Mausoleu

Am să înalţ un mausoleu în aer,
Într-o culoare mov şi fără vaier,
Nonconformist şi insipid şi simultan,
Ca un proverb sau epitalam.
Să-mi fie trupul risipit în pulberi,
Suflet al meu, tu nu ai să mai suferi,
Inadecvat la viaţa viitoare,
Schimbându-mi cursul precum râul înspre mare,
Indiferenţă, pace şi cadenţă,
O remediere la o ultimă scadenţă,
Un loc comun, o meditaţie, mixtură
Pentru durerea ce mă-mbată şi mă fură,
Megalomanic, antologic, providenţă,
Memento mori, pace şi cadenţă.
*******************************
Capul meu stă pe tava privirilor voastre,
Tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră,
Cum de nu pot muri după ce am scris un poem?
Înalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat niciu semn,
Nu mai pot citi, nici ochii să-i închid,
Lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid.
***************************************
Soldaţii s-au pierdut în mlaştinile istoriei,
Au trecut peste sârma ghimpată,
s-au ridicat pe socluri, iar eu mă curăţ încet,
de păcate mă curăţ, prin arderea lentă a unei lumânări,
unde e casa tăcerii? Cineva mi-a dat cheia,
dar nu cunosc casa, nici uşa spre nicăieri.
Sângele zvâcneşte în ochi, în gură, priveşte-mă,
În jurul nostru este o vijelie grozavă,
Iubito, hai să ne ascundem
Sub blana uriaşului urs ucis de atlanţii
pe care nu i-a văzut încă nimeni.
Cum să ridic eu noaptea aceasta ca pe un munte?
Iarba e pârjolită, ochii sunt pârjoliţi,
Apele se întunecă, ce vânează şarpele
Când adună veninul sub colţi?
Ploaia le spală pe toate. Auzi cum bate inima Universului?
Vântul străbate creierul meu obosit,
Doar pianul mai poate aduce-alinare,
Brusc goarna Infernului năvăleşte în pacea bolnavă.
Oamenii aleargă, ei caută un adăpost,
Noi ne privim, tăcem, ce să vorbim?
Prea mult am vorbit într-o viaţă.
E vreme sărutului, este?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să înalţ

Am să înalţ un mausoleu în aer,
Într-o culoare mov şi fără vaier,
Nonconformist şi insipid şi simultan,
Ca un proverb sau epitalam.
Să-mi fie trupul risipit în pulberi,
Suflet al meu, tu nu ai să mai suferi,
Inadecvat la viaţa viitoare,
Schimbându-mi cursul precum râul înspre mare,
Indiferenţă, pace şi cadenţă,
O remediere la o ultimă scadenţă,
Un loc comun, o meditaţie, mixtură
Pentru durerea ce mă-mbată şi mă fură,
Megalomanic, antologic, providenţă,
Memento mori, pace şi cadenţă.
*******************************
Capul meu stă pe tava privirilor voastre,
Tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră,
Cum de nu pot muri după ce am scris un poem?
Înalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat niciu semn,
Nu mai pot citi, nici ochii să-i închid,
Lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid.
***************************************
Soldaţii s-au pierdut în mlaştinile istoriei,
Au trecut peste sârma ghimpată, s-au ridicat pe socluri,
Iar eu mă curăţ încet, de păcate mă curăţ, prin arderea lentă a unei lumânări,
Unde e casa tăcerii?
Cineva mi-a dat cheia, dar nu cunosc casa, nici uşa spre nicăieri.
Sângele zvâcneşte în ochi, în gură, priveşte-mă,
În jurul nostru este o vijelie grozavă,
Iubito, hai să ne ascundem
Sub blana uriaşului urs ucis de atlanţii pe care nu i-a văzut încă nimeni.
Cum să ridic eu noaptea aceasta ca pe un munte?
Iarba e pârjolită, ochii sunt pârjoliţi,
Apele se întunecă, ce vânează şarpele
Când adună veninul sub colţi?
Ploaia le spală pe toate.
Auzi cum bate inima Universului?
Vântul străbate creierul meu obosit,
Doar pianul mai poate aduce-alinare,
Brusc goarna Infernului năvăleşte în pacea bolnavă.
Oamenii aleargă, ei caută un adăpost,
Noi ne privim, tăcem, ce să vorbim?
Prea mult am vorbit într-o viaţă.
E vreme sărutului, este?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea Sf. Ioan

Capul meu stă pe tava privirilor voastre,
tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră,
cum de nu pot muri după ce am scris un poem?
Înalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn,
nu mai pot nici ochii să-i închid,
lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid.
Ne-ndoios, nimic nu stăpânesc,
îmi trec stele galbene în sânge,
eu dansez, cu cartea-mbătrânesc,
Zidul Plângerii mă cheamă şi mă strânge,
iar pustiul ce l-am străbătut
a- nflorit, a dat fructe de aur,
secolul din trupul meu a rupt,
dar sunt veşnic cum este şi valul.
Nume port, morminte – cenuşar,
n-am pus însă doliu pe retină,
inima îmi bate mult mai rar,
când m-apropii tot mai mult de Tine
Ca iarba-n primăvară este iubirea mea,
o paşte timpul, iarna o face fulg de nea
şi mai rămâne-n urmă o lacrimă, apoi
trec norii ca şi anii, nu vom mai fi nici noi,
dar în adâncul firii trăieşte, lumânare
ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare,
sub raza tremurată citesc în mine, scriu,
"De ce-nţelegem rostul iubirii prea târziu?".

Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito, cu părul şaten,
lăsat pe umerii netezi ca zarea-n ţinutul Goshen.
Zâmbeşti ca un prunc înaintea descătuşării din vis,
zadarnic aş vrea doar cu mintea
să-mi stăpânesc ochiu-nchis
în mine, în inima care, bătând nebuneşte, cerşind,
îţi caută cu viclenie dorinţele, şarpele – jind.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar eşti poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng, se duse ca Orbul,
Ce să-nţelegem şi cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul, poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alţi ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au aşezat.
Părintele meu, eşti de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mă înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mă-ngroapă încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să rămân nu pot!

Azi călătoresc prin cer,
Să văd ce mister
Şi mai ales pe unde
Se ascunde...
Calc pe urmele norilor
Şi cocorilor...
Toate stelele-au căzut.
Cineva le-a cernut
În râuri şi mare?!
Ce mirare!...
Luna se scaldă şi ea
Într-o vâlcea.
Aleargă cometele,
Cochetele,
despletite ca fetele...
Dintre ele, o stea cu coadă,
Ce neroadă!
S-a sărutat cu pământul,
Ca ploaia cu vântul.
Carul Mare s-a răsturnat
Şi-ntr-un iaz tulburat,
Stă resemnat.
Întind un braţ spre zenit
Ce mi-a venit?!
Cu cât mă înalţ mai sus,
Toate s-au dus...
Iaca nu-s!
Nimic nu se vede din cer
Şi oamenii pier...
Nu, asta-i prea de tot,
Să rămân nu pot!
Jos, sunt prietenii mei buni:
Frumoşii nebuni...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

cineva îmi spunea să nu te cred
râdeam ca de spaimele acelea care ne făceau
zilele fericite
precum o împreunare de mâini

cineva îmi spunea să nu te iei după cuvinte
după rândurile scrise pe marginea unei hotărâri despre care
nimeni nu poate semna
cu vibraţia cea mai înaltă

cineva mi-a spus nu muri
viaţa se va transforma într-o înfrângere
şi nu va fi de ajuns
graba miliardelor de lumini spre punctul nostru de întâlnire
să le spunem că pentru oameni stelele
sunt cele mai sigure locuri

cineva mi-a spus nu-ţi opri privirea şi nici inima
asupra unei singure femei
te va duce ca pe-un neputincios până la groapa săpată
de ninsoarea căzută pe ziduri
amprentele unor mâini ce s-au ţinut una de alta
vor fi de azi înainte
chemarea la războiul morţii
curajul dragostei
şi-al unui păcat pentru care nimeni nu poate să facă
vărsare de sânge

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre în cadenţă

Iubito, eşti binele meu, matur şi acut!

Când pe străzi, baluri, se arată,
în patimi de vânt arde un dor.
Se aude sălbatic cum bate în poartă
turme de frunze şi vocile lor.

Mâine, poimâine, acelaşi decor,
umbre în cadenţă aleargă călări.
Poeţi, scriitori ne arată cum mor
în ploaia măreaţă din sufletul lor.

Şi apoi, încă o zi vine, trece,
o moşteneşte, fără să ştie de unde a venit.
Fierbe senină, duhuri, la rece,
se şterge la ochi că a ruginit.

Un bătrân calcă o umbră
ce pare legată de un zâmbet amar.
Priveşte la ea, gol, până în fibră
cum îl salută spoită cu var.

Puţine mai sunt, repede zbor,
umbre cu pasul felin.
Par doar basme fără fior,
ruine jertfite cu colţi de venin.

Statura lor este înaltă,
iezme în azilul de mult pierdut.
În preajmă îmi stai, frumoasă, şi toată,
Iubito, eşti binele meu, matur şi acut!

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la două lumi

Privesc în ceaţă
Într-o lume incorectă,
Mă uit în jur şi văd balanţa
Dintre tristeţe şi fericire.
Mă uit într-o oglindă înnegrită de atâtea vise
Şi văd sufletu-mi gol.
E poate o enigmă,
Deşi, poate, destinul şi-a dorit...
În jurul meu negura se înteţeşte,
Acum este de netrecut.

Iar eu, un simplu om
Într-o lume-a nimănui,
Observ doar răutate
Oglinda mi se sparge,
Nu mă mai uit la ea!
Acum privesc doar lumea
Fără reflexia ei.

Şi ce să văd?! Lumină!
Un suflet mult mai plin

Sunt două lumi distincte,
Sunt lumi fără destin.
Pe care dintre ele să o aleg acum?
Cioburile îmi sclipesc...
Privesc la ele, îmi răspund...
De ce să vezi ceea ce nu e bun?
De ce să nu privim lumina?
De ce te uiţi în ceaţă?

Mă uit în jurul meu,
E-o lume ce dispare,
Ce are-un singur loc
Mă uit în întuneric,
Mă uit şi în lumină...
O barieră le desparte,
Cioburile le îmbină.

Unde să stau? Unde mă duc?
În negura fără trecut?
Nu!
E o lume rece-acolo
O lume-n care sufletul mi-e gol
Dar nici în lumea cu căldură
Nu m-aş duce – e prea mult!
O privire să doboare o lacrimă fără trecut?

Într-o lume adevărată nu există limite
E căldură şi răcoare
E prezent şi e trecut
E un univers comun.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii albaştri ai ploii

car dragostea cu sacoşa prin ploaie
mi-e dragă ploaia şi cuvintele ei sărate
într-o zi, am vrut să-i pictez ochii ei albaştrii
dar ploaia era, iubito, prea departe,
nu i-am putut vedea
ochii albaştri ai ploii
iubito, unde sunt ascunşi ochii ploii în noapte?
când îi vei ştii sufletul, îi vei picta, spuneai,
geniul s-a strecurat printre degetele-i mate
iubito, acestea sunt visele mele înaripate
le-am furat de la Dumnezeu, ţi le dau pe toate
l-am văzut dansând odată prin ploaie
ca o lumină uriaşă şi, din ceasul acela,
l-am închis definitiv în inima mea
ploua acvamarin şi eram gol ca o vitrină
era timpul să mor, iubito,
undeva, lângă mine un orb picta
ceea ce numai simţurile lui puteau să vadă
sufletul şi ochii albaştrii ai ploii
doar nebunul cufundat în veşnicia tăcerii
înnebunise de atâta iubire.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine...

Fără tine, sunt o primăvară fără verdeaţă, sunt un fluture fără aripi, sunt o floare ce şi-a pierdut parfumul!
Iubitule, întinde-mi mâna şi spune-mi: "Mai există fericire pe lume?" Te întreb, pentru că în absenţa ta mă risipesc ca un şirag de perle rare scăpat pe o scară, în spirală. Lângă tine sunt calmă ca o icoană, blândă ca briza mării! Eşti soare printre nori, eşti lumina sfântă ce-mi inundă sufletul, eşti roua dimineţii ce-mi răcoreşte durerea, eşti liniştea nopţii ce-mi străjuieşte visele!
M-am lăsat atrasă de tine într-o dulce rătăcire pe ţărmul fanteziei. Am comis o crimă: am îndrăznit să sfidez raţiunea şi să mă las pradă unei iubiri ca un fum, dar te-am iubit precum o pasăre iubeşte zborul şi libertatea! Tu ai fost infinitul meu magic, iar eu în viaţa ta... doar o clipă sau o ploaie de vară ca multe altele.
Ai fost religia mea şi-n fiecare noapte te mângâiam în gândul meu cu ochii minţii până adormeam. Şi tot tu ai fost refugiul meu, iar eu în braţele tale am descoperit o lume nouă, am găsit o altă definiţie a fericirii, am învăţat să respir un alt aer.
Eu te-am îmbrăţişat cu pasiunea cu care valul îmbrăţişează marea şi ţărmul, iar tu ai rămas indiferent... Acum, fără tine toate s-au prăbuşit, iar amintirile nu fac altceva decât să intensifice durerea pe care o simt aici, adânc înfiptă în fărâmitura de suflet ce mi-a mai rămas.
Sunt singură şi mi-e dor de tine! Te am în suflet ca o explozie de miresme, te simt în sânge ca un ritm de foc, te port în mine ca un cântec auzit în locuri dragi pe care le-am părăsit în nădejdea întoarcerii.
Ai rămas cântecul care mă adoarme noaptea, vocea care-mi mângâie tristeţea, vântul ce-mi răsfaţă părul, o ultimă silabă pe care vreau să o rostesc înainte de a visa... şi primul meu gând... Iartă-mă că n-am putut fi mai bună decât ploaia... decât apusul... decât norii! Iartă-mă că m-am îmbolnăvit de tine!
Am crezut în declaraţiile tale, fără să mă gândesc că într-o bună zi mă vei părăsi. Ai plecat şi m-ai lăsat dusă de vânt... Ce aş putea să fac fără tine? Mi-e dor de tine! Inima mea te cheamă, unde eşti? Unde ai plecat? Zile, nopţi, săptămâni s-au scurs prin porţile timpului, dar tu nu ai venit...
Te caut, cum îşi caută mama disperată copilul rătăcit!
Te vreau! Te cer! Şi te aştept! Te vreau ca un preţ al iubirii, te cer ca un preţ al suferinţei şi te aştept ca o solie mângâietoare! Unde eşti? Te caut cu ultimele puteri ale suferinţei mele.
Am obosit să te caut cu privirea! Am obosit sperând... să te găsesc, sau... că mă vei găsi! Vreau să uit de orice căutare şi să nu mai tresar când îţi rostesc numele. Vreau să uit! O să doreşti să te mai caut! O să-ţi fie dor de toate astea! Am adormit plângând. Ce viaţă chinuită a trecut peste mine! Puterea inimii şi a gândului aruncă o punte peste timp. Voi îngropa numele tău în petalele trandafirilor! Mă voi ruga la Dumnezeu să mă preschimbe într-un izvor cu apă lină. Poate într-o zi îţi vei odihni privirea în undele lui. În vis şi-n gând te-am sărutat pe tâmple, pe obraji, pe ochi, ocolind să te sărut pe buze, de teamă să nu te ard din dragoste!
Sărut ochii tăi calzi care au fost atâta timp ai mei!...

poezie de Georgeta Nedelcu (ianuarie 1997, Craiova)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi netemători

Cu ochi netemători privesc cerul,
El zâmbeşte, se sprijină pe arbori vechi,
Sunt fraţii mei, străbunii mei,
De mult nu mai fugim prin lume,
Bem doar nectar albastru,
Iar de iubit, cu vântul ne iubim,
Iubiţii se sărută pentru noi,
Copiii râd cu noi fără să ştie,
Că existăm nu-i nicio îndoială,
Auzi cum bate inima în toate
şi în iarbă şi în cărăbuşi de aur.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea este ea însăşi o operă de artă

artă e atunci când
îl poţi privi pe dumnezeu în ochi
şi coboară privirea.
te-am dezbrăcat până la sânge
ca să te găsesc descusută în suflet.

pot să sting liniştit lampa de noapte
înăuntrul meu s-au aprins brichetele
ca la un concert rock
la care se cere bis dar nu se dă.
te-am atins fără să te cunosc cu adevărat
e un alt caz clasic de dispariţii misterioase
pe care n-am reuşit să îl rezolv.

e normal să mă doară splina după fiecare treaptă
ştiu că şi aşa nu ajung la etaj.
e doar o luptă sub o lupă care face totul complex.
moliile se roagă să mai fie fluturi în stomac
dar de câte ori să joc aceeaşi mână de tarot
ca să îmi iasă viitorul ca la carte.

la o petrecere mi-ai dat să muşc
un sfert din tinereţea ta şi încă mă mai ia.
altă jumătate sparge suflete cu picamărul
iar eu aud poezie.
drumurile nu duc nicăieri
de când te-ai şters pe picioare de bărbatul tău
dar ultimele noaste momente
încă mă izbesc picur cu picur
dacă scot limba.

✦

defectele mele făceau dragoste
cu defectele tale înainte să ne iubim
ca să mă ţină mai mult/ că să ne ţină pe viaţă.
două palme se întâlnesc acum
într-o rugăciune din care abia mai revin:
doamne fie-ţi milă
de mă calcă cu bocancii pe degete
când mă ţin de o femeie ca de marginea prăpastiei.

mi se întoarce stomacul pe dos
ca într-o maşină whirlpool
care îţi spală rufele în public.
ieşi la agăţat pe sârma dintre
mai multe fetishuri fresh
dar ce treabă am eu
să mă amestec cu toate după-amiezile
în care intri în gândul altcuiva.

am proiectat un cămin în cineva la care ţin
numai că zidarul nu ştia să astupe golurile din noi.
toamna îmbracă în aur încins plecarea ta
şi-mi tremură mâna rău
când dau să rostorn idolul dar aşa era scris.
mă ssstrigă şarpele ascuns
într-o îmbrăţişare de adio care sufocă
ca beteala de pe ultimul brad
pe care îl voi mai împodobi vreodată.

închid ochii când sunt sigur că mi-a ajuns.
până la urmă
moartea este însăşi o operă de artă
un cerc închis perfect
la capătul unui om.

poezie de Andrei Forte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă noaptea cu parole

După amiază de doi bani
Când zvârl în jurul meu cu vise
În urbea în care mie mi se
Întinde o cursă peste ani

Înfloresc grădina merii
Sângele a porins să fiarbă
Cu neliniştea din iarbă
Şi cu ciutele tăcerii

Cărăbuşi şi libelule
Într-o ţară unde hot
Curge timpul îndărăt
Şi mă caută patrule,

Cer un ultim armistiţiu
Sub castanii de aramă
Und dau timpului vamă
Rimele de exerciţiu

Plouă noaptea cu parole
Peste o linie de front
Dincolo de un afront
Şi emoţii cu sistole

Axul lumii se înclină
Şi aleargă după fluturi,
După oşti din care scuturi
Dozele de cocaină

Viaţă lungă, viaţă scurtă
Lumea duce iar război
Celor care ca şi noi
N-au nici turtă, n-au nici iurtă.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăieşti

Trăieşti în acelaşi oraş cu fiinţa iubită,
Sunt poeţii singurii oameni fericiţi?
Trăiam între Shakespeare şi Valery.
Clovnul trece nepăsător.
Dar nu am fost eu Don Quijote,
Ultimele cuvinte au fost – pâine şi viaţă.
Totul se termină într-o eroare.
Îmi aparţii doar în închipuire.
Eu ruguri n-am aprins.
Ferice de tine, Ulise.
Înving cei care ştiu să se schimbe.
În plasa moale şi deasă a cuvintelor.
Haosul şi noaptea n-au un cărăbuş.
Un om de minimă rezistenţă.
O coajă subţire pe magma sângerie a lumii.
Capul meu stă pe tava privirilor voastre.
O moarte prea ciudată venea de nicăieri.
Omul zăpezilor aleargă sub pleoape.
Voi cânta azi cerul Andaluziei.
Ieşire din anonimatul propriei fericiri.
Într-o permanentă criză cardiacă.
Nu este Poesia ţara tuturor posibilităţilor?
Poetul este un mândru cerb lovit de săgeata singurătăţii.
Suntem legaţi de rădăcini. Suntem fragili.
O, setea mea nepotolită, de iubire.
Cum interpretezi visul aşa va fi.
Omul din vis pe mine mă visa. End.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu pom şi rod...

tu, pomul frunzelor ce dor
când mor în prag de toamnă
să-mi fii tu casă pentru dor
şi rumenă cetate şi de rod
sa-ţi fie pace.

în ridurile trunchiului, adânci,
mi-ascund iar soarele când trece
nu vreau să simt o toamnă rece
nici ploi sau vȃnt sau alte friguri
ci numai pace.

rotunde, clare, de lumină,
privirile, fiinţa vie mi-este, plină
şi sânii dor, şi setea mă tot arde
tâmplele sunt vânt nepotolit de soartă
nici pace nu mai am...

te cresc în mine din fragedă pruncie
izvor de sete să îmi fii, cȃnd totul e deşert...
spre cer ridic privire, te cer a binecuvântare
în ploaie rece, caldă, vino, visele tu spală
şi peste toate pace...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mic tratat de iubire

Iubito, de departe-ţi scriu,
Dintr-un subsol, dintr-un sicriu,
Toate s-au spus, s-au frământat
La Skagerat şi Kategat.
Noi ne-am iubit ori nu, va şti
Doar steaua X din grupa Psi.
Iubirea nu se cere-n dar,
Ea vine fără un orar.
.........................
Simt nevoia unei schimbări majore,
Să mă renasc femeie? Sau o statuetă de marmură?
Trupul meu a devenit o cămaşă a lui Nessos,
Sufletul caută alt locaş.
Mi-e dor cumplit de tinereţe,
Ce puţin am iubit?
Ce mult m-am închinat vanităţii.
Dar, Doamne, eu nu sunt Faust să opresc clipa,
Nici Tu nu poţi fi Mefisto.
Şi totuşi, fiecare clipă poate fi un nou început.
Nu credeţi?

poezie de Boris Marian Mehr (februarie 2013)
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

E pace pentru noi

Am aşteptat clipa
Să fiu suficient de liniştit
Pentru a mă colora în albastru
Tu nu eşti aici, dar a rămas cu mine
Privirea ta
Care s-a revărsat ca o ninsoare
Peste brazii fără nume din povestea
Ochilor mei.
Nu vreau decât dragoste
Şi o strig cu disperare
Să mă auzi.
Dintre durerile necontrolate prin voinţă
Se numără şi aceasta
Care m-a cuprins acum.
Te vreau şi pe tine
Şi tot în albastru,
Pe malul mării e pace pentru noi
Se-aud ecourile marinarilor ce s-au dus
Şi nu s-au mai întors...
E doar pace pentru noi
Şi cupa cu otrava-i pregătită
Se-aude marea undeva în depărtare
Şi vreau să înotăm spre seară astăzi
Ca doi delfini ce se coboară în adâncuri
Acolo unde este doar ninsoare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

îl vezi

cum îşi duce crucea
şi nimeni nu crede
într-o viaţă viitoare
a fost dreptatea omenească
înfăptuită contra unei sume
de arginţi care au sucit minţile
se îndreaptă spre golgota
paşii îl duc spre mormânt
speranţa a murit în ziua
bolnavă din inima pustie
ridică-te şi mergi
ridică-te şi-n dură
pentru păcătoşii care nu s-au spovedit
pentru păcătoşii care nu s-au căit
viitorul e mut şi crucea
e din ce în ce mai grea
sufletele sunt reci - suspin
nici măcar durere nu mai e -
merge pe drumul lui
şi lacrima îmi cade pe
hârtia din dreptul lumânărilor
văd sufletele chinuite
cum se îngrozesc de ceea ce fac
oamenii bat cuie în trupul sfânt
aruncă injurii şi râd
sângele celui trimis de dumnezeu
curge adăpând păcatul
îl vezi cum suferă pentru oameni
plângi alături de crucea lui
plângi la picioarele lui
lacrimile tale se amestecă
cu sângele sfântului pe pământul ars

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!