Bărcile

Capete negre de mercur
mereu suite
pe fierbinţeala vieţii
cu două aripe de lemn uscat
în ele merg
fecioarele-n picioare
în fiecare an bărcile
la malul râului
bătute-n câlţi
date cu smoală
în pântecele lor îşi duc pescarii
peştele şi stuful
cartofii, pepenii,
pâinea şi spirtul
şi călătorii pentru navele ce trec
trase cu ciocul pe nisip
sunt scoica nopţilor cu lună
şi bărci bătrâne niciodată n-am văzut
doar una căreia copii
pe apele întunecate i-au dat foc
când se revarsă râul
prin uşile-afumate trec
de case cu pereţii măcinaţi
ating cu burta fostul dig
din margine de mal
'coperit de valuri
călpieca le scrâşncşte-ncetinit
plutesc peste grădini
încă mai sus
şi merele şi le culeg din ele
de-a dreptul de pe crengi pescarii
şi strugurii scăpaţi
din vie pe araci
cu prada încă zvârcolindu-se
la buza cherhanalei acostează
şi-a casei mari de piatră unde vin scrisori
bărci-locuinţe binecuvântate
oricât ar creşte apele
oricât le-ar clătina de tare
întotdeauna rămânând la suprafaţă.

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacul Peştelui de Piatră

Te-am iubit atât de mult, o, Lac al Peştelui de Piatră,
Cu insula ta stâncoasă de forma unui peşte-înotând!
În spatele peştelui se află Scorbura Cupelor de Vin,
Iar în jurul insulei, freamătă apele Lacului.

Băieţii de pe mal lansează bărcuţe de lemn,
Fiecare făcută să transporte conţinutul unei singure cupe de vin.
Însetaţii de pe insulă golesc bărcuţele,
Apoi înalţă velele trimiţându-le înapoi
Pentru încă o încărcătură.

Pe malurile lacului sunt lespezi de piatră,
Iar sub lespezi se scurge-un curent rece ca gheaţa.
Încălziţi de vin, clătirea mâinilor şi-a picioarelor
În apele reci ne provocă o plăcere de nedescris.

N-am nevoie de aur şi de bijuterii;
Nu-mi pasă deloc de Carete şi nici de Toci.
Tot ce vreau este să stau întotdeauna
pe malurile stâncoase-ale Lacului
Şi să privesc Peştele de Piatră

poezie de Yüan Chen, 779 - 831, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărările ce duc spre luncă

Revăd din nou cărările ce duc spre luncă,
pe malul râului, sub paşii tot mai grei,
iar zarea-n depărtare-mi pare mai adâncă
când ochii-mi zăbovesc pe florile de tei.

Chiar glasul ciocârliei, dincolo de baltă,
se-aude, peste apă, parcă mai schimbat,
cu triluri rătăcite-n clinchetul de daltă
pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

La asfinţit, când zarva de pe râu dispare,
eu încă te aştept sub plopii de pe mal,
dar timpul, evadat din vechile tipare,
mă cheamă peste râu c-un cântec de caval.

Rămân orfane-n luncă gândurile toate,
trec râul, mai în jos, prin vadul blestemat,
în faţa mea aud doar dalta care bate
pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apele pământului sunt dirijate direct de lună. De pildă, mareele. Ziua, apele unei mări sunt nemişcate, pentru ca noaptea, de lună plină, ele să înceapă să se ducă şi să vină, cuprinse de o nelinişte extraordinară. Norii, la fel, sunt influenţaţi de lună. Trec pe deasupra noastră nori încărcaţi de apă şi nu se descarcă, în schimb, se descarcă în altă parte sau invers. Depinde dacă au nimerit într-o rază magnetică plecată din lună spre noi.

Ion Băieşu în romanul Balanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul de sănătoşi

Încă o dată sunt eu şi sper...
În spitalul acesta de sănătoşi îmi fac veacul
şi tremur la auzul fiecărei lacrimi
pe care moartea o varsă în surdină.
Niciodată n-am să mai pot păşi pe buzele de asfalt ale vieţii,
niciodată n-am să mai culeg din nori razele ce cresc ca nişte spice de grâu
pe spinarea cenuşie a Dumnezeului pierdut în peisaj,
niciodată n-am să mai fac toate aceste lucruri şi multe altele...
la fel!

Încă o dată sunt eu şi cred
că-n spatele fiecărei întâmplări există un motiv pentru a nu privi mai departe,
sau mai aproape de tot ceea ce se întrupează în linişte
pe la colţuri de stradă, prin paturi de amanţi ajunşi la vârsta raţiunii,
prin pahare de vin ciocnite la petreceri de novici într-ale vieţii,
pe sub cerul cutanat al zilelor şi nopţilor
ce trec şi ele cum mai trec şi eu şi cum mai treci şi tu,
prieten grav, pe care umbra sorţii te-a ascuns
într-o lacrimă vărsată în surdină.

Încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată,
când nu mai sunt eu nu mai este nimeni care să răsară în noaptea
din spatele ochilor împovăraţi de-atâtea imagini aruncate la întâmplare.
Şi în spitalul acesta de sănătoşi, din care nimeni nu ştie când o să iasă,
nu mi-am făcut titlu de glorie decât din scurtele vizite la băile comune
în care-am asistat la succesul vostru răsunător, prieteni dragi,
cu care n-am schimbat niciun cuvânt,
exceptând clipele când ne-am înţeles de minune...
în surdină.

Şi iar sunt eu,
dar poate nu mai sunt,
căci legat de tot ce nu poate fi dezlegat
mă plimb de colo până colo, fără umbră,
căutând un "ce" sau poate un "când".
Şi-ncep să cânt, şi-ncep să... când,
la fel ca un nomad ce va pleca din nou, curând,
voi trece pe sub podul ridicat de visele voastre.
Şi când mai ies prin curtea îngrădită de zâmbete a spitalului de sănătoşi,
ca să-mi las amintirile să zburde în voie şi să strig după ele în surdină,
mă cuprinde un fior şi tremur
ca şi când aş mai fi trecut pe-acolo
şi iar nu am spălat cu lacrimile morţii niciun regret.

poezie de Ionuţ Popa (2014)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

N-o pot deloc înţelege –
Este prea de tot;
Mai ales când mă provoacă
Să o trec înot!
Dar oricât aş încerca,
Pe celălalt mal –
Nu pot să ajung deloc...
Mă las dus de val!
Doar că valul nu mă duce...
Unde vreau s-ajung,
Ba din contră: el în larg
Vrea să mă scufund!
Niciodată n-am răbdare
Să se potolească...
Ca apoi să pot s-o trec –
Să mă limpezească!
Şi mereu şi tot mereu,
Eu mă duc la fund!
Niciodată n-am puterea
Să pot s-o pătrund,
Dintr-un capăt până-n altul...
Unde mă aşteaptă
Răspunsul la întrebarea:
"De ce e nedreaptă
Această latur-a mea
De necontrolat?
Şi de ce de când mă ştiu,
Eu te-am căutat?!"

Ca să vezi, nu e vorba
Doar de un răspuns...
Ci, de fapt, am mai multe,
Întrebări de pus!

Mai rămâne doar să pot
Să ajung la TINE!
Doar că pentru-a reuşi,
Tre' să lupt cu mine!
Să lupt şi să mă înving –
Să nu mă mai las
De al vieţii mele timp,
Vrăjit, dus de nas!
Dar şi când voi izbuti,
Nu vei mai putea –
Decât să te contopeşti
Cu inima mea!
Cu tot ce până acum,
Nu am înţeles...
Mai exact: cu tot ce-nsemn
Şi să-mi dai un sens!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (17 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari

În amurg, doi bătrâni pescari cinchiţi pe plajă,
privind spre larg.

În spatele lor larma portului,
taverne din care se revarsă hohote de râs, poveşti
înghiţite laolaltă cu berea, o cocotă afumată
proferând blesteme, două blonde
nenaturale, cu picioare molatice, la agăţat.

Dealuri uscate după o vară lungă,
priviri goale. Bărci care tanghează
oftând, amarate la dane.

Pescarii nu aud nimic.
Privirea lor navighează
departe, printre arhipelagurile de nori,
încă rozalii ş calzi. La ora mareei înalte,
mâinile lor împietrite
devin ispoluri, savurând marea.

poezie de Michael Cayley–, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valul

cu toate cele zece degete de la picioare
mângâi forme albe negre în pure culori sau numai tentative
sub ape străvezii
pietre aplatizate sau rotunjite tremură fug de sub picioare
apoi se înalţă
surprinse se ating numai sau se depărtează
cad una peste alta se amestecă se aşază cercuri
în locuri altele de până acum peste nisipul mişcător ce fierbe
pentru a se pierde în
valul
pregătit din larg pentru atingerea ţărmului

într-un ultim sărut tulbure
lasă pe malul ce mai înaintează câţiva centimetri
un nelămurit amestec de nisip şi piatră
câtă vreme apele
se retrag limpezite
prinse de glezne în cercuri lucitoare

nimeni nu înţelege mişcarea pietrelor
preţ de o privire fiecare crede într-un val
ce i-ar aparţine inundând oglinda în care tălpile alunecă spre afund
iar chipul
e dus departe de ţărm corabie
suflată de vântul ce aspiră doar a fi vânt

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul

Lângă râul acesta am crescut,
lîngă râul acesta am descoperit copacii
şi adâncimea pădurii, lângă râul acesta
am învăţat pentru totdeauna mirosul apei.

Primii oameni pe acest râu i-am văzut,
cu feţele arse de soare, cu plutele lor din
trunchiuri, cu acele cufere împletite din răchită,
în care n-am ştiut niciodată ce duceau.
Omul îmbrăcat în cămaşă largă şi lungă ca o
rasă preoţească, ce şi-a întins braţele înspre
răsărit şi apus în apele acestui râu s-a înfipt
ca o cruce mare şi albă. Pe malul acestui râu
număram cocorii sub primele frunze
ale toamnei.

Eram copii, încă nu ştiam că aici nu este
nici un ecou, că tot ce vorbim dispare pentru
totdeauna, se topeşte în vuietul surd al apei
ca într-o vată lichidă ce nu întoarce nimic înapoi,
nici râs, nici plâns, nici ţipăt, nici şoaptă, nici
cântec.

Râul acesta ne-a legănat iubirea, el este chiar
viaţa noastră, chiar iubirea noastră; nu ştim
de unde izvorăşte şi unde se termină,
dar care curge, curge fără sfârşit.

Pe gleznele noastre urcă lin valurile calde
ale amurgului...

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navele nu se scufundă

Navele nu se scufundă datorită
apelor din jurul lor, oricât de-agitate şi rebele.

Navele se scufundă datorită
apei care prin carenă se infiltrează-n ele.

Nu lăsa ca ceea ce se petrece în jurul tău
Să pătrundă-n tine şi să-ţi facă rău.

poezie de autor necunoscut/anonim (S.U.A.), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de isvor
N-au încetat să plângă,

Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria noastră

În piatră este scrisă istoria noastră
În piatră peste piatră
De Ziditorul puse la-nceput
Ca să ne facă existenţei vatră
În piatră cioplită din stînca Sinaiului
Pentru tablele Legii
În piatra templului
În alte-atîtea minunate pietre
Strînse toate în piatra Golgotei
– Piatra rămînerii –
Rămînerii rostului meu, rostului tău
Hotar între bine şi rău
Prin ape ne-a trecut istoria noastră
După ce Dumnezeu despărţi
Apele de sus de cele de jos
Prin apele Potopului, apele Mării Roşii
Şi-nvolburatele ape ale Iordanului
Prin apele durerilor din Rama
Prefăcute-n lacrimi
Valuri peste valuri
Pînă ce toate s-au strîns
Într-un singur pahar
"Tată, dacă este cu putinţă,
Îndepărtează-l,
E prea amar".

Prin foc ne-a trecut istoria noastră
Ca să cunoaştem focul rugului
Ce ne mistuie
Focul rugilor ce ne mistuiau
Pînă ce cunoscurăm adevăratul foc
Focul iubirii, focul jertfei
Strîns tot într-un singur strigăt
"Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac"
Luminînd de pe cruce spre mine
Spre oricine
Aceasta este istoria noastră
Filă cu filă o citim
O ştim pe dinafară
Ne-o şoptim în taină iară şi iară
O luăm de la capăt
Fără scapăt
Aceasta este istoria noastră
Drumul de jertfă
De-aici spre lumină
Fiecare suntem fărîmă din ea
Ca-n istoria lumilor de sus
Stea lîngă stea

poezie de Benone Burtescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari în jurul focului

Ca şi-n poveşti cum altădată
Popas pescarii cu tain îşi fac
În jurul focurilor roată
La cherhana sau lângă bac

Şi fierb în apa grea din baltă
Peşte mărunt cu chimion
Într-un ceaun în care saltă
Bucăţi mai mari de sturion

Şi pun pescarii la taifas
Necazurile lor la cale
Să-şi scoată viaţa din impas
Şi sorb cu vinul stelele din oale

Şi-ajung târziu la ei în sat
În case mici de stuf şi var
'şi-ngoapă truda-n câte-un pat
A doua zi să-nceapă iar.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ţărm

cu toate cele zece degete de la picioare
mângâi
forme
albe
negre
în pure culori sau numai tentative
sub ape străvezii
pietre aplatizate sau rotunjite
ce tremură apoi se înalţă
surprinse se ating numai sau se depărtează
cad una peste alta
se amestecă
se aşază cercuri în locuri altele de până acum
peste nisipul mişcător ce fierbe cu bule albe
pentru a se pierde în valul
pregătit din larg pentru atingerea ţărmului
într-un ultim sărut tulbure / nelămurit amestec de nisip şi piatră/
lăsat pe malul ce mai înaintează câţiva centimetri
câtă vreme apele se retrag limpezite
prinse de glezne în cercuri lucitoare
preţ de o privire inundând oglinda
în care tălpile alunecă spre afund şi chipul
e dus departe de ţărm
corabie
suflată de vântul
ce aspiră doar a fi vânt

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec fluturi negri

Ştiu, turnurile nopţii spre lună se-nclină
Pe acoperişuri vin păsări mari de pradă,
Din clipe prinse-n iris ies iele de lumină
Cu dansul lor în cercuri spectacol de estradă.

Mă înspăimântă bezna şi nu am o sclipire
Vin dezertări şi temeri cu gustul lor de fiere,
Şi zbuciumul nadejdii aproape-i de topire
În cupe îşi ţes pânza paianjenii-n tăcere.

Prin câmpurile arse descoperi-vei drumul,
Însingurat şi gol eşti, un izgonit din lume,
Vai, unde sunt bărbaţii cu ochii lor ca scrumul?
Şi cui să-i spun acuma ce mă framântă-anume?

Te cheamă voci difuze din spaţiu de oriunde
Şi netezind tăios, sunt cuvintele ca-n palmă,
Trec, parcă, fluturi negri prin umbrele rotunde
Şi-n marginile vieţii alunecarea-i calmă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (21 ianuarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara pe care n-am urcat încă

Degetele se preschimbă-n vise,
Cu buzele culeg petalele lor,
Realitatea ninge pieziş
Pe colţul nesfârşit al rătăcirii.

Muntele se colorează când
Cerul balansează pietrele,
Tremură clopotul în care poticnesc
Mânăstirile clipelor.

Limba aruncă auzul în haos,
Încâlcite privirile adorm în fum de tămâie,
Abandonat pe cuiul din coasta Domnului
Caut setea de adevăr din umbrele vieţii.

Ştiu o lespede care desparte apele,
Ştiu unde capătul infinitului devine obscur,
Nu ştiu însă cum pot coborî
O scară pe care n-am urcat încă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul cercetaşilor

Mai mari, mai mici, trec cercetaşii,
Un prinţ din suflet i-a desprins,
Pe toţi în ochi cu foc nestins,
La tot spre-a fi cu el părtaşii.

Ca mâine ei vor fi ostaşii
Sub steagul ţării neînvins,
Cu mici, cu mari, trec cercetaşii --
Un prinţ din suflet i-a desprins.

Oricât le suntem naintaşii,
De focul sfânt ce l-am aprins,
Ne este sufletul cuprins,
Ş-ai noii ţări vedem fruntaşii

Când mari, sau mici, trec cercetaşii.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mii de ani, noi, orbii, am văzut multe. Am văzut că oamenii nu s-au schimbat, au rămas asemenea jivinelor: se mănâncă între ei. Se mai revoltă cei sărmani, mai câştigă o fărâmă de pâine, dar apoi, peste timp, lăcomia iar se revarsă peste lume. Îmbracă doar alte haine Asta a fost dintotdeauna. Între cei săraci şi cei bogaţi, între cei puternici şi cei slabi se va afla totdeauna o prăpastie adâncă oricât vor da din gurile lor cei de sus. Peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic şi niciodată nu va putea fi altfel. Mântuitorul a fost om umil şi cei puternici l-au răstignit bătându-l în cuie ca să nu mai umble, i-au astupat gura cu amăreală şi acreală ca să nu mai vorbească, i-au împus pieptul cu suliţa ca să moară în chinuri. Este plină lumea de sute de milioane de răstigniţi. Mântuitorul? El îi întruchipează pe toţi. Ca să avem cui să ne închinăm şi să ne aducem aminte de ceilalţi.

citat din romanul Pe ambele părţi ale baricadei, XIX, pagina 134 de Aurel Neron (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec poteci cu bunici

Sus, în patria mea, sunt icoane bătrâne;
Pleacă-n ele ogrăzi şi doar frigul rămâne.
În biserici sunt gări de uitări şi de silă
Şi mi-e bine cu ea, mi-e urât şi mi-e milă.

Pe la porţile vechi, numai dorul mai vine
Şi ne sfâşie mut, căci oricând şi oricine
Are blide în trup şi-are lacrimi sub pernă
Şi un ochi ostenind într-un lan de lucernă.

Pe la porţi de tăceri, numai ploaia ne bate,
Ni se surpă în vis şi ne mistuie-n noapte
Umbra maicii cântând liturghia cea mare
Când dormim în genunchi, pe sub ger, şi ne doare...

Trec măicuţe târzii, trestii negre prin sate
Se aşterne omăt peste crucile toate,
Viscoleşte pe pâini şi ne ninge cu sare,
Tăvălind un bazar de blazări sub picioare.

Şi mi-e bine cu ea, mi-e urât, mi-e ruşine...
Trec căruţe cu cai prin tocitele vine
Ale sângelui meu, ale patriei mele
Trec poteci cu bunici prin odăi şi prin stele...

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu sunt persoana perfectă
să-ţi fie, oricât m-ai iubi,
oricât aş lăsa de la mine.

am câteva dependenţe de;

nisipul din nara cămilei,
de cele două cocoaşe
îngenuncheate să ducă
dinspre şi înspre zidul de foc
doar psalmii Tăi,
sunt dependentă de piramide,
de zei şi sori,
beduini, corturi,
de mări cuminţi, de ape răzvrătite
în pumnul lor de ochi născut
din umbra unei nopţi.

Doamne,
se micşorează drumul,
tot mai îngustă-mi este calea
pe care trec uşor
cum trece suflul unei pânze
peste ochi.

ţi-am spus de-atâtea ori
cât sunt de imperfectă.

de ce să mă iubeşti?

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!