Neîncăpătorul de sine

O înnoire se petrece-n toate dar cugetul o
simte ce! mai bine, el e magnetul pururi
care-şi ţine în miez puterile neîntinate.

Şi în adânc de-i dat să se-nlumine şi
fulgeră-n afară şi răzbate, el suferă de
vieţi neîntâmplate, sublimul neîncăpător
de sine.

O, focurile lui de-ar fi mărunte,
oglinzi răsfrânte de aceleaşi unde.
am mai învinge friguri, piscuri, timpuri?

Ei însă-nvie patime profunde,
nimic din tot ce-i greu dar pur n-ascunde
chiar când rămâne, câteodată, singur.

sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Poetul e firav, bolnav
Se plimbă prin oraş fără un tel
Şi se opreşte, din când în când,
Pe stradă, şi îşi aduce aminte de ea, de el.

Rămâne uimit. Ea nici acum nu a venit
Ea îl visează, dar pentru el este cumplit
O sperie, dar îl iubeşte
Se cunosc demult, dar nu s-au întâlnit.

Sperie lumea pe bulevarde
Când rămâne cu ochii neclintiţi
Prin crâşme, şi parcuri,
Sau pe poduri, privind la ape,
Toţi îl ştiu - vorbeşte singur..

Acasă se întoarce poetul, târziu
Şi suferă, pentru ceva nedefinit
El suferă pentru noi,
Suferă pentru tot ce este viu.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul de-a pururi durează, pământul îndelung dăinuieşte: Cer şi pământ de-a pururi durează şi-ndelung dăinuiesc întrucât nu pentru sine trăiesc: deci pot să trăiască de-a pururi. Prin urmare Înţeleptul în spate se aşază şi astfel în faţă se află, din sine iese-n afară şi astfel rămâne: iar asta nu fiindcă nu se iubeşte pe sine? De aceea pe sine se poate împlini.

Lao Tse în Cartea despre Dao şi Putere
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ispite

se nasc atâtea ispite
în noi şi în lucruri
pământul încă visând
se trezeşte în rotunjimea fructelor
un gol mai mare-adică
între polii seminţelor
adânc în sine strânse
oglinzile
la ţărmul mării
au dat foc
luminii reflectate chiar de ele
şi şarpele încolăcit
pe care lumea noastră stă
l-am auzit cum vine noaptea
spre sânii tai pocnind încet de lapte

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebare

Mă caut mereu
în ziua de mâine,
dar marţi nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

De-aşi fi arhiereu,
chiar miercuri ar fi bine
să declar că sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Mâine aş fi din nou eu,
dar joi nu-i de mine,
eu nu visez la empireu.
Şi luni când mai vine?

Pentru vineri sunt un deşeu
aruncat departe de sine.
Deci tot nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Sâmbătă mi-e greu,
cu dorul de mine
topind tot ce-i al meu.
Şi luni când mai vine?

Odihnitoare mereu
cred duminică-n tine,
zi lăsată de dumnezeu.
Şi luni când mai vine?

Azi mă simt ca un zeu,
stăpân peste mine,
încrezător că-n careu
ziua de luni tot revine.

Oră de oră trec şi eu
spre zorii zilei de mâine,
dar fi-voi oare mereu
şi-n lunea care vine?

E
Calvarul zilei de luni
sau
Vremelnicia devenirii mele
?

poezie de Silviu Crăciunaş (2010)
Adăugat de Silviu Crăciunaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazul vine câteodată

vino, necazule, dar vino singur!
necazul vine câteodată
cu troianul lui, iubito,
aşa cum se întâmplă să vină şi fericirile,
care vin toate deodată,
iar când vin aşa cu prea multul lor,
nu mai păstrează în ele desfătarea fericirii,
cum şi necazurile
îngrămădite unul peste altul
îşi slăbesc amărăciunea
spre capătul vieţii, nu mai condamni
şi nu mai aprobi,
te miri doar,
şi, tot ce-ţi rămâne atunci cu adevărat, iubito,
este că te-ai lăsat copleşit,
te-ai întroienit.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spectru-n formare

hidrele spectru al iernii
a început să-mi albească ochii
o primă privire s-a şi izbit de pământ
în cercuri mărite-ngheţând

cineva priveşte intens
cele din urmă fructe
şi cum încet le doboară
poţi să-1 gândeşti cu mult mai uşor

dar soarele tot adunat
în tainice-adâncuri de oase
ne va fi deajuns
pentru marea călătorie ce-ncepe

cine-şi trăieşte făptura
mai repede
cu-adevărat mai repede
singur va-nvinge

sângele-n mine ia foc
cu-atât mai ciudat
cu cât dogorind se-ncălzeşte pe sine
păstrându-şi rigid greutatea

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de noapte

Scriu versuri şi atât.

Să dorm nu pot deloc

şi-aş vrea să mai visez,

să-mi amintesc primul sărut,

când timpul s-a oprit în loc.

Să-l recreez...

.

Noaptea m-acoperă

Iar eu mă pierd în vers

precum într-un abis.

Privirea- i ca o negură

şi mă apuc de şters,

căci nu-i nimic de zis.

.

E prea mult haos.

Mă-nvârt în jurul meu

şi tot nu mă găsesc...

Va fi şi mai frumos,

dar nu chiar curcubeu.

Oricum, de pot, zâmbesc.

.

Să fii tu bine, cititor!

Dorinţa va rămâne

mereu la fel.

Voi încerca să zbor

şi să culeg doar bine,

să ne-nfruptăm din el...

.

Devine tot mai rece,

iar trupul cade greu,

alunecând spre sol.

Aş vrea să pot petrece,

dar ăsta sunt doar eu

pierzându-mă în gol.

.

Ascult doar pianul.

Mă bucură de dor

şi mă-nţelege.

Tristeţea - straniul

sentiment. Un nor

ce nu mai merge...

.

Dar ne veghează luna

pe amândoi deodată.

E noapte iar.

Puternică-i lumina

ce zice – niciodată,

nimic, nu-i în zadar.

.

Nici dragostea pustie,

nici sufletul pătat

cu întuneric.

Căzături să tot fie.

În timp am învăţat

să mă ridic...

​

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

El

Când El a apărut pe cuprins,
În faţa lui se deschidea un orizont întins,
De nepătruns cu spiritul lui frust,
Ce nu-nţelegea: Ce-i bine şi ce-i just?

De atunci, milenii au trecut peste El,
Şi-acesta tot trudea cu zel
Să găsească secretul lui "bine şi just",
Ca viaţa lui să aibă un sens şi un gust.

El a continuat să caute acel "just şi bine"
Şi din clipa când El se confrunta cu sine,
Şi spiritul lui se-nălţa ca un dom,
El începuse să fie aproape... un Om!

poezie de Gheorghe Alionte (3 mai 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
parcă-s capcane-n jurul marii porţi.
Ce-i în afară ştim doar din privirea
jivinelor; căci până şi pe prunc
noi îl întoarcem şi-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
şi-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârşitu-n urma lui,
şi-n faţă Domnul, şi când trece, trece
în veşnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în faţă, spaţiul pur, unde răsar
la nesfârşire flori. Mereu e lume
şi niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii
că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlţâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, priveşti afară.
Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, şi e iarăşi lume.
Întorşi către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n linişte, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în faţă,
ş-atâta tot, a sta mereu în faţă.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conştient, din drum
el ne-ar întoarce. Fiinţa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Şi unde noi viitor vedem, el vede
totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit.

Şi totuşi animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeţi.
Căci amintirea ce ne covârşeşte
ades, îl ţine pururi şi pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaş la atins.
Distanţa-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
şi-atuncea când nunteşte: matcă-i totul.
Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa-i
ce-aproape ştie una şi cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spaţiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceaşcă. Astfel
liliacul taie porţelanul serii.

Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,
plecaţi spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Şi pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăboveşte –
aşa trăim, în despărţiri, mereu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din căderi şi zbor înalt

Vreţi un nor să v-odihniţi, aripile ostenite
Călăuze-apoi ne fiţi zborurilor ne-îngrădite?
Când suntem căzuţi şi trişti ne-învăţaţi să ne desprindem
Ca-n avânt eliberat tot pământul să-l cuprindem?

Nu vrem harpe, vrem speranţe, prinse-n omoplaţi direct
Vântul lesne să ne poarte către un divin traiect
Unde, deznădăjduiţii să se hodine puţin
Să-şi refacă bucuria din albastrul cel preaplin.

Mulţumirea şi mâhnirea sunt culori din curcubeu
Bolta-întreagă a fericirii s-o străbaţi nu este greu
Dar, deprindeţi-ne voi, curajoase-înaripate,
Să luăm în piept furtuni ce ne par piscuri surpate.

Din căderi şi zbor înalt ne e viaţa plămădită
C-un destin de ne-înşelat, chiar de Domnul preplătită
Ca, atunci când suntem jos, să îi cerem îndurare
Mai apoi planând spre soare să(L) uităm cu tot ce doare.

Între-abisuri şi elanuri omul pasăre de-ar fi
N-ar visa la zări mai calde, de-ar iubi, iubi, iubi...

Iolanda Şerban © (august 2021)

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă transcrisă

E vântul de câmpie care bate vuind prin două
straturi suprapuse, mai aspru-n pomii ou
trupuri descărnate şi moale-n viitoarele
lor frunze.

În cuiburi de pământuri stau ascunse puterile
mereu nemăsurate, de-un zvon văratec în
adânc pătrunse, de dorul cerurilor înstelate.

Nu tu, cuvântul are întâlnire cu
presimţita lumii înflorire, să scrie
clipa-ncet şi s-o rămână.

O, chiar şi-acum de-ai fi numai rostire,
s-auzi izvoarele în răsărire
cu cea mai dulce apă de fântână.

sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pierd nopţile gândindu-mă la tine
Când aş putea veni să te-ntâlnesc
Nici dragostea nu-mi iese foarte bine
Când intr-un ea visând că te iubesc.

Se lasă înşelată noaptea toată
Dar dimineaţa, când îs dat afară
Se culcă şi rămâne supărată
Intrând în sine până către seară!

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt strain si calator

“Sunt strain si calator,
n-am aici palate.
Dar in tara fara nor
ale mele-s toate.

Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Isus,
ale mele-s toate.

Domnul meu in infnit
multe ceruri tine.
Pentru cine le-a zidit,
decit pentru mine?

Din neant cind le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
insa viata nu si-a dat
decit pentru mine…

Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui Ii sunt cununa.
Casa mea si cerul Lui
tot ce-avem e una!

Si la bine si la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic — El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!”

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă.

începutul de la Frunza curajoasă de Emilia Plugaru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus

Isus a fost în slavă
cel mai înalt străjer.
Dar, când veni să moară
mai-nalt a fost ca-n cer.
Isus a fost la Tatăl
sublimul vieţii rost.
Dar, când S-a dat ca jertfă
şi mai sublim a fost.

Isus a fost în ceruri
divinul slavei crin.
Dar, când S-a-ntins pe cruce,
a fost şi mai divin.

Căci nici un om pe lume,
nici Iuda, nici Pilat,
n-au înţeles că Domnul
de voia Lui S-a dat.

N-au înţeles că Mielul
S-a dat El însuşi prins,
dar Şi-a ascuns ofranda
sub haină de învins.

Şi-astfel ne-a dat o pildă,
din gându-I nepătruns,
că fapta cea mai-naltă
e jertfa din ascuns.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai...

mai plec câteodată din mine, străin
mă caut,
mai ies din graniţe destin
aut.

mai fug afară de linii;
unii zic că greşesc,
dar simt nebunia s-o fac; vinii
plătesc!

mai cred câteodată adevăr
în minciună
şi beau să leşin, ca să mor,
de arvună.

mai simt ameţit de iubire
vârtejul
şi ţipăt ar fi "fericire",
dar uscat e... gâtlejul!

mai intru profund în abis
în neştiinţă
şi-o fi oare un vis
ce-i credinţă?

mai vreau înc-odată să nasc
mai deştept,
dar proştii şi iarba o pasc...
las deject!

mai mulţi dac-aş fi
n-aş mai plânge
că viaţa ar sfârşi...
mi-aş da unul la altul din sânge!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

variaţiuni pseudopoetice

la-nceput a fost tăcere, până…
la un alt început
când a fost Cuvântul

a aflat asta şi femeia şi
s-a dus naibii pacea galactică
mai târziu
a prins năravul şi bărbatul…
bârfa-i întregită astfel

vântul cară această cremă sus
pe piscuri –
de-ar fi măcar rugăciune… dar nu;
Cuvântul S-a retras în Sine
porunceşte:
«Linişte în sala de mese!»
Atunci
un şmecher a inventat scrisul
Câtă cerneală a risipit umanitatea!?!

V-am trimis mental
dar voi
aţi rămas striviţi de semnul =
femeie – bărbat deasupra păcii…
aşadar
mestec hârtie şi rememorez:
«să fie lumină!» întâia poruncă
Mulţumesc, Doamne, aşa văd
să scriu…
Taci, femeie, însoţeşte-mă
chiar dacă semnul egal
stă mai mult în dreptul tău
bine că… mai am pe cel al mirării
…cine ştie până când!

răsucirea acestor silabe ţine esenţa

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suprema mreajă

... tocmai am stat cu Dumnezeu de vorbă, aşa la o şuetă
şi m-a-ntrebat cum mă mai simt, ce vânt m-aduce, de mai e planetă,
cu de-alde ai mei; dacă se mai ocupă cu onoare, cinste, cu iubirea
de semeni, de alţii... altfel, dacă mai dau fără să ceară, mai crează fericirea,
iar bunătatea, ce-au primit-o-n dar, dacă o răspândesc, OM mai există
şi gândul nu-i doar scop de-a fi mai mult de sine... de suflet mai persistă,
să nască pururi puri urmaşi... să-i îngrijească precum şoimul mesager,
să ducă crez că LUMEA-i mică rău de tot, ca să-şi mai facă rău, e-un punct pe cer...
că-i este greu şi lui, cu atât neant, să ne mai poarte atâta grijă, deja ne-am făcut mari
şi nici pericol nu ne Paşte, căci ne-a dat El un fiu martir, să n-avem adversari...
şi-ntr-un final mi-a spus că pot să-l cred, să nu mă îndoiesc că ne vrea bine
sincer, nerăstălmăcit, iar dacă ură vrem, ne lasă-n plata sa şi nu mai intervine,
fiindcă aşa se spune; "nu poţi lumina ce-i clar, căci nu se vede raza, doar se simte
de o laşi să treacă, să dezgheţe frost, că întunericul se învinge doar cu... minte!"...
... aşa că i-am răspuns că-i totul precum vrea, că-s numai eu greşeala,
că nu credeam de fel c-ar fi totul perfect, mă închinând numai doar când boala,
sau nenorocul meu, în egoismul de-a fi cel ce reuşeşte, cere, chiar cerşeşte,
uitând că spirit spune; "dacă vrei să ai, nu cere, lasă-te pe tine, dăruieşte!"...
... şi-am rămas singur, pe neaşteptate, în noaptea lunei pline, stând pe plajă
cu ochi lucind spre apa ce se varsă-n cer... ce i se spune orizont... A fost o vrajă!...

... iară pe lanţul de la gât, în loc de cruciuliţă am un cuvânt, lucind ca diamantul... "mreajă"!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 noiembrie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din hăuri de clepsidre

Adeseori ni-i clipa cam perfidă
Şi cu oprobriu sec îi denigrăm cadenţa
Prin versuri invertite-n aguridă:
Să nu ne mai rănească existenţa!

Ea poate fi pasabilă în toate
Inextricabilă şi chiar şi furibundă,
De eşti efeb ori dulcinee, poate,
Din urmă clipa vrea să mi te-ajungă.

De spaima ei devii efeminatul
Care în mâlul nemilos nu şti-va-înotul
Sau poate că escaladezi înaltul
Şi invincibil tu vei fi-ntru-totul!

Decât să-i rabzi înlăcrimat cinismul
Şi, ispitit precum un rob, să-i porţi pecetea
Mai bine luptă! Fii desăvârşitul
Ce cu un zâmbet nu-i va fi perechea!

Sau... pleacă tu, crâmpeie nemiloasă,
În hăuri de clepsidre, în luntrea lui Charon!
Nu mai risca destine! Du-te-acasă,
Învaţă ce-i un OM pe râul Acheron!

Dar nu-ţi lua simbriile cu tine,
Ca pentru- un singur veac să-ngheţe Infinitul!
Măcar atât să ştiu: de-i rău, de-i bine
Ca în repaus să-mi aştept sfârşitul...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!