
suflate de vânt plâng neîncetat românii că
i-au blestemat păgânii melc melc codobelc
ia-ţi casa-n spinare şi fugi peste hotare...
melc melc codobelc.

poezie de Mihai Cucereavii (18 aprilie 2006)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină

Visează plopul, nemişcat în soare,
Şi umbra din el, neagră, îi curge la picioare...

Un melc îşi taie drumul prin grădină
De-a dreptul, ca un tanc de gelatină,
Ameninţând albine şi furnici
Cu patru tunuri mici.

Tăcerea îşi adună trupul sferic
Într-un boboc de nalbă.
O muscă trece prin lumina albă,
Ca o scânteie de-ntuneric,

Un fluture, cu aripi de umbră şi mătasă
Stropite-n două locuri cu carmin,
Din zboru-i frânt şi plutitor se lasă
Pe vârful unui spin.

Şi florile se-nalţă-ntr-un picior
Să-l poată contempla mai bine.
Cum doarme-n pragul clipei care vine,
Cu aripile desfăcute-n viitor.

citat celebru din George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un melc

Mii de culori
Pe cer nu mai e
nici un nor
Apare un curcubeu
multe culori
Se adună clipele
ce ne trec
Formează o lumină
cu greu inţeleasă
Pe care o cunosc
doar eu
O muzică-n surdină
ca un ecou
Iubitul ma aduce mereu
la mal
Mă strigă si mă
cheamă
Sa-l bag in seamă
La mal de mare eu
grabnic am venit
Să fiu cu al meu iubit
eu am ajuns
La fel ca altădată un
melc eu am găsit
Să fie oare el acel
Iubit pentru care eu
m-am grăbit?
Si acum astept
răspunsul de la melc
Să-l mai astept?

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mână cu marele orb

Îl duc de mână prin păduri.
Prin ţară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din când în când ne odihnim în drum.
Din vânăta şi mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.

Zic: Tată, mersul sorilor a bun.
El tace - pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace - fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.

Subt bolta aspră de stejar
ţânţari îi fac o aureolă peste cap.
Şi iar plecăm.
De ce a tresărit?
Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic.
Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.

Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
şi blânde mâncă ţărna
unde am călcat şi unde-am stat.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viermele şi melcul (fabulă)

După ploaie, în ogradă,
Pe-o cărare, într-un sat,
Melcu-i bucuros să vadă
Vreme bună de umblat.
Cum îl ştim, cu casa-n spate,
Fără grabă, măsurat,
A avut pe săturate
Iarbă grasă de mâncat.

Ochii-n vârfuri de corniţe
Ageri îi îndreaptă-n jos,
Spre petunii şi roiniţe;
Drumul nu mai e prăfos!
Cine e ca el? Cu toate!...
E stăpân, are un rost,
Cu căsuţa lui pe roate,
Oricând stă la adăpost!...

Pe cărare, lângă dânsul,
Un biet vierme ofticos,
Slab, că te apucă plânsul,
Zice cu un glas mieros:
- Lasă-mă în locuinţă,
Melcule, sunt credincios,
Ţi-oi purta recunoştinţă
Pentru gestul tău frumos!...

Cine poate să refuze
Viermele cel oropsit?
Melcul dă cumva din buze:
- Hai, poftim, bine-ai venit!
De ei doi, vor fi ţinute,
Nişte reguli, chiar pe loc,
Ca să poată să se-ajute,
De ce nu, chiar reciproc.

Chiriaşul se-nvoieşte,
Bate palma chiar acum,
Iar ca plată, el doreşte,
Să-i dea frunze de pe drum.
............................
Ţi-ai găsit! Nu intră bine
În căsuţa-adăpost;
Vierme... hrăpăreţ din fire!
Nu era să ţină post!

Şi din melc se tot îndoapă
Şi se-ngraşă ne-ncetat,
Pe când gazda filantroapă,
Tot slăbind, a decedat!...
Când cochilia-a fost goală
Chiriaşul a plecat.
Şi făcând o socoteală:
Cine-a fost mai câştigat?

Morala:
Din mica istorioară
Aţi dedus că nu-s poveşti:
"Pe cine nu laşi să moară,
Nu te lasă să trăieşti!"

fabulă de Gabriela Genţiana Groza (16 august 2014)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul şi melcul (Fabulă)

Zorile veghează, din înalt revine,
L-al său cuib în culme de cetate
Şi-n ochiu-i de vultur orice vietate,
Tot mai des, o pradă ea devine.

În vârf de munte şi-n zbor de vulturi,
Un melc el vede, aflat pe creasta cea de sus:
- Dar, melcule, cum şi cine aicea te-a adus?
- Încet, eu m-am târât necontenit prin vânturi!

Deşi, în aparenţă, multe lucruri par de neatins,
Încet şi cu speranţă, caracterul ne-a convins
Că mici eforturi consistente
Fac a noastre visuri existente.

Morala: Prin muncă susţinută, orice vis poate deveni realitate.

fabulă de Mirela Lascăr
Adăugat de Mirela Lascăr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kung fu

Părea o zi de "dolce far niente"
Cum, de o vreme, mult prea multe îs,
Dar am avut, la ţanc, un fel de "Pâs!"
Şi... cum să vin la Ea cu argumente?

"Ia pune mâna, cât mai e zăpadă,
Şi ia din debara un bătător,
Că nu-i nimic mai bun la un covor,
Iar tu... mai faci un pic, de muşchi, paradă".

"Ok!" - în gândul meu: "Ce mare brânză!?" -
M-am scuturat, cumva, de lenea mea
Şi, chinuind centura înc-o za,
Mi-am zis că scap şi de ceva osânză,

Ba chiar de nişte catecolamine,
Că s-or fi adunat de când tot stau
Şi, de prin sânge-afară să le dau,
O fi, cum zice ea, chiar foarte bine.

Am dat covorul, uşurel, de-a dura
Şi l-am luat pe-un umăr, strâns în sul,
De mă simţeam un Hercules fudul,
Cu gândul: "Să înceapă aventura!",

Căci mintea mea deja făcuse planul:
Pe bietul meu covor am să aplic
Tot ce-am văzut prin filme şi nimic
N-ar fi putut să-mi zdruncine elanul.

L-am aruncat afară, în zăpadă,
De s-a întins ca dintr-un pumn James Bond,
Sau al lu' ăla, galben, rubicond,
Ce face,-n tot ce dă, pe loc să cadă.

L-am apucat de-un colţ cu mâna stângă,
Ca într-un film din vremea lui Van Damme
Iar dreapta mea –Doamneee, rău mai eram! –
Îl căsăpea – tot praful să înfrângă.

Am fost... nici nu mai ştiu ce personaje,
Dar sigur, la kung fu, eram Bruce Lee,
Când m-a strigat nevasta: "Nu mai vii?"
... Şi am trecut la... a urca etaje.

De-atunci, să nu mai văd televizorul,
Că-n seara aia am simţit că mor,
De oase, muşchi, de toate câte dor.
Şi nu mai vreau kung fu nici cu... covorul!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă - plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, - plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere - te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel - a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melc, melc, codobelc!

Un melc nervos stătea ascuns in casă,
Fiind stresat că soaţa-i preafrumoasă,
Mânată de-un impuls adulterin,
A fost văzută-n casă la vecin.
Fierbând în sucul propriu, cu turbare,
Se tot gândea la dulcea răzbunare,
Ba chiar şi la scenarii fanteziste,
Pe-o plajă înţesată de nudiste.
Pe cînd visa frumos, pe la chindie,
A auzit o dulce melodie,
Ce-l invita în calda zi de vară
Să-şi scoată grabnic coarnele afară.
Simţi în piept că inima-i tresaltă,
Căci vocea-i promitea un drum la baltă
Şi chiar să plece-n vilegiatură
La Dunărea albastră, în clisură.
Tentat de-aşa ofertă, cam bizară,
Din casă a iesit rapid afară
Şi stimulat de visul său de aur,
A scos perechi de coarne ca de taur.
Dar din păcate n-a ajuns la apă,
Căci tragic, melcul a luat o ţeapă,
Fiind zvârlit departe-n bălării,
Doar dintr-o simplă joacă de copii.

Morala

Când coarne ai şi-o soaţa prea focoasă,
E indicat să stai mai mult pe-acasă!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând primăvara

Ce soare răsărind prin umbrele mişcări
Ce iarnă fumegând şi nu mai sunt poveşti
Ninge în duh
E tot mai ger
Abia de te zăresc din depărtări
Albastră e petala şi câmpul e mai trist
Pe versuri de păpădii creştine şi cozonaci de post şi inima o Poartă în zgomot de albine
Deschide zodiacul speranţelor de post
E paştele şi iarna prin pomii mugurind
O pasăre de lut îşi cântă doina
Ca o jale mă cuprinde un glonte al aşteptării
Prin inimă pătrunde,
Un melc de catifea
Egreta de lumină-i inima ta.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unda de şoc

Da! Găsesc că îmi stă bine cu o pălărie
cu boruri din fontă de nuc
fără pană de melc dar înceată
ca iubita unui haiduc.
Da! Găsesc că îmi stă bine cu o mănuşă
din pielea mea asprită de pământ
fără frică
să mângâi
un cuvânt cu un alt cuvânt.
Da! Găsesc că îmi stă bine
cu părul pe păr adormit
să mă tragi de el când îţi vine
şi nu am venit.
Da! Găsesc că îmi stă bine
cu mine
la aşa depărtare
aproape de tine.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

NIHIL SINE DEO ?

Sunt doar unTaur, dar n-am fost viţel
şi nu m-a născut Vaca, nici Madona.
Madona nu-i o Oaie, nici eu Miel,
ba, chiar mi-aduc cu oamenii niţel
pe soră-mea o cheamă Anemona,
să fie oare de-a lui Luchian?!
Nu cred, că nu suntem din Botoşani,
aşa cum Sfântul nostru, cel mai cel,
nu este chiar de loc din Timişoara,
e din Dobreşti, ce Bara-Bara-Bara,
că doar n-om fi cu toţi din Bucureşti,
să prindem funcţii cu venituri grase,
sunt ca un melc, nu-mi treb'e şapte case
şi nici terenuri, nici ferme de pui,
eu sunt modest, ce ferma calului!
De Valul lui Traian, am cam scăpat,
vin alte catastrofe la palat,
să măture ciclonic ce-a rămas...
Tu ce faci, iar bagi degetul în nas?
Te uiţi cu-n ochi şi eşti într-o ureche,
ai ochelari de cal, căluş în gură,
de ce nu ieşi s-aştepţi la cotitură?
Întreb retoric, nu vreau un răspuns,
că cei de sus, se-nchină şi mai sus,
şi ne-aşezăm supus peste supus,
sperând s-ajungem până la Iisus...
Şi sigur vom ajunge, da-n sicriu,
şi ştiu prea bine, că degeaba scriu,
mai ştiu că dacă n-ai încă doi ani,
nu trebuie să-ţi dea guvernul bani,
eşti un mucos, care te pişi pe tine,
peste doi ani, o să trăieşti mai bine,
bine'nţeles, de n-ajungi la spital,
acolo e cel mai sordid local,
ţi-e frică să te mai îmbolnăveşti,
vitezele salvării-s ca de dric,
şi-i o minune dacă mai trăieşti,
când dă cafeaua-n foc, peste ibric,
şi fac friptură din copilul mic,
când acul de seringă-i singular,
când stetoscopul este secular,
când medicii învaţă la fe-fe,
şi fac sterilizarea-n nes-cafe,
când omul este animal de turmă,
când viaţa lui, cu zile i se curmă...
Cu-n secol cred că am rămas în urmă!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem şi... poezie

Mi-a năzărit aşa... pe la o vreme,
Că n-ar fi rău să scriu şi eu poeme.
Când toţi o fac... ce-aşa mare dilemă?
Zis şi făcut, am căutat o temă,

M-am informat în piaţă ce se scrie
Şi-am început să zgâri pe hârtie.
N-am mai ieşit în parc şi nici la tata
Şi-n două luni poemul a fost gata.

L-am tot citit de sus şi până jos,
Am încercat să-l recitesc pe dos,
I-am ajustat şi virgule, şi semne
Să nu-l scap în poemele nedemne.

Am pus în el puterea mea şi harul
Şi n-am scăpat din ochi dicţionarul.
Iar din dorinţa de-a-mi fi totul clar
L-am dus şi-ntr-un cenaclu literar.

Aici, s-a început cu destrămarea;
Că... s-a mai scris de chestia cu marea,
Că strofa aia, despre rândunici,
Ar trebui doar două rânduri mici.

Despre iubire s-ar fi scris destul,
De toamnă, cititorul e sătul.
Pe-aia cu trenu'a zis-o Toparceanu
(Se tot scurta poemul meu, sarmanu').

Mai taie-aici, e dincolo prea plin,
Iar la sfârşit să-l ajustăm puţin;
E prea-nşirat şi stă să se destrame
(Sărman poem "crescut" de-atâtea mame).

L-am tot sucit şi luat cu binişorul
Că nu mai ştim nici cine-i autorul.
Acum, e minunat... firar să fie,
Dar nu mai e poem, e-o biată poezie.

Dar cel puţin ideea o avem,
Nu tot ce-i poezie... e poem.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate îmi răspunzi din iarna ta...

Nu mă-ntreba de ce te caut iară!
(Am mai promis că-am să te uit, cândva).
Dar, şuieră prea tare vântu-afară
Şi îmi aduce-n casă iarna ta.

Şi cum să n-o primesc, când amiroase
A mere coapte şi-a parfumul tău?
Şi ninge cu zăpadă de mătase,
Cum ninge peste brazii din Ceahlău.

Şi tot mătase albă se aşterne
Pe-un ţărm de mare ce l-am vrut al meu,
Când valurile ne foşneau sub perne
Şi ne privea din ceruri Dumnezeu.

Să reînvii o clipă risipită
Dintr-un noian de alb rătăcitor,
E pentru mine-o tainică ispită,
Ca cerul pentr-un vajnic zburător.

Şi-am să te caut şi prin mine, iară...
Poate-ai rămas şi eu încă nu ştiu,
Că n-ai plecat, nicicând, din mine-afară-
Doar, să nu te găsesc mult prea târziu!

Când va-nceta să ningă peste lume
Şi albul, să tresară, va uita,
Voi îndrăzni să te mai strig pe nume
Şi poate îmi răspunzi, din iarna ta.
......................................................
Doi oameni de zăpadă şi-o tăcere-
Atât a mai rămas din tot ce-am fost.
Şi eu şi tu avem o mângâiere:
C-avem aceeaşi iarnă, adăpost.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ghicitoare-a trasat aici o ciudată urmă de melc

O ghicitoare-a trasat aici o ciudată urmă de melc. Acum, la culcare!
O voi reciti şi-înţelege mâine dimineaţă, când va bate soarele-n fereşti,
Dar până-atunci, îmi voi atinge iubita într-un fel
Care nu a mai fost niciodată dăruit unei altei fiinţe-omeneşti.

Te-am mângâiat... Ai fost atinsă de arama buzelor mele
Aşa cum un auditoriu este atins de fiorul melodiei cântate,
Iar săruturile au fost fluturii acelei veri întârziate –
Furtuna a venit mai târziu.

Şi-am băut, am băut apoi chemând pasărea uitării. Din gâtlejul
Stelelor curg sunete cristaline pe lanuri şi pe frunzele de plop,
În vreme ce privighetori înfiorate îşi ridică ochii
Spre cer, sorbind noaptea strop cu strop.

poezie de Boris Pasternak, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melcul

Sunt supărat pe mine rău,
Chiar de n-a fost premeditat;
Am simţit scrâşnetul călcat
Prin iarba-naltă-n herăstrău.

Am zvâcnet surd în piept, durere
Şi să privesc sub talpă am frică,
Căci ştiu că lumea e mai mică
Din lipsa mea de prevedere.

Stau în genunchi, mai mult m-aplec
Şi-n mână prind un boţ de fiinţă
Chircită, necerând căinţă...
Fusese-o casă, un suflet melc...

Şi-acum am gând terorizat
De zile-ntregi, că-s un nedrept,
Doar un pretins că-s înţelept...
Călcând pe vieţi, fără vreun "dat".

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!