Linişte între lucruri bătrâne

În apropiere e muntele meu, munte iubit.
Înconjurat de lucruri bătrâne
acoperite cu muşchi din zilele facerii,
în seara cu cei şapte sori negri
cari aduc întunericul bun,
ar trebui să fiu multumit.
Linişte este destulă în cercul
ce ţine laolaltă doagele bolţii.
Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram,
ca de-o copilărie depărtată,
şi-mi pare-aşa de rău că n-am rămas
în ţara fără de nume.
Şi iarăşi îmi zic:
nici o larmă nu fac stelele-n cer.
Da, ar trebui să fiu mulţumit.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1923)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte: şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.

Ion Creangă în Amintiri din copilărie
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodatâ iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Off... Eşti imposibil! Maturizează-te odată! Nici nu mai ştiu când vorbeşti serios şi când nu. Adineauri îmi dădeai sfaturi şi păreai sincer, serios.
Lucian: Dar nu eram. Mă prefăceam doar.
Lia: Şi eu ce să mai cred?
Lucian: Ar trebui să-ţi dai seama când vorbesc serios şi când nu, doar eşti psiholog; mai mult, chiar şi psihiatru.
Lia: Şi ce dacă? Nu văd legătura.
Lucian: Păi, ar trebui să cunoşti psihicul uman, deci ar trebui să-ţi dai seama, de fiecare persoană în parte.
Lia: Poate, dar tu eşti imposibil!
Lucian: Nimeni şi nimic nu este imposibil. Totu-i posibil; chiar şi ceea ce vezi acum în jurul tău.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghimpii

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s – muguri –
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,
câţi ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi –
credeam, c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc
şi hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna-mireasa mea bolnavă

Mi-aduc aminte de copilărie:
Ce alb ningea un suflet incolor!
Astăzi numesc idiosincrasie
Că nu eram, de boli, înghiţitor.

Alb, îmi aduc aminte de iubire:
Nici nu spuneam că sunt îndrăgostit,
Cu toate că vorbeam cu-ntreaga fire
Despre medicamentul înghiţit.

Şi-acum, când povestesc la lumea toată
Cum ninge alb un suflet colorat,
Mă simt o sanie abandonată
De un copil pe care l-a uitat.

Şi-n faţa morţii albe regret, bolnav cernit,
Că nu-s medicament şi nu pot să mă-nghit.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (7 decembrie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

munte

Muntele este înaltul şi adâncul şi adaosul de oboseală proaspătă. Muntele este aşadar această privelişte în care intru tot mai adânc şi care, la rândul ei, intră şi ea în mine.

definiţie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
Lucian: Da, am rămas acolo; dom' director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom' director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
Lia: Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
Lucian: Lia, nu m-ai înţeles încă?! Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom' director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului lui dom' director în toată chestia asta.
Lia: Ah, Luci, n-ar trebui!
Lucian: Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off...
Lia: Luci, te rog, calmează-te!
Lucian: Sunt calm, Lia! Foarte calm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua δ din Cefeu poate fi comparată cu ε şi ζ, cari se găsesc în apropiere. Cei cari vor să urmărească, în mod mai ştiinţific, această stea variabilă, cum şi altele, vor trebui mai întâi să se obişnuiască bine cu cunoaşterea mărimii stelelor.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Statele Unite s-a reînfiinţat vechea religie a acelor Parşi cari adorau Soarele. Noii adoratori ai Soarelui, ca să fie logici, ar trebui să se închine şi stelelor cari sunt sori şi mai mari.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este încă vremea...

Mă dezbraci de noapte şi în sori mă-mbraci,
Ascuţindu-ţi paşii de-ai mei ochi tălmaci,
Este încă vremea, când în tine-adorm,
Răvăşindu-ţi carnea până-n ultim ţărm.

Mă răneşti cu-alinturi, mă priveşti cu-asalt,
Dezmierdându-mi părul fără să tresalt,
Este încă vremea, când ne-ajung zăpezi,
Spulberând troiene-n vântul ce-l sfidezi.

Mă ascunzi de ploaie şi de nori buimaci,
Înflorindu-mi sânii-n vâlvătăi de maci,
Este încă vremea, când iubind vânăm
Roua-nveninată, iarba s-o uscăm.

Mă hrăneşti cu vise, mă orbeşti cu flori,
Ţine-mă în vene, creşte-mă-n fiori,
Este încă vremea, când un singur trup
Are gustul mierii, dulce, de la stup.

Mă supui trăirii, mă trăieşti supus,
Scufundat în gânduri, galeş m-ai sedus,
Este încă vremea, când încărunţind
Ne găseşte clipa-n fagure, iubind.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început se credea că steaua cea nouă din Perseu e rezultatul ciocnirei a doi sori mari, stinşi; azi însă sunt puţini cei cari mai cred acest lucru, căci în Calea Laptelui nu sunt decât sori tineri, sori cari nu au avut încă timpul să se răcească.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani, pribegie şi somn

Anii se vor lungi
încet, încet, cu tot mai mari paşi
de la oraş la oraş.
Mă opresc cu ochii în huma săracă,
mi se pare că anii aceştia
de osteniri fără zare,
de rătăciri şi aureole amare,
vor ţine până la urmă,
ca un vânt ce mă-mbracă
şi-mi zvântă fiinţa.

Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui
temeiul promis
şi mersul de-un mal să-1 anin,
subt călcâie
nu se iveşte ţărâna şi piatra
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume,
n-o pot ruga
nici să se stingă, nici să rămâie.

Pân' la cercul de miazănoapte,
unde auzi scârţâind în viforniţă
osia bolţii, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
răzbii printre pinii cu umbra zgârcită.
Seminţii, pretutindenea altele,
aprind alte focuri,
şi soarele-mpinge alt orruc.
Fâlfâind ca din steaguri cu
zariştea-ntreagă,
soarta îşi face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin văzduhuri străine
îmi ţine de strajă,
nu mă dezleagă.

Văd anii crescând şi paşii lungind
peste toate văile, muchile, iernile, verile,
peste toate clopotele şi toate tăcerile.
Podişul m-alungă, şesul mă cere, tot altul.
Singură vatra nu mi-e-ngăduită,
şi cum aş slăvi scânteia-mpământenită,
cenuşa şi pravila, fumul - înaltul!

Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară.
Întoarcerea va să rămână un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte,
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de ţărână din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.

poezie celebră de Lucian Blaga din La curţile dorului (1938)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Ce se întâmplă, Luci?
Lucian: Dom' director, ce bine că aţi sosit!
Traian: Măi, vezi cum greşeşti? Tu mă pui să te scap de pază, când de fapt...
Lucian: Lăsaţi, dom' director!
Traian: Cine erau domnişoarele? Dacă le-ai recunoscut, să-mi dai o listă cu numele lor; vom lua măsuri împotriva lor!
Lucian: Nu, dom' director; vă rog, iertaţi-le!
Traian: Dar ar trebui să procedez astfel, pentru ca asemenea scene să nu se mai repete.
Lucian: Când am să le văd, am să le explic eu situaţia; sper să înţeleagă... Nu-i nevoie să le sancţionaţi.
Traian: Bine... Şi acum... Ştii ce-ar trebui să fac acum?! Să-i chem imediat pe body-guarzii aceia, să te supravergheze, chiar dacă mă vor înjura că-i tot sucesc de colo-colo!
Lucian: Nu, dom' director, vă rog eu.
Traian: N-ar trebui să cedez mereu în faţa ta, dar... Fie! Treacă de la mine şi de data asta; ar trebui să-mi mulţumeşti că-ţi îndeplinesc toate voile.
Lucian: Păi, eu vă mulţumesc.
Traian: Mda... Şi colega ta unde-i?
Lucian: Nu ştiu; sper să nu fi plecat fără mine...
Traian: Ai fi vrut să te mai şi aştepte?
Lucian: Poate nu, dar n-a trecut încă sfertul de oră. Iat-o! N-a plecat.
Traian: Bine. Atunci vă las... Ne vedem luni.
Lucian: Luni, dom' director.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Tot aici eşti, Luci?!
Lucian: Dom' director... Mă scuzaţi, n-am observat când aţi sosit.
Traian: Lasă asta! De ce n-ai plecat cu colegii tăi?
Lucian: Eu, acasă?! Nu prea, dom' director! Nu atâta timp cât mama e încă împotrivă. Cred că pentru următoarea perioadă, am rămas fără casă, până vom pleca în misiune; n-o să mai cunosc semnificaţia cuvântului "acasă".
Traian: Nu procedezi corect.
Lucian: Tot eu, domnule?!
Traian: Tu, bineînţeles. Vei pleca, pentru următorii cel puţin 13 ani... Ar trebui ca măcar în această perioadă scurtă care a rămas până la plecare, cel puţin în fiecare seară, să fii acasă, împreună cu părinţii tăi. Nu-i lipsi de prezenţa ta!
Lucian: La ce bun?! Să aud tot felul de reproşuri? Să-mi repete neîncetat că nu e de acord cu plecarea asta, că nu-mi permite să particip la misiune, sau alte lucruri asemănătoare?! Mă scuzaţi, dar nu vreau să am parte de certuri inutile de acest gen în fiecare seară, dacă ei nu vor să înţeleagă şi să aprobe decizia mea.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, dragul meu, e un paradox. O fiinţă ciudată, exotică. Râde când ar trebui să plângă, plânge când ar trebui să râdă, trăieşte fără minte şi moare fără chef. E slab, zilele îi sunt ca iarba.

paradox de Amos Oz în Fima
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merele de vară

Mi-aduc aminte merele de vară,
Când noi copii la mama mai eram,
Când stam pe bancă câteodată seara,
Cu câtă poftă le mâncam!

Şi câteodată când ploua afară
Iar noi priveam la stropii de pe geam,
Mama fugea prin ploaia cea de vară
Şi câte-un măr cu lacrimi ne-aducea.

Şi îmi aduc aminte că într-o vară
Ne-a venit pe la poartă un sărman
Şi cum s-a luminat în prag de seară,
Când mama i-a cules un măr din ram.

Dar de când nu mai este mama,
Nici pomul nu mai face rod,
Şi parcă degeaba mai vine vara
Şi vara parcă nu mai are rost...

De-atunci am mai mâncat mere de vară,
Dar parcă şi-au pierdut parfumul sfânt
Şi mi-amintesc gustul de-odinioară,
Pe-o bancă, lângă mama la mormânt.

Merele de vară sunt,
Sfinte pe pământ,

Merele de vară plâng,
Mamei la mormânt...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să învăţăm încă din copilărie să fim caritabili. Cel mai potrivit moment în care îl poţi învăţa pe un copil să fie caritabil este atunci când câştigă primul său dolar. Ia-l de mână şi du-l să vadă. Du-l într-un loc unde poate vedea oameni cu adevărat neajutoraţi, pentru a învăţa ce înseamnă compasiunea. Dacă un copil înţelege, nu va fi nici o problemă când va trebui să dea o monedă de 10 cenţi. Copiii au inimi generoase.

Jim Rohn în 7 Strategii pentru obţinerea bogăţiei şi fericirii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 10 mai 1996, eram în "Zona morţii", pe Muntele Everest şi îmi aduc aminte că muream. Frigul mă anesteziase şi simţeam cum îmi pierd cunoştinţa. A doua zi, când a răsărit soarele, m-am întors din morţi şi am deschis ochii. Acesta este un mister pe care nu-l voi înţelege niciodată. Aveam mâinile îngheţate, nu puteam să deschid ochii, eram aproape orb, picioarele nu mi le mai simţeam şi nu mai mâncasem de trei zile şi nici apă nu mai aveam de două zile. Mă rugam să se întâmple ceva, voiam un semn divin, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu voi scăpa cu viaţă din asta. În timp ce se apropia seara, mă resemnasem, şi tot ce mai puteam să fac era să îngenunchez şi să aştept să mor.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

UNDE EŞTI, COPILĂRIE?

Eram iute ca spârnelul
Când urcam cu cercul, dealul!
Şi-mi spunea râzând bunelul...
Dă-i bice, că-ţi moare calul!

epigramă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

În marea linişte ce încă ne-nconjoară,
Din când în când se rupe un catarg.
Blestemul a căzut şi pentru a câta oară,
Am rămas iară şi izolaţi în larg!

Picior peste picior e aşezat destinul
Şi lumea întreagă pare că-i la fel.
Pe ape sunt şi-i prea departe ţărmul
Ce-şi ţine orizontul numai pentru el.

Mă îndoiesc de mine şi mă-ndoiesc de tine.
Mă depăşeşte gândul că vom fi pierdut
Şi ultima speranţă ce-n viaţă ne mai ţine,
Că mâine va fi şansa unui nou început.

Pe marea liniştii singurătatea mai înalţă
Din când în când regretelor un val,
Mi-ar trebui să mai aştept încă o viaţă,
S-ajung cu visul meu până la mal.

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!